ICCJ. Decizia nr. 5257/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5257/2012
Dosar nr. 11930/3/2006
Şedinţa publică din 13 septembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, contestatorii B.M., A.H.M. şi A.M. au formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 5029 din 27 decembrie 2005, emise de P.M.B., prin P.G., solicitând instanţei să dispună anularea acesteia şi restituirea în natură a terenului liber, situat în Bucureşti, Şos. Pantelimon.
Prin sentinţa civilă nr. 1592 din 06 noiembrie 2008, Tribunalul Bucureşti a admis în parte contestaţia reclamanţilor, a anulat în parte dispoziţia nr. 5029 din 27 decembrie 2005, a obligat intimata să restituie, contestatorilor, în natură, terenul în suprafaţă de 98,12 m.p., situat în Bucureşti, Şoseaua Pantelimon, identificat în raportul de expertiză întocmit de expert C.V.S., a menţinut celelalte dispoziţii ale dispoziţiei, a respins contestaţia reclamanţilor formulată în contradictoriu cu intimaţii M.B. şi P.G. al M.B., ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
S-a reţinut că imobilul în litigiu, compus din teren şi construcţie, a fost proprietatea autorilor contestatorilor şi că acesta a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 139/1974, construcţia aflată pe teren fiind demolată.
Contestatorii au formulat în temeiul Legii nr. 10/2001 notificarea nr. 953 din 14 februarie 2002, prin care au solicitat să le fie restituit în natură terenul în suprafaţă de 540 m.p., iar pentru construcţia demolată să le fie acordate măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor băneşti.
Prin dispoziţia nr. 5029 din 27 decembrie 2005, emisă de P.M.B., s-au propus măsuri reparatorii prin echivalent, reţinându-se că terenul în litigiu este în prezent afectat în totalitate de elemente de sistematizare, fiind astfel imposibilă restituirea în natură, iar construcţia a fost demolată.
Din raportul de expertiză efectuat în cauză, a rezultat că o parte din terenul în litigiu este afectat de elemente de sistematizare, însă suprafaţa de 98,12 m.p. este liberă, pe aceasta neaflându-se nici o construcţie. Acest teren este folosit în prezent ca loc de parcare, însă în cauză nu s-a făcut nici o dovadă că destinaţia acestui loc a fost stabilită în baza vreunei dispoziţii emise de P.M.B.
În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 9 şi 10 din Legea nr. 10/2001.
Din probele administrate nu a rezultat că terenul este afectat de reţele edilitare subterane, astfel încât suprafaţa de teren liberă trebuie să fie restituită, în natură, contestatorilor.
Prin decizia nr. 619/ A din 21 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul contestatorilor, a schimbat în parte sentinţa, a obligat intimata să restituie în natură terenul situat în Bucureşti, şos. Pantelimon, în suprafaţă de 296,93 m.p., astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică şi suplimentul la acesta, întocmit în apel de expert G.I., a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei, a respins, ca nefondat, apelul pârâtului.
Conform art. 10 alin. (1) şi (10) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, în situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
De asemenea, conform art. 11 alin. (3), în cazul în care construcţiile expropriate au fost integral demolate şi lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parţial, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcţii noi, autorizate, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent.
În esenţă, Curtea a reţinut că, în raport de situaţia juridică a imobilului în litigiu, D.E.I.C. din cadrul P.M.B. a comunicat instanţei de apel că suprafaţa de teren în litigiu este amenajată ca parcare, trotuare şi spaţiu verde între blocuri de locuinţe, neputându-se face precizări referitoare la reţele edilitare subterane ce ar putea afecta terenul, iar D.I.C.G. din P.M.B. a învederat că pe terenul în litigiu sunt amplasate două construcţii care au fost realizate fără autorizaţie de construire, dispunându-se deja desfiinţarea acestora; din raportul de expertiză tehnică întocmit în apel de expert G.I., astfel cum a fost completat ulterior printr-un supliment, avându-se în vedere planurile obţinute de la furnizorii de utilităţi, a rezultat că există posibilitatea retrocedării unei suprafeţe de teren de 296,93 m.p., teren parţial liber şi parţial ocupat de construcţii, uşor de desfiinţat, că terenul în suprafaţa de 296,93 m.p. este liber de construcţii, nefiind încadrat în documentaţiile de urbanism aprobate ca spaţii verzi.
În ceea ce priveşte reţelele edilitare, inclusiv reţele subterane, Curtea a reţinut că reţeaua de gaze afectează folosinţa terenului, prin faptul că este situată la 1,30 ml spre interior, faţă de trotuar, iar, conform Normelor tehnice aplicabile în materia conductelor de gaze naturale pe o distanţă de cca. 2 ml, de o parte şi de alta a conductei, nu se pot ridica construcţii, astfel încât prin expertiză se arată că suprafaţa de teren pe care este situată conducta respectivă nu poate fi utilizată pentru construcţii pe o lăţime de aprox. 4 ml, dacă nu ar putea fi deviată. De asemenea, nu poate fi utilizată pentru construcţii o suprafaţă de cca. 7 ml lăţime, întrucât este afectată de 3 reţele de utilităţi, situate una lângă cealaltă pe una dintre marginile terenului (reţea de apă, reţea termică şi o reţea electrică), dacă nu se pot devia.
Curtea a avut în vedere, faţă de cele reţinute anterior, că potrivit art. 4 alin. (3) din Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice, nr. 51/2006, „pentru asigurarea protecţiei şi funcţionării normale a sistemelor de utilităţi publice, precum şi pentru evitarea punerii în pericol a persoanelor, bunurilor şi mediului, se instituie zone de protecţie şi de siguranţă a acestora, în conformitate cu normele tehnice elaborate de autorităţile competente”.
Potrivit art. 5 alin. (2) din acelaşi act normativ, operatorii furnizori/prestatori de servicii de utilităţi publice, indiferent de modul de organizare, de forma de proprietate, natura capitalului sau ţara de origine, au dreptul de servitute legală asupra sistemelor de utilităţi publice destinate realizării serviciilor, servituţi ce sunt opozabile si trebuie respectate de către orice titular al dreptului de proprietate asupra terenului.
Ţinând seama ca folosinţa terenului este afectată doar limitat, Curtea a constatat ca existenta respectivelor reţele la marginea terenului nu poate constitui un impediment la restituirea în natură, faţă de principiul prevalenţei restituirii în natură consacrat de art. 1 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Referitor la susţinerile apelantului-parat referitoare la imposibilitatea restituirii in natura a vreunei părţi din terenul solicitat, Curtea le-a apreciat ca nefondate, şi prin prisma probatoriului administrat în completare în aceasta faza procesuală, pentru aceleaşi considerente expuse anterior.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs (I) la data de 25 octombrie 2011, reclamanţii B.M., A.H.M. şi A.M. şi (II) la data de 27 octombrie 2012, pârâta P.M.B.
(I) Recurenţii-reclamanţi au susţinut că decizia a fost dată cu aplicarea greşită a legii, în ce priveşte nerestituirea suprafeţei de teren de 164, 51 m.p., ocupată de clădirea P + 1 E + M, identificată de expertul G.I., atât prin expertiza efectuată la data de 19 ianuarie 2010, cât şi prin suplimentul de expertiză efectuat la data de 26 aprilie 2011.
Potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, „Se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum şi construcţii uşoare sau demontabile”.
Coroborarea acestui text de lege cu cel al art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, interpretat per a contrario, conduce la soluţia restituirii în natură a terenurilor deţinute fără titlu şi pe care se află edificate construcţii fără autorizaţie.
Adresele trimise instanţei atestă faptul că terenul în suprafaţă de 164, 51 m.p., ocupat de o clădire edificată fără autorizaţie după anul 1990, este restituibil în natură, potrivit dispoziţiilor din Legea nr. 10/2001.
(II) Recurenta-pârâtă P.M.B., prin P.G., a criticat decizia pentru nelegalitate, sub aspectele consemnate pe larg in expunerea de motive.
(I) Recursul reclamanţilor este întemeiat, pentru considerentele ce urmează:
Curtea a reţinut cu prioritate faptul că ambele apeluri vizează exclusiv măsura restituirii în natură dispusă de către prima instanţă, pârâtul susţinând că regimul juridic al terenului şi afectarea acestuia de construcţii, utilităţi şi detalii de sistematizare face imposibilă restituirea în această modalitate, iar reclamanţii susţinând, în esenţă, că nu există nici un impediment pentru o restituire integrală în natură.
În acest context, s-a apreciat corect că soluţionarea criticilor de nelegalitate/netemeinicie este strâns legată de chestiunea clarificării situaţiei juridice a imobilului în litigiu, însă rezultatul cercetării judecătoreşti nu a oferit premisa prevăzută de art. 314 C. proc. civ., împrejurările de fapt să fi fost pe deplin stabilite.
Recurenţii-reclamanţi au susţinut că critica de aplicare greşită a legii vizează explicit dispoziţiile art. 10 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001.
Potrivit legii speciale sus-citate în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii, autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent, respectiv se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum şi construcţii uşoare sau demontabile.
Pentru a răspunde în mod pertinent acestei critici concrete de nelegalitate, în circumstanţele cauzei pendinte, insuficient clarificate în ce priveşte nerestituirea suprafeţei de teren de 164, 51 m.p. (ocupată de clădirea P + 1 E + M, după susţinerile recurenţilor-contestatori) instanţa fondului avea obligaţia de a identifica cu exactitate terenul şi vecinătăţile, de a verifica destinaţia actuală a terenului solicitat şi a subfeţei acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existenţa pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate şi altele asemenea), existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare şi altele asemenea.
În cazul în care s-ar constata astfel de situaţii, restituirea în natură nu poate viza decât acele suprafeţe de teren libere sau, după caz, numai acele suprafeţe de teren care nu afectează accesul şi utilizarea normală a amenajărilor subterane.
Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele.
Operaţiunea de individualizare efectivă a acestor suprafeţe, în cadrul procedurilor administrative sau judiciare de soluţionare a notificărilor, trebuie să ţină cont de servituţile legale, respectiv de documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism.
Cu privire la dispoziţiile art. 10 alin. (3) din aceeaşi lege, aceleaşi norme metodologice au instituit obligativitatea restituirii în natură a terenurilor, în ipoteza în care pe acestea se află edificate ilegal fie construcţii, indiferent de destinaţia acestora, fie construcţii uşoare sau demontabile.
Pentru aceasta, era absolut necesară verificarea regimului juridic al construcţiilor deja edificate şi în ipoteza în care se constata că acestea au fost construite sau, după caz, amplasate fără autorizările legale s-ar putea emite decizia de restituire în natură, persoanei îndreptăţite potrivit legii.
De asemenea, s-a prevăzut că se vor restitui în natură terenurile pe care au fost amplasate construcţii uşoare sau demontabile (garaje, chioşcuri şi altele asemenea), chiar dacă amplasarea acestora a fost autorizată (construcţiile care au acest regim se amplasau, potrivit legii, numai pe perioadă determinată, adică autorizaţia era temporară).
În acest ultim caz proprietarul este ţinut a respecta prevederile art. 14 din aceeaşi lege.
În privinţa suprafeţei de teren de 164, 51 m.p., instanţa de apel, în rejudecare, va trebui să suplimenteze probatoriul pentru a răspunde pertinent pretenţiei concrete de restituire în natură a contestatorilor, respectiv condiţiilor impuse de lege, astfel cum acestea au explicitate prin normele metodologice de aplicare.
(II) Recursul pârâtei este tardiv formulat, pentru considerentele ce urmează:
În drept, potrivit art. 301 alin. (1) teza I C. proc. civ., ca regulă, termenul de recurs este de 15 zile şi curge de la comunicarea hotărârii.
Potrivit art. 101 alin. (5) şi art. 104 din acelaşi cod, termenul care se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat se va prelungi până la sfârşitul primei zile de lucru următoare iar actele de procedură trimise prin poştă instanţelor judecătoreşti se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poştal înainte de împlinirea lui.
În cauza dedusă judecăţii, în raport de data comunicării, 07 octombrie 2011, termenul de exercitare a recursului s-a împlinit la data de 24 octombrie 2011.
Recursul a fost însă depus de pârât la poştă abia la data de 26 octombrie 2011, după expirarea termenului prevăzut de lege, motiv pentru care Înalta Curte urmează a constata că a fost tardiv declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii B.M., A.H.M. şi A.M. împotriva deciziei nr. 619/ A din 21 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care o casează.
Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de pârâta P.M.B. prin P.G. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5268/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5153/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
