ICCJ. Decizia nr. 5305/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin Sentința civilă nr. 692 din 10 mai 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis cererea modificată, formulată de reclamantul P.I.A. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General, Primarul General al Municipiului București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a constatat dreptul reclamantului la măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor bănești pentru imobilul-teren în suprafață de 435,68 mp, situat în București, str. R. nr. 2 -4, sector 2; a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 421.738 EURO, echivalent în lei la data plății, reprezentând contravaloarea imobilului anterior menționat.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că expertul a concluzionat că terenul nu poate fi restituit în natură, fiind afectat de canalizarea străzii, de rețeaua electrică din zonă, trotuar de protecție și rețea de alimentare cu gaze naturale; niciuna dintre părți nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză.
Art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 prevede că "în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil."
Raportând situația de fapt rezultată din concluziile raportului de expertiză la dispozițiile legale menționate, rezultă că terenul ce face obiectul notificării nu poate fi restituit în natură, exproprierea ocupând funcțional întregul teren. Tribunalul a observat, de altfel, că prin notificarea formulată reclamantul a solicitat măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor bănești.
Așa fiind, instanța a apreciat că cererea reclamantului, formulată în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General, este întemeiată, constatând dreptul acestuia la măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor bănești pentru imobilul-teren în suprafață de 435,68 mp, situat în București, str. R. nr. 2-4, sector 2.
Asupra cererii formulate în contradictoriu cu Statul Român, prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la plata valorii de circulație a terenului în cauză, Tribunalul a reținut următoarele:
Cu privire la încălcarea art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, dispoziție invocată de reclamant, tribunalul a reținut că reclamantul are cel puțin o "speranță legitimă" de redobândire a bunului în discuție sau a valorii pecuniare a acestuia, speranță legitimă concretizată de măsurile legislative adoptate de Statul Român prin Legea nr. 10/2001. Așa fiind, nesoluționarea într-un termen rezonabil a notificării depuse de reclamant și neacordarea despăgubirii pentru bunul expropriat reprezintă o încălcare a dreptului garantat de art. 1 din Protocolul 1.
Cum de lege lata, în dreptul intern nu este recunoscută reclamantului o cale specifică pentru a permite repararea încălcării suferite de acestea prin prisma dreptului protejat de art. 1 Protocolul 1, tribunalul a apreciat că acțiunea de față se circumscrie art. 13 din Convenție, reprezentând recursul efectiv al reclamantului în dreptul intern pentru respectarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul 1. Față de jurisprudența constantă a Curții europene în această materie, tribunalul a apreciat că pretenția reclamantului nu este o simplă doleanță, ci reprezintă o plângere care poate fi susținută în raport cu dispozițiile Convenției.
în concret, tribunalul a analizat situația reclamantului prin prisma respectării dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul 1, concluzionând că a avut loc o încălcare.
Cum pentru considerentele expuse în analiza cererii de soluționare a notificării, s-a reținut că restituirea în natură nu mai este posibilă, s-a impus despăgubirea reclamantului cu valoarea pecuniară a terenului. Prin raportul de expertiză efectuat în cauză, ale cărui concluzii nu au fost contestate de părți, valoarea terenului a fost stabilită la 421.738 EURO.
Pentru aceste considerente, tribunalul a admis acțiunea modificată și a obligat Statul Român să plătească reclamantului suma de 421.738 EURO, echivalent în lei la data plății, reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 435,68 mp, situat în București, str. R. nr. 2-4, sectorul 2.
împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul General, criticând hotărârea ca nelegală și netemeinică.
Prin Decizia civilă nr. 477 A din 4 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul Municipiul București prin Primar General și a admis apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, astfel că sentința apelată a fost schimbată în parte, în sensul că s-a respins acțiunea față de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice pentru lipsă de calitate procesuală pasivă și s-a dispus obligarea pârâtului Municipiul București prin Primarul General să emită dispoziție de acordare de despăgubiri pentru imobilul în litigiu, în favoarea reclamantului, în condițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Astfel, în analiza criticilor formulate, instanța de apel a constatat că primul motiv de apel formulat de apelantul pârât Ministerul Finanțelor Publice vizează lipsa calității sale procesual pasive în prezenta cauză.
Curtea de apel a reținut că prima instanță a fost legal învestită cu o contestație la Legea nr. 10/2001 în condițiile art. 26 alin. (3) din Lege, având în vedere că unitatea deținătoare - Municipiul București prin Primarul General - nu a soluționat nici până în prezent notificarea formulată de reclamant la data de 6 iunie 2001 în baza Legii nr. 10/2001, înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr. 402/2001.
Prin urmare, raportul juridic stabilit prin textul de lege invocat se naște prin transmiterea notificării și este stabilit între persoana îndreptățită, care a transmis notificarea și entitatea juridică care, conform legii speciale, a soluționat notificarea sau avea obligația de a o soluționa.
Deși Legea nr. 10/2001 nu cuprinde nicio reglementare în acest sens, practica judiciară a stabilit că instanțele de judecată au competența de a se pronunța pe calea contestației prevăzute de art. 26 alin. (3) din Lege (fost art. 24) și atunci când entitatea notificată nu a emis o decizie sau dispoziție motivată, deoarece lipsa răspunsului la notificare după o perioadă lungă de timp, coroborată cu atitudinea pasivă a persoanei juridice notificate, echivalează cu refuzul de restituire sau de stabilire a măsurilor reparatorii.
Această constatare a permis instanței de apel concluzia că acest raport juridic stabilit de lege, oferă calitate procesuală activă persoanei îndreptățite, care a transmis notificarea, iar calitate procesuală pasivă entității juridice care, potrivit legii, a soluționat notificarea sau are competența de a o soluționa.
Așa fiind, s-a apreciat ca nelegală soluția primei instanțe motivată cu referire la jurisprudența constantă a Curții europene a drepturilor omului potrivit căreia "Fondul Proprietatea" nu este funcțional, constatarea care ar impune obligarea Statului Român la despăgubiri prin Ministerul Finanțelor Publice.
Instanța de apel a apreciat că în cererea de față, întemeiată pe prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, la momentul sesizării instanței, reclamantul nu are un bun actual, pentru că nu există o decizie administrativă sau judecătorească definitivă, care să îi recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.
Acesta a declanșat doar o procedură administrativă prin care a urmărit să beneficieze de măsuri reparatorii, sub forma restituirii în natură sau prin echivalent, pentru bunul preluat de stat înainte ca România să ratifice Convenția, procedura administrativă fiind supusă controlului judecătoresc.
Reclamantul nu se poate prevala nici de o speranță legitimă, deoarece "creanța de restituire", în sensul jurisprudenței Curții europene a drepturilor omului, pe care reclamantul ar putea-o invoca, este o creanță sub condiție, întrucât problema întrunirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului nu a fost tranșată în cadrul procedurii administrative și trebuie rezolvată în cadrul acțiunii de față întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Ca atare, la momentul sesizării instanței de judecată, creanța nu putea fi considerată ca suficient stabilită pentru a fi considerată o "valoare patrimonială" ocrotită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.
în aceste circumstanțe, instanța de apel a apreciat că obligarea Statului Român la despăgubiri, motivat de faptul că reclamantul beneficiază de garanțiile oferite de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, nu poate fi primită, din moment ce, la momentul sesizării reclamantul nu era titularul unui bun și nici al unei creanțe suficient consolidate, de natură a-l face să se prevaleze de o speranță legitimă în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.
Curtea de Apel a mai constatat că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, găsind astfel întemeiat și cel de-al doilea motiv de apel formulat de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
Drept urmare, instanța de apel a apreciat că în mod greșit Tribunalul a admis acțiunea reclamantului și a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să acorde reclamantului măsuri reparatorii prin echivalent în cuantum de 421.738 EURO pentru imobilul în litigiu.
Potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Municipiul București (ca entitate notificată) nu are competența de a plăti notificatorilor despăgubiri pentru imobile notificate, ci doar să emită dispoziție din care să rezulte că sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, în condițiile legii speciale.
în ceea ce privește plata de despăgubiri, respectiv, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, este prevăzută de Legea nr. 247/2005 o procedură specială, acestea fiind acordate de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată prin prevederile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, în ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă (situație care se regăsește și în speța de față), măsurile reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor bănești vor fi stabilite de către Comisia Centrală, pe bază de expertiză, realizată de evaluatori speciali desemnați, unităților deținătoare, respectiv entităților investite cu soluționarea notificărilor revenindu-le obligația de a emite o dispoziție sau decizie cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în această formă, sens în care instanța de apel face trimitere la dispozițiile art. art. 16 alin. (4) - (7) din Legea nr. 247/2005.
în ceea ce privește căile de atac, art. 19 din Legea nr. 247/2005 titlul VII stabilește că deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, în contradictoriu cu Statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, legiuitorul recunoscând plângerii caracter suspensiv în ceea ce privește exercițiul dreptului de opțiune asupra titlului de despăgubire al titularului. Cu privire la competența de soluționare a plângerii, dispozițiile art. 20 alin (1) din Legea nr. 247/2005 Titlul VII, prevăd că aceasta revine Secției de contencios Administrativ și Fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul.
Pe cale de consecință, Curtea de Apel a reținut că după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, Tribunalul nu mai are competența de a stabili cuantumul despăgubirilor ce se cuvin persoanei îndreptățite, în cazul în care se reține în speță incidența dispozițiilor Legii nr. 247/2005, despăgubirile fiind cuantificate de către evaluatori special desemnați, iar orice contestație cu privire la acest aspect este supusă cenzurii Curții de Apel, în condițiile legii contenciosului administrativ.
Pentru aceste motive, s-a găsit a fi fondată critica apelantului pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice cu acest obiect și, în consecință, s-a apreciat că se impune reformarea sentinței apelate, în sensul reținerii în sarcina pârâtei a obligației de a propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor bănești, fără a specifica, însă, cuantumul acestora.
Curtea a găsit nefondat apelul Municipiului București prin Primarul General, având în vedere că în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune ca instanța învestită, să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată notificarea.
S-a reținut că în acest sens s-a pronunțat și înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia dată în soluționarea recursului în interesul legii nr. XX din 9 martie 2007, care a stabilit că, în cazul în care unitatea deținătoare a refuzat nejustificat să soluționeze notificarea, instanța este competentă să dispună asupra notificării în sensul restituirii imobilului sau acordării măsurilor reparatorii, astfel cum este cazul în speță.
Independent de natura termenului de 60 de zile, este evident că, în speță se verifică premisa refuzului nejustificat al Municipiului București de a răspunde notificării formulate de intimații-reclamanți în iunie 2001, în condițiile în care, la acest moment, pârâtul nu a soluționat notificarea și nici nu a invocat aspecte ținând de insuficiența materialului probator al cauzei și, deci, necesitatea depunerii de acte sau dovezi suplimentare de către reclamant în procedura administrativă.
în termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantul a promovat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul susține că în mod nelegal instanța de apel a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, făcându-se o greșită aplicare a prevederilor art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, ca și ale art. 13 din Convenție.
Astfel, art. 1 Protocolul 1 are trei ipostaze: una care vizează dreptul unei persoane de a dispune de drepturile ale, una care interzice (regula) privarea de proprietate asupra unui bun și una care permite, în anumite condiții, reglementarea folosinței bunului (excepția).
Recurentul arată că în circumstanțele specifice ale legislației române referitoare la restituirea imobilelor naționalizate, existența unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, rezultă din întrunirea a trei condiții: intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001; voința persoanei interesate de a beneficia de această lege, exprimată prin depunerea notificării la autoritatea administrativă; și lipsa unui răspuns din partea autorității administrative în termenul prevăzut de lege.
în ce privește noțiunea de bun, în jurisprudența Curții europene a drepturilor omului s-a statuat că aceasta poate cuprinde atât bunuri actuale, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
Se susține de către recurent că la momentul ratificării Convenției, inclusiv Protocolul 1 la Convenție și al adoptării ulterioare de către România a legislației referitoare la restituirea bunurilor confiscate în regimul anterior, s-a născut un nou drept de proprietate aparat de dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire.
Ca atare, în mod greșit instanța de apel a considerat că recurentul nu deține un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție motivat de faptul că nu există o decizie administrativă sau judecătorească definitivă care să-i recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.
Or, având în vedere faptul că Decretul nr. 54/1951 pentru declararea de utilitate publică și exproprierea unor imobile nu a constituit titlu valabil pentru preluarea imobilului proprietatea recurentului, situat în București, str. R. nr. 2-4, sector 2, astfel încât, susține acesta, nu a pierdut niciodată proprietatea imobilului, ci doar posesia asupra lui.
Privarea de proprietate impune statului obligația de a-l despăgubi pe proprietar, deoarece în lipsa unei plăți rezonabile, raportate la valoarea bunului, măsura constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale, drept consacrat prin art. 1 din Protocolul 1 la Convenție.
De altfel, Curtea europeană, în jurisprudența sa, a reținut în mod constant că există în cazul constatării unei încălcări a art. 1 Protocolul 1, un drept intrinsec la indemnizație, atunci când despăgubirea este necesară în vederea respectării proporționalității între dreptul individului și interesul general (utilitatea publică).
în consecință, recurentul arată că instanța de apel în mod greșit a reținut că nu deține nici măcar o speranță legitimă și a calificat dreptul său ca fiind o creanță sub condiție, iar nu certă, lichidă și exigibilă.
Pe de altă parte, se arată de același recurent că nesoluționarea într-un termen rezonabil a notificării depuse de către reclamant și neacordarea de despăgubiri pentru bunul expropriat reprezintă o încălcare a dreptului garantat de art. 1 din Protocolul 1 adițional.
în plus, constatând că dreptul său de proprietate a fost încălcat, precum și faptul că în legislația română nu există posibilitatea reparării efective a prejudiciul cauzat prin atingerea adusă dreptului reclamantului, acesta învederează că în mod corect prima instanță a procedat la obligarea Statului prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 421.738 EURO, în echivalent lei la data plății, reprezentând contravaloarea imobilului situat în București, str. R. nr. 2-4, sector 2.
Recurentul se referă la jurisprudența Curții europene de la Strasbourg, în cauze precum Faimblat, Viașu și Katz pronunțate contra României, prin care s-a stabilit că Legea nr. 10/2001, ca lege specială, nu asigură o despăgubire viabilă și efectivă a foștilor proprietari pentru bunurile ce le-au fost preluate de regimul anterior.
Revenind la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului prin Ministerul Finanțelor Publice, recurentul arată că jurisprudența Curții europene a drepturilor omului, relativă la aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adițional (Cauzele Radu vs. România, Porțeanu vs. România, Străin vs. România, Togănel și Grădinaru vs. România) este în sensul că foștilor proprietari deposedați de imobile și nedespăgubiți de Stat, li se cuvin despăgubiri calculate la valoarea de piață a imobilelor de care au fost deposedați, despăgubiri care se impun a fi plătite de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Potrivit prevederilor art. 2 și art. 3 pct. 48 din H.G. nr. 386/2007, Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă, calitate care în speța de față îi incumbă, iar potrivit dispozițiilor Legii nr. 247/2005 și O.G. nr. 81/2007 calitatea procesual pasivă aparține și Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Față de lipsa de eficiență a mecanismului de acordare a despăgubirilor instituit prin dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, recurentul a ales să cheme în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice care are obligația de a-l dezdăuna în calitatea sa de proprietar pentru acoperirea prejudiciului suferit, la valoarea de circulație a bunului stabilită pe bază de expertiză, jurisprudența Curții europene a drepturilor omului fiind de imediată și de directă aplicare.
Instanța de apel însă a apreciat faptul că raportul juridic stabilit de lege oferă calitate procesuală pasivă entității juridice care, potrivit legii, a soluționat notificarea sau are competența de a soluționa, înlăturând aprecierea făcută de Tribunalul București, care a stabilit că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă, ca urmare a lipsei de funcționalitate a Fondului Proprietatea, fapt concluzionat și de Curtea europeană a drepturilor omului.
De asemenea, Curtea de Apel a apreciat ca instanță de fond a încălcat dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Municipiul București neavând competența de a plăti notificatorilor despăgubiri pentru imobilele notificate, ci, măsurile reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor bănești vor fi stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pe baza de expertiză.
în opinia recurentului, prima instanță în mod temeinic și legal a apreciat că în dreptul intern nu i-a fost recunoscută o cale specifică de natură a-i permite repararea încălcării suferite prin atingerea dreptului său protejat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, astfel că, cererea sa de obligare a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor, reprezintă recursul efectiv al reclamantului în dreptul intern pentru respectarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocol; pe de altă parte, s-a reținut că pretenția reclamantului nu este o simplă doleanță, ci o plângere susținută în raport cu dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului.
De altfel, conchide recurentul, Curtea europeană a drepturilor omului a pronunțat prima hotărâre pilot împotriva României în Cauza M. Atanasiu și alții împotriva României, care suspendă practic cauzele asemănătoare de pe rolul instanței europene și obligă astfel Statul Român ca în termen de 18 luni să ia măsuri pentru remedierea problemei retrocedărilor, în sensul respectării drepturilor fundamentale și instituirii unui mecanism funcțional de retrocedare și compensare.
Intimații pârâți nu au formulat întâmpinare la motivele de recurs și nu au fost administrate alte probe (înscrisuri, conform art. 305 C. proc. civ.) în această etapă procesuală.
Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce urmează.
Inițial, recurentul reclamant a formulat cererea de chemare în judecată solicitând obligarea entității notificate (de către acesta și autoarea lui) să emită dispoziție motivată de soluționare a cererii de restituire pentru terenul expropriat în suprafață de 435,86 mp, situat în București, str. R. nr. 2-4, sector 2, în sensul restituirii în natură sau a acordării măsurilor reparatorii prin echivalent, în condițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001.
Ulterior însă, pe calea unei cereri (impropriu) întemeiate pe dispozițiile art. 57 C. proc. civ., a procedat la modificarea cererii de chemare în judecată atât sub raport subiectiv (solicitând lărgirea cadrului procesual prin chemarea în judecată a Primarului Municipiului București și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice), cât și sub raport obiectiv, întrucât pe lângă solicitarea de restituire în natură a unei părți din teren (suprafața de 325 mp, liberă, potrivit, susținerilor sale) a formulat-o și pe aceea de "acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, calculate la valoarea de circulație a terenului în suprafață de 113 mp" (diferența până la suprafața totală de 435,86 mp), cea din urmă cerere fiind calificată de prima instanță drept o solicitare de obligare a pârâtului Statul Român la acordarea unor despăgubiri bănești.
Deși în contextul legislației speciale cu caracter reparator adoptate cu privire la imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sintagma "măsuri reparatorii prin echivalent" nu este sinonimă cu cea a "despăgubirilor bănești", prima instanță a evaluat cererea reclamantului din perspectiva celei din urmă accepțiuni, ignorând înțelesul strict al noțiunii de măsuri reparatorii prin echivalent ce este statuată prin art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată de reclamant și autoarea sa, întemeindu-se pe acest act normativ special.
Astfel, art. 1 alin. (2) din Legea 10/2001 prevede că:" Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv".
în consecință, potrivit regimului reparatoriu conceput de legiuitor prin Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, noțiunea de despăgubiri bănești nu este acoperită de cea a măsurilor reparatorii prin echivalent (subsidiară restituirii în natură), ci ea se regăsește reglementată de o manieră indirectă (titluri de plată), limitată la nivelul sumei de 500.000 lei, în conținutul Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (dispozițiile cu acest conținut introduse prin O.U.G. nr. 81/2007, fiind în prezent suspendate prin art. III din O.U.G. nr. 62/2010 și, apoi prin O.U.G. nr. 4/2012, aprobată prin Legea nr. 117/2012, până la 15 mai 2013); or, aceasta presupune o etapă ulterioară recunoașterii calității de persoană îndreptățită și individualizării tipului de măsuri reparatorii, în condițiile Legii nr. 10/2001, etapă premergătoare procedurii derulate în baza Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Cum însă această greșită calificare a cererii completatoare formulate de reclamant la nivelul primei instanțe, prin cererea din 24 noiembrie 2008, nu a fost criticată de partea vătămată procesual prin această măsură a instanței (pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice) prin intermediul motivelor de apel, atare analiză rămâne câștigată părții căreia îi profită, respectiv, recurentului reclamant; prin urmare, înalta Curte constată că instanța de apel a pornit în mod corect de la acesta premisă de analiză a solicitării despăgubirilor bănești, iar nu a unor "măsuri reparatorii prin echivalent, calculate la valoarea de circulație a terenului la data soluționării cauzei".
Dispozițiile art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, în mecanismul judiciar generat de Convenție, nu pot fi invocate de reclamanți ca temei juridic direct în fața instanțelor naționale, ci numai pentru evaluarea conduitei autorităților interne în respectarea standardelor minime garantate de Convenție, fie prin intermediul adoptării unor acte normative (care trebui să fie clare, accesibile, previzibile), fie prin aplicarea și interpretarea acestor norme de către autorități (inclusiv cele judiciare, deci, și instanțe judecătorești) la situația unui individ ale cărui drepturi și libertăți fundamentale fac obiectul Convenției.
De asemenea, contrar celor susținute prin motivele de recurs, nici dispozițiile art. 13 din Convenție nu pot fi invocate ca temei juridic pentru inițierea unui demers în fața jurisdicțiilor naționale, astfel cum și instanța europeană a statuat.
De altfel, cele două concluzii anterior expuse fac și obiect al dezlegărilor date de înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 27/2011 pronunțată în interesul legii, invocată de această instanță înainte de dezbaterea recursului, astfel cum s-a consemnat în practicaua prezentei decizii.
Astfel, în recursul în interesul legii, s-a reținut: "în Cauza Rotaru împotriva României s-a reținut de instanța europeană că art. 13 din Convenție garantează existența în dreptul intern a unui recurs ce permite invocarea, în substanță, a drepturilor și libertăților consacrate de Convenție. El are ca o consecință directă existența unui "recurs intern", care să permită persoanei remedierea în plan național a oricărei încălcări a unui drept consacrat în Convenție. Această dispoziție solicită deci o cale internă de atac în fața unei "autorități naționale competente" care să examineze orice cerere întemeiată pe dispozițiile Convenției, dar care să ofere și reparația adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea de a se conforma obligațiilor impuse de această dispoziție.
Cu privire la natura acestui "recurs intern", atât jurisprudența Curții europene a drepturilor omului, cât și doctrina au stabilit că garanțiile prevăzute de art. 13 din Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale (Cauzele James și alții împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc.)."
în aceeași Decizie nr. 27/2011, s-a statuat că "art. 13, astfel cum a fost interpretat de organele cu atribuții jurisdicționale ale Convenției, nu deschide calea unui recurs național în convenționalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege națională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenție sau de protocoalele sale adiționale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuție modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele Convenției."
în acest context, înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a înlăturat susținerile reclamantului privind invocarea dispozițiilor art. 1 Protocolul nr. 1, statuând în mod legal că acesta nu este titularul unui "bun actual" sau al unei "valori patrimoniale" - echivalentul unui drept de creanță în temeiul căruia un reclamant poate pretinde că are speranța legitimă de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate decurgând din existența unei legislații de restituire - baza suficientă în dreptul intern, confirmată printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (par. 137, Cauza Atanasiu din oct. 2010).
Simpla depunere a notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 nu îi conferă recurentului decât calitatea de titular al unei creanțe condiționate câtă vreme o autoritate administrativă sau instanța judecătorească nu i-a recunoscut, anterior formulării cererii de chemare în judecată, calificarea la calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul notificat, ceea ce ar fi echivalat cu renașterea dreptului de proprietate în patrimoniul său, cu atât mai mult cu cât prin Legea nr. 1/2009, dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 au fost abrogate.
Numai hotărârea judecătorească din pricina de față prin care s-a statuat deja asupra calității recurentului reclamant de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în absența unei dispoziții motivate a entității notificate, reprezintă valoarea patrimonială de natură a antrena garanțiile art. 1 din Protocolul nr. 1; prin urmare, anterior prezentei hotărâri judecătorești irevocabile, recurentul reclamant nu este în măsură ca, relativ la imobilul expropriat prin Decretul nr. 54/1951, să se prevaleze de garanțiile art. 1 din Protocolul nr. 1, deposedarea de proprietate fiind anterioară aderării României la Convenția europeană a drepturilor omului prin Legea nr. 30/1994.
în aceste condiții, în mod legal instanța de apel a constatat că în cauză răspunderea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi antrenată în cauza de față pe temeiul mecanismului convențional, dezlegare a instanței de apel ce corespunde celor statuate și prin Decizia nr. 27/2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii; astfel, prin această decizie, s-a stabilit, între altele că: "în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea Statului Român de a acorda despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă", soluție ce a fost anticipată prin decizia recurată; în consecință, prin decizia recurată în mod legal s-a infirmat în cauză calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în reprezentarea Statului Român.
înalta Curte constată că instanța de apel a statuat că refuzul nejustificat al intimatului pârât Municipiul București de a soluționa notificarea reclamantului (formulată împreună cu autoarea sa) este de natură a fi cenzurat prin promovarea unei contestații în justiție în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ceea ce se constituie într-un remediu suficient, adecvat, eficient și efectiv pentru soluționarea notificării de instanța de judecată în virtutea plenitudinii sale de competență și corespunde celor statuate prin Decizia nr. XX/2007 dată, de asemenea, în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție.
Prin urmare, Curtea de Apel, în soluționarea notificării, constatând imposibilitatea restituirii în natură a terenului ce a făcut obiectul cererii de acordare a măsurilor reparatorii, a dispus obligarea pârâtului Municipiul București, prin Primar General la emiterea unei dispoziții cu propunere de acordare a despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru terenul în suprafață de 435,86 mp situat în București, str. R. nr. 2-4, sector 2, în aplicarea art. 11 alin. (8) rap. la art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, acesta fiind ocupat funcțional de obiectivul pentru care s-a dispus exproprierea.
Față de cele ce preced, înalta Curte, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat, nefiind întrunit motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5309/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5300/2012. Civil → |
|---|
