ICCJ. Decizia nr. 5204/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5204/2012
Dosar nr. 40021/3/2008
Şedinţa publică din 12 septembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 201 din 15 februarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele S.C.L. şi C.N.C. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General; a obligat pe pârât să restituie reclamantelor în natură partea din imobilul situat în Bucureşti, sector 1, alcătuit din construcţie şi teren şi care nu a făcut obiectul actelor de înstrăinare în baza Legii nr. 112/1995, astfel cum a rezultat din expertiza topo-cadastrală întocmită de expert D.M.D., ce a fost omologată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a examinat cauza în ansamblul său, în raport de dovezile existente, reţinând că autoarea reclamantelor, C.E., a fost proprietara terenului în litigiu potrivit Contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 19 iulie 1928 de Tribunalul Ilfov, pe acest teren fiind edificate construcţii în baza autorizaţiilor de construire emise de fosta Primărie a Sectorului 1 Galben.
Imobilul în discuţie a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, figurând în anexă la poziţia 1849.
Reclamantele au făcut dovada calităţii de moştenitoare de pe urma defunctei C.E., conform Certificatelor de moştenitor din 12 mai 2006 şi, respectiv, din 2 februarie 2004, anexate la dosarul de fond.
În calitate de persoane îndreptăţite, în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamantele au formulat notificare în termenul stabilit de lege şi prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului ori acordarea de despăgubiri dacă nu mai este posibilă retrocedarea în natură, însă fără rezultat.
Potrivit expertizei tehnice efectuată în cauză a rezultat că suprafaţa terenului este de 325 mp, pe teren fiind edificată o clădire cu o suprafaţă construită la sol de 141 mp pentru locuinţă şi de 22 mp pentru garaj.
Referitor la clădirea ridicată pe teren, a rezultat că apartamentele situate la parter, etaj 1 şi mansardă au fost înstrăinate în baza unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, însă cu privire la apartamentul nr. 2, aflat la etajul 1 al imobilului, s-a constatat că prin Sentinţa civilă nr. 18583 din 5 decembrie 2006, dată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, hotărâre rămasă definitivă şi irevocabilă, acest apartament a fost retrocedat în natură reclamantelor.
Pentru celelalte două apartamente situate la parter şi mansardă există înregistrate litigii pe rolul instanţelor, având ca obiect revendicare.
Totodată, prin raportul întocmit de expertul tehnic s-a concluzionat că în prezent este în continuare liber un teren în suprafaţă de 218,38 mp şi care nu este afectat de construcţie, garajul în suprafaţă de 22 mp şi o suprafaţă de 34,38 mp, situată la subsolul clădirii şi care constituie obiectul unui contract de închiriere.
Prin Decizia civilă nr. 848 A din 14 decembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienţii M.R.P. şi P.O.D.V. A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost obligat pârâtul să restituie, în natură, parte din imobilul în litigiu, respectiv subsolul imobilului construcţie, mai puţin pivniţa în suprafaţă de 14,40 mp aferentă apartamentului nr. 1 de la parter şi boxa aferentă apartamentului de la mansardă, înstrăinate în baza legii 112/1995.
S-a dispus restituirea şi a garajului, în suprafaţă de 22 mp, identificat conform raportului de expertiză întocmit de expert P.I., precum şi restituirea în natură a terenului aferent construcţiei în suprafaţă de 77 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de acelaşi expert şi completat de expertul M.B.M., compus din 27 mp din curtea L1, delimitată prin punctele 1, A, F, E, 37 mp din curtea L1, delimitată prin punctele E, F, G, H, 11 şi curtea L3 în suprafaţă de 13 mp.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.
În justificarea soluţiei, instanţa de apel a avut în vedere următoarele argumente:
Astfel, s-a reţinut că la data de 23 iunie 2010, numiţii M.O. şi M.R.P. au formulat cerere de intervenţie în interesul apelantului-pârât Municipiul Bucureşti, prin care au arătat că sunt proprietari ai apartamentului nr. 1 situat la parterul imobilului teren şi construcţie situat în sector 1, format din patru camere, debara, bucătărie, SAS, cămară, baie, debara, oficiu, culoar, hol, vestibul, terasă, pivniţă în suprafaţă utilă de 110,93 mp (inclusiv terasa şi pivniţa) reprezentând o cotă indiviză de 28,88% din imobil, precum şi suprafaţa de 40,36 mp, teren aflat sub construcţie atribuit conform art. 3.3. din H.G. nr. 20/1996. Proprietatea a fost dobândită în baza Contractului de vânzare-cumpărare din 24 martie 1998, transcris în registrul de transcripţiuni sub nr. X din 7 mai 1998.
Lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia dată în soluţionarea recursului în interesul legii, nr. XX din 9 martie 2007, care a stabilit că, în cazul în care unitatea deţinătoare a refuzat nejustificat să soluţioneze notificarea, instanţa este competentă să dispună ea, direct asupra restituirii imobilului sau acordarea măsurilor reparatorii, ceea ce este cazul în speţă.
Independent de natura termenului de 60 de zile, este evident că, în speţă este vorba despre un refuz nejustificat de a răspunde notificării, formulată de intimatele reclamante în ianuarie 2002, în condiţiile în care, la acest moment pârâta nu a soluţionat notificarea şi nici nu a depus niciun fel de dovezi în ceea ce priveşte necesitatea depunerii de acte sau dovezi suplimentare.
Faţă de critica ce a vizat neclarificarea calităţii reclamantelor de persoane îndreptăţite la restituire şi a situaţiei juridice a imobilului, s-a reţinut că potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. Y/1928, autoarea reclamantelor C.E. a dobândit suprafaţa de 322,25 mp teren situat în Bucureşti, între şoseaua H., str. P. şi drumul la M.P., iar în baza Autorizaţiei de construcţie nr. A/1931 şi respectiv B/1939, autoarea reclamantelor a construit imobilul situat în str. A.I.T., sector 1. De asemenea, a fost depus la dosar şi procesul-verbal pentru înfiinţarea cărţilor funciare din 18 aprilie 1940, din care rezultă că imobilul din str. T., sector 1 aparţinea în proprietate doamnei C.E.
S-a avut în vedere că potrivit Certificatului de moştenitor din 12 mai 2006, de pe urma defunctei C.E. a rămas ca moştenitor testamentar C.A.G. Potrivit Certificatului de moştenitor nr. 12 din 25 ianuarie 2005, de pe urma defunctului C.A.G. au rămas ca moştenitoare reclamantele din prezenta cauză, C.N.C. şi S.C.L., născută C.
S-a mai reţinut că imobilul în litigiu a trecut în proprietate statului în baza Decretului nr. 92/1950, anexa de Bucureşti la poziţia 1849, fost proprietar C.E.
Cu privire la situaţia juridică actuală, s-a constatat că imobilul în litigiu este alcătuit din apartamentul nr. 1 situat la parterul imobilului, împreună cu terasa şi pivniţa, care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 către intervenienţii M.O. şi M.R.P., apartamentul nr. 2 de la etajul 1 şi pivniţa care au fost înstrăinate către O.E. şi apartamentul de la mansardă care a fost înstrăinat către intervenienta P.O.D.V. De asemenea, pentru imobilul în litigiu figurează contracte de închiriere pentru o suprafaţă de 53,16 mp din curtea imobilului, suprafaţă neindividualizată în fapt, încheiat cu intervenienţii M. şi un contract de închiriere pentru garaj pe numele R.R. Situaţia imobilului rezultă nu numai din dosarul administrativ solicitat de instanţa de fond, unde se află adrese emise de chiar pârâta din prezenta cauză, dar şi din adresele solicitate de instanţă şi copiile actelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 aflate la dosar.
Instanţa de apel a avut în vedere şi situaţia juridică concretă a imobilului în litigiu format din construcţie şi teren, imobil în care, în prezent reclamantele deţin în proprietate apartamentul nr. 1 de la etajul 1, în urma admiterii acţiunii în revendicare împotriva numitei O.E.
S-a apreciat ca fiind întemeiat motivul de apel referitor la imposibilitatea restituirii în natură a întregului teren aferent imobilului, întrucât reprezintă calea de acces a tuturor proprietarilor apartamentelor din clădire, situaţie în care, în urma pronunţării hotărârii instanţei de fond este încălcat dreptul de folosinţă al celorlalţi doi proprietari de apartamente, intervenienţii în interesul apelantei.
Pentru lămurirea acestei chestiuni, Curtea a încuviinţat efectuarea unui nou raport de expertiză întocmit de expert P.I. şi completat de expert M.B.M. şi de asemenea a efectuat o cercetare la faţa locului, pentru a se elucida problema accesului la cele trei apartamente din imobil.
În raport cu dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 10/2001, s-a apreciat că poate fi restituit subsolul imobilului, mai puţin pivniţa în suprafaţă de 14,40 mp, aferentă apartamentului nr. 1 de la parter şi boxa aferentă apartamentului de la mansardă, înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs intervenienţii M.O., M.R.P. şi P.O.D.V., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 5, 6, 8 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
Instanţa a omis să se pronunţe pe cererea de intervenţie în interes alăturat formulată de recurenţi, cât şi asupra cererii acestora de acordare a cheltuielilor de judecată.
Se mai arată că prin admiterea apelului şi restituirea unor părţi din imobil nu se mai putea menţine nimic din vechiul dispozitiv, deoarece atât acţiunea în revendicare a fost admisă în baza Legii nr. 10/2001, cât şi raportul de expertiză a fost refăcut în întregime în fata instanţei de apel.
Instanţa a omis să se pronunţe pe apărările recurenţilor, prezentându-se în mod exclusiv considerentele pentru pronunţarea hotărârii, ignorând în totalitate susţinerile intervenienţilor, încălcând astfel dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.:
Un alt motiv vizează faptul că prin soluţia pronunţată se încalcă dreptul de proprietate al recurenţilor-intervenienţi, odată prin interzicerea accesului de încăperile proprietate personală aflate la subsolul imobilului şi, apoi, prin nesocotirea dreptului lor de proprietate asupra părţilor comune ale imobilului, drept de coproprietate indiviză care nu poate fi dat sau luat de către o instanţă de judecată, fiind acordat prin lege.
Cu cheltuieli de judecată în apel şi recurs, reprezentând onorariu de avocat pentru fiecare recurent intervenient şi onorarii de expert.
Analizând recursul intervenienţilor faţă de prevederile art. 56 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
În conformitate cu dispoziţiile art. 56 C. proc. civ., „Apelul sau recursul făcut de cel care intervine în interesul uneia dintre părţi se socoteşte neavenit, dacă partea pentru care a intervenit nu a făcut ea însăşi apel sau recurs”.
Norma citată consacră o limitare a exerciţiului dreptului titularului unei cereri de intervenţie accesorie de a uza de căile de atac deschise împotriva unei hotărâri judecătoreşti, în sensul condiţionării valorificării acestui drept de declararea aceleiaşi căi de atac de către partea în interesul căreia s-a formulat intervenţia de către terţ.
Neîndeplinirea acestei condiţii conduce la însăşi inadmisibilitatea căii de atac declarate de către intervenient, deoarece acesta nu are deschisă calea procesuală vizată de textul de lege. Sancţiunea ce operează în acest caz este explicit prevăzută în art. 56 C. proc. civ., respectiv aceea a respingerii ca neavenite a căii de atac.
Atare limitare a dreptului terţului intervenient poate fi invocată pe calea excepţiei inadmisibilităţii căii de atac, excepţie absolută şi peremptorie, ce împiedică analiza motivelor de recurs.
În acest context, se impune a fi cercetat prioritar în speţă aspectul admisibilităţii recursului întrucât eventuala sa admitere face de prisos examinarea a înseşi susţinerilor din motivarea recursului, aplicabile fiind dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ.
În cauză, numiţii M.O., M.R.P. şi P.O.D.V. au formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtului Municipiul Bucureşti încuviinţată în principiu la termenul de judecată din 6 octombrie 2010, ceea ce înseamnă că sprijină numai apărările acestuia.
Intervenienţii au declarat recurs împotriva deciziei de apel, fără, însă, ca pârâtul să declare, la rându-i, recurs, situaţie în care având o poziţie procesuală subsidiară, nu pot exercita această cale de atac.
Nefiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 56 C. proc. civ. pentru ca recursul să fie admisibil, Înalta Curte, faţă de considerentele expuse, va respinge recursul ca neavenit.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca neavenit, recursul declarat de intervenienţii M.O., M.R.P. şi P.O.D.V. împotriva Deciziei nr. 848A din 14 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5202/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 5209/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
