ICCJ. Decizia nr. 5215/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5215/2012
Dosar nr. 1736/3/2010
Şedinţa publică din 12 septembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea introductivă de instanţă, reclamanta Z.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro reprezentând prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive cu caracter politic luate împotriva bunicului său, F.A., prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 - 16 martie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, conform dispoziţiilor art. 5 şi urm. din Legea nr. 221/2009, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 623 din 29 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis în parte acţiunea, fiind obligat pârâtul la plata către reclamantă a echivalentului în RON a sumei de 3.000 euro, calculat la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând daune morale suferite ca urmare a aplicării măsurii administrative cu caracter politic a stabilirii domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 - 19 august 1955.
În justificarea soluţiei, Tribunalul a reţinut în ceea ce priveşte fondul litigiului, că prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 s-a dispus dislocarea autorului reclamantei F.A. din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea Movila Gâldăului, judeţul Constanţa, în perioada 18 iunie 1951 - 19 august 1955, măsură ridicată prin Decizia nr. 6100/1955 a M.A.I.
S-a considerat că în speţa dedusă judecăţii, măsura luată împotriva autorului reclamantei, F.A., prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, reprezintă o măsură administrativă, cu caracter politic, în sensul prevăzut de art. 3 din Legea nr. 221/2009, ceea ce dă dreptul reclamantei la despăgubiri, conform art. 5 din aceeaşi lege.
Tribunalul a avut în vedere că prin măsura stabilirii domiciliului obligatoriu, autorului reclamantei i-au fost cauzate suferinţe fizice şi psihice, atingerea adusă onoarei şi demnităţii sale ca persoană, sentimentul de frustrare accentuată datorită izolării.
În acest sens, tribunalul a avut în vedere şi faptul că perioada petrecută în comuna Movila Gâldăului l-a împiedicat pe autorul reclamantei să desfăşoare o activitate socială şi profesională normală, să se realizeze din punct de vedere material şi moral, să se bucure de plăcerile fireşti ale vieţii.
În consecinţă, în raport de situaţia de fapt constatată, tribunalul a apreciat că autorului reclamantei i s-a cauzat un prejudiciu moral evident, constând în imposibilitatea de a se dedica unor activităţi normale de trai, starea de stres permanent, suferinţa fizică şi psihică suportată.
Astfel, tribunalul a apreciat că reclamanta a făcut dovada unui prejudiciu personal nepatrimonial care impune acordarea unor daune morale în cuantum de 3.000 euro, sumă considerată necesară, suficientă şi rezonabilă pentru repararea prejudiciului reclamantei.
La aprecierea cuantumului daunelor morale, tribunalul a avut în vedere atât faptul că autorul reclamantei nu a fost condamnat, nu a executat o pedeapsă în detenţie, ci doar i s-a stabilit un domiciliu obligatoriu într-o altă localitate, dar şi faptul că nu poate exista un echivalent pecuniar absolut al suferinţei morale, iar faptul recunoaşterii prin Legea nr. 221/2009 şi prin Decretul-lege nr. 118/1990 a caracterului politic al măsurii reprezintă deja o importantă reparaţie morală de care a beneficiat autorul reclamantei.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel în termen legal atât reclamanta, cât şi pârâtul.
Prin apelul său reclamanta a solicitat schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul menţinerii dispoziţiilor în ceea ce priveşte admiterea acţiunii, respectiv schimbarea sentinţei sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale.
Prin apelul declarat, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, a solicitat schimbarea sentinţei, în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii şi respingerii acţiunii ca inadmisibilă.
În subsidiar, în măsura în care se va aprecia că acţiunea formulată de reclamantă este întemeiată, s-a solicitat a fi avut în vedere faptul că suma acordată drept despăgubiri morale, respectiv 3.000 euro, este exagerat de mare.
Prin Decizia nr. 160A din 24 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, în unanimitate, s-a respins, ca nefondat, apelul reclamantei Z.V.; în majoritate, s-a respins apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, a fost schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul că s-a respins acţiunea reclamantei, ca nefondată, soluţie adoptată cu opinia concordantă a doamnei judecător M.S., în sensul respingerii apelului reclamantei şi cu opinia separată în ceea ce priveşte apelul Statul Român, în sensul schimbării în parte a sentinţei şi obligării pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 500 euro în echivalent RON la cursul oficial din ziua plăţii, reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit de reclamantă, ca efect al măsurii administrative cu caracter politic a domiciliului obligatoriu aplicată bunicului reclamantei.
Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de apel a constatat în majoritate caracterul fondat al apelului pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, reţinând că reclamanta se încadrează în dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), pentru a cere despăgubiri pentru prejudiciul moral produs prin luarea unei măsuri administrative cu caracter politic împotriva bunicului său.
Asupra fondului dreptului, instanţa de apel a analizat motivul de ordine publică generator de divergenţă, invocat la termenul de judecată din 19 aprilie 2011, faţă de caracterul prioritar al aspectului legat de declararea neconstituţionalităţii prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009.
Astfel, s-a reţinut că prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţională O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecinţă juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluţionării apelului.
Prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ, a hotărârilor judecătoreşti întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Fată de motivarea, dar mai ales de soluţia Curţii Constituţionale, dată în Decizia nr. 1358/2010, instanţa de apel a constatat că, în speţă, la data soluţionării apelului, nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat şi admis acţiunea de către instanţa de judecată.
Pe cale de consecinţă, ţinând seama atât de caracterul devolutiv al apelului, cât şi de principiul ierarhiei actelor normative, s-a reţinut că respectivele dispoziţii ale Legii nr. 221/2009 nu pot fi considerate ca unele apte a justifica menţinerea hotărârii primei instanţe, impunându-se schimbarea în tot a sentinţei apelate şi pe fond, respingerea acţiunii ca nefondată.
Faţă de considerarea ca fondat a acestui motiv de ordine publică, nu s-a mai impus analizarea celorlalte critici ale căii de atac, iar în baza aceloraşi considerente, s-a apreciat de către judecătorii majorităţii că se impune respingerea ca nefondat a apelului reclamantei, soluţie pronunţată astfel în unanimitate, faţă de opinia concordantă a unui membru al completului de judecată.
Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta Z.V., pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a arătat că hotărârea recurată este nelegală întrucât, la data introducerii cererii de chemare în judecată s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că, în opinia sa, legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Susţine reclamanta că legea trebuie interpretată în favoarea petiţionarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparaţie şi de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
De asemenea, recurenta-reclamantă învederează faptul că instanţa de judecată trebuie să ţină cont de dispoziţiile internaţionale, respectiv art. 5, 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Rezoluţia 1096 din 1996 a Consiliului Europei.
În consecinţă, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, schimbarea în parte a Sentinţei civile nr. 623 din 29 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia civilă, în sensul admiterii cererii introductive aşa cum a fost formulată.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor, iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată este şi Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Ideea priorităţii textelor legale consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reţinute, întrucât soluţia adoptată de instanţa constituţională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de „bun", potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie" atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. nr. 189/19.03.2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţa clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. contra României, parag. 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de „speranţă legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 24 mai 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
În cele din urmă, se constată că, deşi recurenta şi-a întemeiat recursul şi pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., acesta a fost indicat numai formal întrucât nu au fost dezvoltate critici care să permită încadrarea în motivul de recurs menţionat.
Din perspectiva celor expuse, motivele de recurs invocate de recurenta-reclamantă Z.V. sunt nefondate, astfel că în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Z.V. împotriva Deciziei nr. 160A din 24 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5209/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5216/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
