ICCJ. Decizia nr. 5312/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 26 noiembrie 2008 sub nr. 12032/302/2008, reclamanta M.G. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 490.000 lei, reprezentând despăgubiri bănești pentru prejudiciul rezultat prin lipsa de folosință a imobilului - teren în suprafața de 716 mp, proprietatea reclamantei, situat în Str. C. nr. 36 (fosta V. nr. 18), sector 6, pentru perioada 1966 - 23 octombrie 2007, cu cheltuieli de judecată.
în motivarea cererii, s-a arătat că imobilul care face obiectul prezentei cauze a fost dobândit de către tatăl său G.S.M., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov secția notariat sub nr. 46772 la 20 septembrie 1945, prin care acesta a dobândit de la M.M.T.N. și P.I.P. o suprafață de 600 mp, și conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov secția Notariat sub nr. 28123 din 22 iunie 1946, prin care acesta a dobândit de la M.T. și V.T. o suprafață de 300 mp, ambele situate în cartierul Militari în prelungire cu strada D.
La data de 7 ianuarie 1968, G.S.M. a decedat, fiind moștenit de reclamantă, în calitate de fiică, conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 33/21 februarie 2006 eliberat de BNP S.C.D.
Prin Decizia nr. 399/1966, imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului în mod abuziv, conform Decretului C.S. nr. 69 din 8 august 1966, fiind menționat la poziția 184 din anexa acestui act normativ.
Prin notificarea depusă la Primăria Municipiului București în baza Legii nr. 10/2001 și înregistrată sub nr. 1798/2001 la executorul judecătoresc, reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului său, în suprafață de 900 mp, situat în str. V. nr. 18 (actuala str. C., nr. 36), sector 6, București, iar prin Dispoziția nr. 8317 din 4 iunie 2007, emisă de Primăria Municipiului București, i s-a restituit în natură terenul în suprafață de 716,00 mp, situat în str. V. nr. 18, sector 6.
De asemenea, prin Protocolul nr. 13747 din 23 octombrie 2007 de predare-preluare a terenului din București, str. V., nr. 18, sector 6 (actuala str. C. nr. 36, sector 6 București), aceasta a fost pusă în posesia imobilului restituit.
Reclamanta a solicitat instanței să admită prezenta acțiune prin care solicită de la pârâtă repararea prejudiciului constând în lipsa de folosință a imobilului proprietatea sa, pentru perioada cuprinsă între data naționalizării imobilului în anul 1966 și data de 23 octombrie 2007, dată la care a fost repusă în posesie, în urma Protocolului nr. 13747 din 23 octombrie 2007 de predare-preluare a terenului.
Reclamanta a mai arătat că, potrivit situației de fapt prezentate, rezultă în mod evident faptul că reclamanta a fost lipsită nelegal de posesia asupra imobilului proprietatea sa, preluarea abuzivă fiind constatată chiar de pârâtă, care, în urma procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, a dispus restituirea acestuia.
Potrivit doctrinei, se apreciază în mod unanim că unul dintre efectele admiterii acțiunii în revendicare este repunerea părților în situația anterioară, respectiv, repunerea proprietarului în posesia bunului prin restituirea acestuia de la posesorul neproprietar.
Potrivit jurisprudenței constante a Curții europene a drepturilor omului însă, simpla restituire a bunului revendicat nu este suficientă pentru repararea violării dreptului de proprietate suferite de proprietarul deposedat de bunul său. Conform acestei jurisprudențe, cea mai bună formă de reparație pentru fostul proprietar este luarea măsurilor pentru încetarea violării și înlăturarea tuturor consecințelor acesteia.
Se mai susține că numai prin cumularea celor două modalități de reparare - restituirea imobilului și despăgubirea pentru lipsa folosinței - se realizează o adevărată reparație integrală a prejudiciului suferit de proprietari prin violarea dreptului de proprietate.
în cauza de față, faptul că imobilul revendicat a fost preluat de stat fără titlu valabil rezultă în mod evident din Dispoziția nr. 8317 din 4 iunie 2007, emisă de Primăria Municipiului București.
în aceste condiții, reclamanta arată că în mod nelegal a fost lipsită de folosința imobilului revendicat, în perioada 1966-2007. Lipsa de folosință constituie un prejudiciu suferit de reclamantă, decurgând din fapta ilicită a Statului Român de a prelua abuziv imobilul situat în str. V. nr. 18, sector 6, București.
Având în vedere cele arătate, reclamanta a estimat că lipsa de folosință medie în perioada 1966 - 23 octombrie 2007 este de 1.000 RON lunar, ceea ce înseamnă un prejudiciu total de 490.000 RON (490 luni x 1.000 RON/lună).
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția netimbrării acțiunii față de dispozițiile art. 1 din Legea nr. 146/1997, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, față de faptul că nu este unitatea deținătoare a imobilului, în cauză fiind Primăria Municipiului București, în raport de dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/ 2001 și față de dispozițiile art. 12 din Legea nr. 213/1998.
în ceea ce privește cheltuielile de judecată, consideră că nu a dat dovadă de rea credință, neglijență și nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi obligat la plata acestora, în condițiile în care nu se verifică în sarcina sa culpa procesuală.
în subsidiar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, față de împrejurarea că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, prin care s-au stabilit măsuri reparatorii ce le pot obține foștii proprietari ai imobilelor preluate abuziv, reclamanta din cauză beneficiind de aceste măsuri reparatorii.
în drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Prin Sentința civilă nr. 2093 din 9 martie 2009, Judecătoria Sector 5 București a admis excepția necompetentei materiale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.
Prin Decizia civilă nr. 1777 din 5 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a respins ca nefondat recursul formulat de recurenta M.G. împotriva Sentinței civile nr. 2093 din 9 martie 2009 pronunțată de Judecătoria Sector 5 București.
Cauza a fost astfel înregistrată la data de 29 martie 2010, în fond, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 16117/3/2010.
Prin Sentința civilă nr. 1141 din 21 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiate excepțiile netimbrării și lipsei calității procesuale pasive invocate de pârât și a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Asupra excepției netimbrării acțiunii, instanța a reținut că acțiunea este scutită de plata taxelor de timbru, conform art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 rep., având în vedere că aceasta face parte din categoria cererilor adresate justiției de proprietarii ale căror imobile au fost preluate de stat anterior anului 1989. Cu privire la calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a constatat că, în acțiunea în despăgubiri întemeiată pe preluarea imobilelor de către stat, în raport de dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, Statul stă în judecată prin Ministerul Finanțelor, pârâtul având această calitate și prin raportare la dispozițiile constituționale, în calitatea sa de garant al dreptului de proprietate.
Pe fondul cauzei, analizând probatoriul administrat, instanța a reținut că prin Dispoziția nr. 8317 din 4 iunie 2007, în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, reclamantei i s-a restituit în natură imobilul teren de 716 mp, situat în București, str. V. nr. 18, actuală str. C. nr. 36, sector 6. Prin protocolul nr. 13747 din 23 octombrie 2007, s-a procedat la predarea-primirea imobilului, astfel că reclamanta a intrat în posesia acestuia.
în prezentul litigiu, invocând prev. art. 480 și urm. C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, reclamanta a solicitat plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a imobilului pentru perioada 1966 - data preluării imobilului - 23 octombrie 2007, data la care a fost pusă în posesia lui.
Reclamanta a susținut că, potrivit jurisprudenței Curții europene a drepturilor omului, simpla restituire a bunului nu este suficientă pentru repararea violării dreptului de proprietate, caz în care cea mai bună formă de reparație este luarea tuturor măsurilor pentru încetarea violării și înlăturarea consecințelor acesteia. Instanța a reținut că prin restituirea și predarea imobilului ca urmare a procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, a încetat violarea dreptului de proprietate și au fost înlăturate consecințele acestei violări, dat fiind că reclamanta a reintrat în posesia terenului.
în acest sens, tribunalul a făcut referire la Hotărârile Fischer și Buzatu contra României pronunțate de Curtea europeană a drepturilor omului; astfel, s-a reținut că însăși Curtea de la Strasbourg a apreciat că "în circumstanțele speței, problema daunelor nu se pune. Ținându-se cont de încălcările constatate, cea mai bună formă de reparare în această cauză ar consta în restituirea bunurilor imobiliare în chestiune de către Stat și o indemnizație pentru prejudiciu moral (v. mai ales hotărârea Brumărescu c. României - satisfacție echitabilă, [G.C.], no 28342/95, §§ 22 et 27), Culegerea de hotărâri și decizii 1999-VII".
în consecință, tribunalul a apreciat, prin raportare la art. 480, 481 C. civ. și la art. 1 din Primul Protocol că acțiunea este neîntemeiată, în condițiile în care reclamantei i-a fost restituită proprietatea, aceasta fiind repusă în situația anterioară violării dreptului său.
în termen legal, împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta M.G., criticând soluția pentru nelegalitate și netemenicie.
Prin Decizia civilă nr. 455 A din 3 mai 2011 a Curții de Apel București, Secția a IV a civilă, apelul formulat de reclamantă a fost respins ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanța de apel, analizând criticile formulate în calea de atac, a reținut că prin Convenția europeană a drepturilor omului se instituie o serie de drepturi în favoarea indivizilor, care trebuie respectate de toate autoritățile publice ale statelor contractante. în acest scop, Curtea de la Strasbourg a formulat principiul conform căruia autoritățile naționale sunt cele care trebuie să asigure în primul rând respectarea drepturilor fundamentale ale omului, iar mecanismul stabilit de Convenție privind controlul supranațional exercitat de instanța de la Strasbourg trebuie să intre în acțiune doar excepțional, atunci când dreptul intern al statelor nu a reușit să găsească o rezolvare satisfăcătoare pentru individ a pretențiilor sale susținute din perspectiva Convenției. Acest principiu se referă la caracterul subsidiar al procedurii în fața Curții europene a drepturilor omului, iar nu al reglementărilor internaționale din Convenția europeană a drepturilor omului și este bazat pe ideea că acele state-parte la Convenție, acuzate de indivizi că au acționat în contradicție cu obligațiile pe care și le-au asumat, trebuie să aibă posibilitatea să remedieze ele însele pretinsele nereguli, înainte de a putea fi antrenată răspunderea internațională a statului.
Prin urmare, pentru acele state care au realizat încorporarea Convenției în dreptul intern, aceasta va da naștere direct, ca urmare a ratificării ei, unor drepturi în beneficiul indivizilor și unor obligații în sarcina autorităților statale, drepturi care pot fi invocate direct în fața instanțelor naționale, care sunt astfel competente să judece litigiile cu care sunt sesizate din perspectiva textului convențional și a jurisprudenței Curții europene a drepturilor omului.
Curtea de apel a mai reținut că România a devenit membru al Uniunii Europene începând cu data de 1 ianuarie 2007, ca urmare a semnării Tratatului de aderare a României (și Bulgariei) la Uniunea Europeană, consecința directă fiind aceea că ea este obligată să respecte ordinea juridică instituită la nivelul acesteia.
Aderarea la Convenție implică, prin ea însăși, recunoașterea competenței obligatorii a Curții, de vreme ce Convenția, amendată prin Protocolul nr. 11, suprimă clauza facultativă de acceptare a jurisdicției Curții.
Așadar, ca o consecință a semnării și ratificării Convenției, deciziile Curții europene a drepturilor omului sunt obligatorii și executorii pentru Statul Român, la fel cum sunt și prevederile Convenției, care, conform art. 11 alin. (2) din Constituția României "fac parte din dreptul intern". Totodată, conform art. 20 alin. (2) din Constituție, textul Convenției și deciziile Curții europene a drepturilor omului se bucură de aplicabilitate prioritară în dreptul român, chiar cu consecința abrogării și adaptării legislației interne, în ipoteza în care aceasta este contrară lor.
Prin urmare, mecanismul constituțional încorporează textul Convenției în dreptul intern, conferindu-i totodată o forță juridică superioară legilor și permițând aplicarea sa directă de către instanțele interne.
Pe de altă parte, Curtea europeană afirmă vocația jurisprudenței sale de a fi un instrument de armonizare a regimurilor juridice naționale ale drepturilor omului, centrat pe standardul minim pe care îl reprezintă Convenția.
Curtea de Apel a mai reținut că, de altfel, principiul supremației dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre a fost consacrat și de Curtea Europeană de Justiție de la Luxemburg printr-o hotărâre devenită celebră (Costa vs. Enel) din 15 iulie 1964, în care s-a decis că normele comunitare primează asupra tuturor normelor naționale, indiferent de natura sau rangul textului național în cauză (constituție, lege, decret, hotărâre).
în consecință, au fost înlăturate ca nefondate susținerile apelantei reclamante privind subsidiaritatea Convenției, regula epuizării căilor interne de atac și competența Curții europene.
Pe de altă parte, Curtea de Apel a apreciat că instanța de fond a reținut în mod corect incidența în speță a practicii Curții europene a drepturilor omului.
Pe fondul cauzei, s-a reținut că apelanta reclamantă a solicitat plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a imobilului pentru perioada 1966 - data preluării imobilului - 23 octombrie 2007, data la care a fost pusă în posesia imobilului, invocând prev. art. 480 și urm. C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
Pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, este necesar, potrivit jurisprudenței Curții europene a drepturilor omului, să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părții, existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.
în speță, prin Dispoziția nr. 8317 din 4 iunie 2007, emisă de Primarul General al Municipiului București, s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 716 mp, situat în str. V. nr. 18, sector 6.
Această dispoziție, emisă pe cale administrativă a concretizat în patrimoniul apelantei-reclamante un "bun actual", ocrotit de art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție.
Apelanta reclamantă a redobândit posesia bunului său în baza protocolului nr. 13747 din 23 octombrie 2007 de predare-preluare a terenului din București, str. V. nr. 18, sector 6 (actuala str. C. nr. 36, sector 6, București).
în aceste condiții, instanța de apel a apreciat că rămâne de analizat în ce măsură restituirea bunului pune capăt privării de proprietate a reclamantei și înlătură consecințele acestei încălcări.
Această analiză a fost deja făcută de Curtea europeană a drepturilor omului, sens în care și instanța de apel a făcut referire la cele reținute în Cauza Buzatu c. României.
în speță, s-a constatat că apelanta reclamantă se află în situația de a-i fi fost restituit imobilul, ea fiind repusă în situația anterioară încălcării dreptului său, "situație ce echivalează cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate" (Cauza Dimitrie Dan Popescu împotriva României), reparația fiind astfel completă.
Față de cele reținute, apelul formulat de reclamantă a fost respins ca nefondat, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ.
în termen legal, împotriva acestei decizii reclamanta a formulat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea motivelor, recurenta învederează că hotărârea recurată nu cuprinde niciun motiv pentru care s-a respins argumentul său în sensul că greșit prima instanță nu s-a pronunțat asupra unuia dintre temeiurile de drept invocate - art. 480 C. civ., deși în practicaua hotărârii s-a reținut explicit invocarea acestui motiv de apel.
Acest aspect este deosebit de relevant, deoarece atât prima instanță, cât și instanța de apel au omis să cerceteze temeinicia acțiunii prin raportare la prevederile interne, ceea ce încalcă dreptul său de acces la un tribunal, garantat de art. 6 din Convenție.
Recurenta învederează că atât hotărârea primei instanțe, cât și hotărârea instanței de apel invocă exclusiv jurisprudența Curții europene în aplicarea art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție, fără să aibă în vedere dispozițiile art. 485 C. civ., care prevăd obligația posesorului neproprietar de a restitui proprietarului neposesor lucrul revendicat și câștigat, împreună cu toate fructele produse, percepute sau nepercepute.
De asemenea, hotărârea recurată, deși cuprinde considerații teoretice privind Convenția europeană și dreptul comunitar, nu arată concret care sunt argumentele pentru care au fost respinse susținerile sale cu privire la nelegalitatea hotărârii primei instanțe sub aspectul general al metodei aplicate (soluțiile pronunțate de Curtea europeană în două cauze în aplicarea art. 41 din Convenție, nefiind relevante) și sub aspectul concret al interpretării celor două cauze invocate (prin raportare la întreaga jurisprudența a Curții europene asupra posibilității reparării prejudiciului constând în lipsa de folosință).
Se mai arată de către recurentă că singura frază relevantă a instanței de apel este aceea că "susținerile privind subsidiaritatea Convenției, regula epuizării căilor interne de atac și competența Curții europene nu sunt fondate". Recurenta apreciază că această concluzie care urmează (surprinzător), după fraza în care se reține "supremația dreptului comunitar asupra dreptului intern", nu poate constitui o motivare a hotărârii, în sensul art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Pe de altă parte, hotărârea recurată nu arată care sunt motivele pentru care toate argumentele sale privind evoluția jurisprudenței Curții europene în aplicarea art. 41 din Convenție au fost respinse.
Recurenta susține că a invocat principiul subsidiarității, arătând că protecția drepturilor omului trebuie să se realizeze la nivel intern, în cazul contrar fiind angajată răspunderea statului, context în care a arătat că, în cauzele invocate de prima instanță, Curtea Europeană nu a reținut inexistența prejudiciului, ci numai imposibilitatea evaluării acestuia, ceea ce, față de principiile echității și competenței discreționare în aplicarea art. 41 din Convenție, nu prezintă relevanță în cauza de față. Aceasta, deoarece, spre deosebire de art. 41 din Convenție, care prevede numai posibilitatea acordării unei "satisfacții echitabile", în dreptul intern se aplică principiul reparării integrale a prejudiciului suferit.
Totodată, recurenta arată că a susținut că este greșită concluzia primei instanțe, în sensul că restituirea imobilului ar fi suficientă pentru satisfacerea principiului restitutio in integrum, de vreme ce acest aspect nu rezultă din jurisprudența Curții europene.
în acest context, recurenta arată că instanța europeană nu neagă existența prejudiciului privind lipsa de folosință sau posibilitatea reparării acestuia prin acordarea unor sume de bani, ci se găsește în dificultatea stabilirii cuantumului acestui prejudiciu, motiv pentru care a procedat, conform competenței sale discreționare, la determinarea prejudiciului în echitate, împreună cu prejudiciul moral.
Or, instanța de apel nu a răspuns deloc acestor argumente, limitându-se să reia concluzia primei instanțe, în sensul că instanța europeană ar fi constatat că "restituirea bunului pune capăt privării de proprietate a reclamantei și înlătură consecințele acestei încălcări," "reparația fiind astfel completă."
Totodată, recurenta, din perspectiva aceluiași motiv de nelegalitate (art. 304 pct. 7) susține că decizia recurată cuprinde și motive străine de natura pricinii, respectiv, cele referitoare la Uniunea Europeană și la dreptul comunitar, fără nicio legătură cu cauza de față. Astfel, instanța de apel a reținut ca relevantă atât aderarea României la Uniunea Europeană prin Tratatul de aderare, cât și principiul supremației dreptului comunitar asupra dreptului intern, aspecte care, deși corecte, nu au nicio legătură cu prezenta pricină.
Cu referire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta învederează că hotărârea recurată se rezumă la două concluzii principale, anume:
- Susținerile reclamantei privind subsidiaritatea Convenției, regula epuizării căilor interne de atac și competența Curții europene nu ar fi fondate, întrucât aceasta nu ar fi arătat în ce măsură hotărârea primei instanțe încalcă aceste principii.
- Curtea europeană ar fi dezlegat deja problema ridicată, arătând că simpla restituire a imobilului constituie măsura necesară și suficientă pentru repararea prejudiciului reclamantului căruia i s-a violat dreptul de proprietate.
Recurenta susține că ambele concluzii sunt nefondate.
Astfel, principiile arătate prin motivele de apel și dezvoltate de jurisprudența Curții europene a drepturilor omului au aplicabilitate concretă în cauza de față prin faptul că prezenta acțiune se află în fața instanțelor naționale, chemate să aplice atât dreptul intern (art. 480 și urm. C. civ.), cât și dreptul european al drepturilor omului (art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție, interpretat în lumina jurisprudenței Curții europene).
Dincolo de faptul că instanța europeană nu avea competența să analizeze cererile reclamanților din perspectiva art. 485 C. civ. (aspect ignorat de prima instanță și, de asemenea, de instanța de apel), hotărârile invocate de ambele instanțe, expresie a principiilor invocate de recurentă, sunt argumente pentru admiterea acțiunii, nicidecum pentru respingerea acesteia.
Or, instanța europeană nu a acordat reclamanților o sumă de bani pentru repararea prejudiciului constând în lipsa de folosință nu pentru că acest drept nu le-ar fi fost recunoscut, ci pentru că, fie aceștia nu au prezentat suficiente dovezi pentru stabilirea cuantumului prejudiciului, fie Curtea a decis să evalueze prejudiciul în echitate împreună cu prejudiciul moral.
Spre deosebire la cauzele soluționate de instanța europeană, cauza de față se află încă în fața instanțelor naționale, unde se aplică dreptul intern, dacă acesta nu contravine Convenției europene a drepturilor omului. Dacă dreptul intern prevede dispoziții mai favorabile nivelului minim de protecție acordat prin Convenția, atunci aplicarea dreptului intern este obligatorie.
Conform principiului restitutio in integrum, interpretat atât în lumina art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, și jurisprudenței Curții europene, cât și prin raportare la art. 480 și urm. C. civ., ca și la principiul reparării integrale a prejudiciului, rezultă evident că simpla restituire a bunului nu reprezintă o măsură suficientă pentru repararea integrală a prejudiciului cauzat proprietarului prin violarea dreptului de proprietate.
Și cea de-a doua concluzie a instanței de apel este eronată, arată recurenta, întrucât au fost interpretate greșit hotărâri ale Curții europene și efectele acestora.
Astfel, deși art. 46 din Convenție consacră forța obligatorie a hotărârilor Curții europene, acest text trebuie corelat cu art. 41 din Convenție, care prevede competența discreționară a Curții europene de a statua în echitate asupra satisfacției echitabile.
Față de acest aspect, rezultă că hotărârile Curții asupra fondului sunt obligatorii, iar interpretarea dată dispozițiilor Convenției europene a drepturilor omului face parte din blocul de convenționalitate direct aplicabil în dreptul intern, în vreme ce hotărârile Curții asupra satisfacției echitabile se bucură de o obligativitate limitată, numai privind problemele care au făcut obiectul unei dezlegări în drept, nu și privind problemele asupra cărora instanța europeană a statuat în echitate.
Dacă inițial s-a considerat, în interpretarea și aplicarea fostului art. 50 (actualul art. 41) din Convenție, că satisfacția echitabilă este singura modalitate de reparare prevăzută de Convenție, căci acordarea unei eventuale restitutio in integrum este de resortul dreptului intern, ulterior, jurisprudența instanței europene a evoluat, Curtea dispunând obligarea statului pârât la luarea unor măsuri pentru încetarea violării și repararea consecințelor sale.
Acest lucru nu a înlăturat însă caracterul subsidiar al protecției europene, protecția națională rămânând principala formă de remediere a violărilor drepturilor omului, iar restitutio in integrum rămâne, conform legislației interne a fiecărui stat, dezideratul urmărit.
Prin urmare, faptul că instanța europeană dispune repararea prejudiciului constând în lipsa de folosință în echitate este o expresie a competenței acesteia în aplicarea art. 41 din Convenție. De asemenea, faptul că instanța europeană respinge cererea de reparare a prejudiciului constând în lipsa de folosință este tot o expresie a competenței acesteia în aplicarea art. 41 din Convenție.
Acest lucru nu semnifică însă înlăturarea competenței instanțelor interne de a dispune restitutio in integrum conform dispozițiilor interne și chiar potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiilor dezvoltate în aplicarea acestuia chiar prin jurisprudența Curții europene.
Dimpotrivă, jurisprudența recentă a Curții europene s-a îndepărtat de la principiul acordării unei indemnizații în echitate (împreună pentru lipsa de folosință și prejudiciul moral) și s-a apropiat de principiul reparării integrale, motiv pentru care, față de renunțarea la soluționarea cauzei în echitate, se impunea evident administrarea de probatorii asupra cuantumului prejudiciului, care, în cauzele concrete respective, nu s-a întâmplat.
Față de aceste aspecte, rezultă că invocarea hotărârii pronunțate în cauza Buzatu c. România este total inadecvată, în sensul în care a fost citată, conchide recurenta.
Intimații pârâți nu au formulat întâmpinare, iar în această etapă procesuală nu au fost administrate alte probe, în condițiile art. 305 C. proc. civ.
Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce succed.
în dezlegarea pricinii de față, premisa esențială este aceea că terenul în suprafață de 716, 00 mp situat în București, str. C. nr. 36 (fostă str. V. nr. 18), sector 6 București în legătură cu care aceasta a solicitat acordarea lipsei de folosință pentru perioada 1966 - 23 octombrie 2007, face parte din categoria celor ce reprezintă obiectul reglementării Legii nr. 10/2001, fiind preluat de stat în mod abuziv în anul 1966, deci, în perioada de referință a legii speciale.
în plus, acest imobil a fost restituit recurentei reclamante în procedura administrativă, prin Dispoziția nr. 8317 din 4 iunie 2007 emisă de Primarul Municipiului București și predat efectiv în posesia sa prin Protocolul nr. 13747 din 23 octombrie 2007.
Ca atare, pentru perioada cât a fost lipsită de folosința acestui teren, respectiv, pentru intervalul 1966 - 23 octombrie 2007, recurenta reclamantă a formulat cererea de chemare în judecată prin care prezentul litigiu a fost declanșat, solicitând acordarea unor despăgubiri cu acest titlu.
Ca temei juridic a invocat prevederile art. 480 și urm. C. civ. și ale art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului.
Având în vedere generala aplicabilitate a principiului specialia generalibus derogant, cu referire la cauza cererii de chemare în judecată (causa debendi), trebuie precizat că legiuitorul român prin Legea specială adoptată în materia restituirii imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (Legea nr. 10/2001), nu și-a asumat și măsura reparării prejudiciului cauzat foștilor proprietari deposedați abuziv decurgând din lipsa de folosință a imobilelor supuse restituirii, ci doar acordarea unor măsuri reparatorii constând în restituirea în natură (regula) sau prin echivalent (excepția). Cu toate acestea însă, în corpul legii speciale nu este edictată în mod expres o dispoziție de exceptare a reparării acestui tip de prejudiciu ori o interdicție pentru persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii de a recurge la dreptul comun în acest scop.
Așa fiind, înalta Curte constată că în mod corect recurenta reclamantă s-a prevalat de dispozițiile dreptului comun, însă, invocarea art. 480 și urm. C. civ. pentru solicitarea lipsei de folosință a terenului ce i-a fost restituit în temeiul Legii nr. 10/2001 nu este adecvată, întrucât, lipsa de folosință, justificată de recurentă pe indicarea prerogativelor dreptului de proprietate și pe principiul reparării integrale a prejudiciului, se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală, fiind deci, incidente, prevederile art. 998 și urm. C. civ. Acest temei juridic generează o acțiune personală, patrimonială, susceptibilă de exercitare în termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
în acest context, se constată că fapta ilicită (preluarea abuzivă a terenului de către stat), pretinsul prejudiciu nereparat - lipsa de folosință, elementul subiectiv (vinovăția) și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, reprezentau reperele juridice ce trebuiau analizate în speță.
Contrar celor susținute de recurentă, prin dispoziția de restituire emisă de entitatea notificată în condițiile Legii nr. 10/2001, nu s-a constatat că terenul a fost preluat fără titlu; însă, singurul indiciu cert decurgând din dispoziția de restituire în natură (efectul fiind general pentru orice dispoziție de aprobare a măsurilor reparatorii) este acela al preluării abuzive, raportul dintre preluarea abuzivă și cea fără titlu fiind acela de la gen la specie, genul fiind definit prin ipotezele art. 2 lit. a)- i) din legea specială, în timp ce preluarea fără titlu valabil este doar o ipostază a preluării abuzive, art. 2 lit. i).
Pe de altă parte, chiar și în contextul constatării unei preluări fără titlu valabil, aceasta era lipsită de relevanță în analiza impusă de speța de față, în condițiile în care prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu mai erau în vigoare la data soluționării cauzei în primă instanță - 21 septembrie 2010, întrucât acestea au fost abrogate prin Legea nr. 1/2009 de modificare a Legii nr. 10/2001, intrată în vigoare în februarie 2009.
în aceste circumstanțe, dată fiind restituirea proprietății recurentei în condițiile legii speciale, trebuie observat că pentru verificarea calității de sale de proprietar care pretinde lipsa de folosință nu sunt aplicabile regulile ce guvernează efectele admiterii unei acțiuni în revendicare, ci dispozițiile art. 25 alin. (4) din nr. Legea 10/2001 care prevăd că: "Decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară"; pe de altă parte, protocolul de predare primire la care art. 25 alin. (5) face referire a fost încheiat între recurentă și emitentul dispoziției de restituire sub nr. 13747 la data de 23 octombrie 2007, depășirea termenului de 30 de zile, nefiind invocată de recurentă.
Ca atare, potrivit textelor anterior menționate, dispoziția de restituire nu operează retroactiv, astfel că, doar la data emiterii deciziei de restituire în natură s-a reactivat în patrimoniul recurentei calitatea de proprietar.
Semnificația unei asemenea constatări este aceea că, pentru perioada anterioară emiterii dispoziției de restituire în natură și punerii ei în executare, recurenta nu se poate prevala de prerogativele dreptului de proprietate, astfel cum acestea decurg din dispozițiile art. 480 C. civ. - usus, fructus și abusus; în consecință, pentru această perioadă nu i se cuvine lipsa de folosință solicitată prin cererea de chemare în judecată, cerere care era supusă termenului general de prescripție de 3 ani.
Cum recurenta reclamantă nu a reclamat încălcarea art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, reiese că nici dispozițiile art. 40 din actul normativ special nu sunt incidente: "Nerespectarea obligației prevăzute la art. 25 alin. (5) atrage obligația deținătorului căruia îi revine această obligație de a plăti noului proprietar o sumă calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului restituit."
Față de cele anterior redate, reiese că potrivit dispozițiilor interne, cererea reclamantei în mod corect a fost respinsă de instanțele de fond ca neîntemeiată, chiar dacă pentru rigoarea raționamentului considerentele deciziei recurate urmează a fi substituite cu cele de față; analiza precedentă a fost generată de critica recurentei referitoare la neanalizarea criticilor din apel privind incidența normelor de drept intern, susținându-se eronat însă aplicarea art. 480 C. civ., iar nu a art. 998 și urm. C. civ., așa cum s-a arătat; cu toate acestea, art. 304 pct. 7 nu poate conduce la modificarea deciziei recurate, de vreme ce soluția confirmată de instanța de apel este legală, iar cererea de chemare în judecată este neîntemeiată.
De asemenea, în mod formal, înalta Curte constată că referirile din decizia recurată la prevalența dreptului comunitar, în condițiile în care reclamanta a invocat Convenția europeană a drepturilor omului și jurisprudența Curții europene, sunt străine de argumentele părții și de natura cauzei; și de această dată însă, atare constatare nu poate conduce la modificarea deciziei atacate pe temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ci doar la înlăturarea acestora din cuprinsul considerentelor, acesta fiind de altfel, un considerent indiferent care nu prejudiciază interesele recurentei reclamante în vreun fel.
în plus, înalta Curte constată că realizarea analizei cererii de chemare în judecată potrivit raționamentului anterior expus prin prezentele considerente nu conduce la producerea vreunei vătămări a recurentei, ci, dimpotrivă, o casare cu trimitere spre rejudecare ar fi fost o soluție excesivă întrucât ar fi generat o prelungire a procesului în mod nejustificat în absența unei aparențe de temeinicie a cererii potrivit temeiului juridic corect (art. 998 și urm. C. civ.) și prin aceasta, o durată nerezonabilă a procedurii (art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului).
Deși recurenta susține în mod contradictoriu că dreptul intern conține dispoziții mai favorabile (sens în care indică art. 485 C. civ., inaplicabil însă, după cum deja s-a arătat, întrucât o dispoziție de restituire dată în procedura Legii nr. 10/2001 nu generează aceleași și efecte precum admiterea unei acțiuni în revendicare, dată fiind specificitatea reglementării), recurenta, în același timp, formulează prin motivele de recurs și susțineri întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, dacă dreptul intern ar conține dispoziții mai favorabile, incidența dispozițiilor convenționale ar fi fost exclusă, întrucât, prin ipoteză, standardul asigurat de norma internă ar fi superior celui garantat prin Convenție și, în consecință, drepturile părții ar fi mai bine apărate potrivit legilor naționale; Convenția și jurisprudența Curții europene sunt incidente în caz de conflict între norma europeană și cea din legea internă atunci când are ca obiect drepturile și libertățile fundamentale ale individului.
Totodată, înalta Curte urmează a înlătura ca nefondate criticile recurentei cu privire la antrenarea garanțiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 pentru apărarea dreptului afirmat prin promovarea acțiunii (lipsa de folosință pentru terenul restituit în natură în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001).
în ce privește mecanismul dezvoltat în aplicarea Convenției europene a drepturilor omului, înalta Curte constată că recurenta reclamantă nu este în dezacord cu cele redate de instanța de apel în arătarea caracterul subsidiar al aplicării Convenției, astfel încât acestea nu vor fi cenzurate sub aspectul legalității.
Așa cum s-a arătat, cererea reclamantei potrivit dreptului intern este neîntemeiată și, în plus, înalta Curte constată că ea nu poate fi primită nici prin aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
Astfel, recurenta reclamantă este titulara unui bun actual de la aceeași dată a dispoziției de restituire în natură (coroborată cu cea a încheierii Protocolului de predare primire), iar nu de la o dată anterioară, restabilirea calității sale de proprietar neoperând cu efect retroactiv, în contextul abrogării art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, anterior acestei date recurenta nefiind titulara unui "bun".
Ca atare, incidența art. 1 din Protocolul nr. 1 pentru perioada pentru care a solicitat lipsa de folosință, este exclusă, norma europeană nefiind incidentă ratione materiae.
înalta Curte mai reține că Hotărârile din jurisprudența Curții de la Strasbourg invocate (Fischer și Buzatu, etc.) au analizat fapte produse în perioade anterioare abrogării art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și, mai mult decât atât, instanța de apel în mod corect a observat că repararea acestui pretins prejudiciu ca cel afirmat în cauză (lipsa de folosință) nu a avut loc nici în contextul acordării unei reparații echitabile de instanța de contencios european, în aplicarea art. 41 din Convenție în altă modalitate decât aceea a obligării statului la restituirea proprietății.
Pe de altă parte, a analiza încălcarea dreptului la respectarea bunurilor (art. 1 din Protocolul nr. 1) cu privire la perioada anterioară emiterii dispoziției de restituire în natură, înseamnă a cenzura procesul de legiferare asumat de legiuitorul român, drept pe care însăși Curtea europeană îl recunoaște ca fiind unul care poate fi exercitat potrivit unei largi marje de apreciere a statului, principiu constant al jurisprudenței sale și reafirmat în următorii termeni, în par. 164 din Cauza Atanasiu ș.a. contra României din 12 oct. 2010:
"Așa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nicio restricție cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate [Van der Mussele împotriva Belgiei, 23 noiembrie 1983, § 48, seria A nr. 70; Slivenko împotriva Letoniei (dec.) [MC], nr. 48.321/99, § 121, CEDO 2002-II, și Jantner, menționată mai sus, § 34]."
Potrivit celor anterior redate, înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. a respins recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5311/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5309/2012. Civil → |
|---|
