ICCJ. Decizia nr. 5311/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția civilă, reclamantul M.N. a chemat în judecată pe pârâții Primarul Municipiului Constanța și Consiliul Local Constanța, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la emiterea dispoziției motivate cu privire la Notificarea nr. 1557 din 13 august 2001, având ca obiect cererea de restituire a cotei de 1 din imobilul situat în Constanța, Șos. M., nr. 53, bl. MG 10, sc. B, ap. 16.
în motivarea acțiunii reclamantul a arătat că, prin notificarea menționată, a solicitat în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul pentru care s-a legitimat ca proprietar.
Reclamantul a mai susținut că până la momentul promovării acțiunii nu a fost emisă o dispoziție motivată în temeiul Legii nr. 10/2001, cu toate că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea 10/2001 a fost depășit.
La termenul din 17 decembrie 2010 au fost solicitate reclamantului, prin apărător, precizări cu privire la obiectul cererii, fiind reiterată cu acest prilej solicitarea de obligare a pârâților la emiterea unei dispoziții motivate de soluționare a notificării, în cadrul unei acțiuni având deci ca obiect "obligație de a face".
Prin Sentința civilă nr. 2243 din 12 aprilie 2011 Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis acțiunea și a obligat pârâtul să emită dispoziție motivată de soluționare a notificării înregistrate la Primăria Municipiului Constanța sub nr. 109167 la 14 august 2001, privind imobilul situat în Constanța, Șos. M. nr. 53, bl. MG 10, sc. B, ap.16 și teren aferent.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că prin notificarea înregistrată sub nr. 1557 la 15 august 2001 la B.E.J. D.V., reclamantul a solicitat în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a cotei de 1 din imobilul situat în Constanța, Șos. M., nr. 53, bl. MG 10, sc. B, ap. 16, compus din apartament și teren indiviz.
S-a stabilit că obligația autorității administrației publice locale notificate de a emite o dispoziție motivată a primarului, în sensul recunoașterii dreptului la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii prin echivalent ori, dimpotrivă, în sensul respingerii cererii formulate, cu motivație fundamentată pe situația juridică și pe documentele prezentate, rezidă în prevederile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și cum pârâtul nu și-a îndeplinit obligația legală, se impune obligarea acestuia la respectarea dispozițiilor legale.
împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții Primarul Municipiului Constanța și Consiliul Local Constanța.
Prin Decizia civilă nr. 355/C din 14 septembrie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelul declarat de pârâți.
în motivarea soluției sale, instanța de apel a reținut că prin art. 25 din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit un termen imperativ de 60 de zile pentru soluționarea notificării, termen care curge, după caz, de la data depunerii notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare privind calitatea de persoană îndreptățită, dreptul de proprietate asupra imobilului și preluarea abuzivă a bunului de către stat în perioada de referință.
Depășirea termenului de 60 de zile pentru soluționarea notificării nu poate fi imputată reclamantului, așa cum susțin pârâții, în cuprinsul notificării fiind prezentate nu numai elementele de identificare a imobilului preluat de stat, dar și modalitatea de preluare; s-a arătat astfel că, prin decizia nr. 365 din 8 august 1989 emisă de către Consiliul Local al Județului Constanța, Biroul Permanent al Comitetului executiv, în baza art. 2 alin. (2) și art. 4 din Decretul nr. 223/1974, a fost preluat fără plată în proprietatea statului cota indiviză de 1 din apartamentul situat în Constanța, șoseaua M. nr. 53.
Chiar în cuprinsul documentației care a însoțit notificarea se regăsește copia Deciziei nr. 365 din 8 august 1989, unitatea notificată având toate elementele necesare pentru a putea soluționa cererea notificatorului.
Nesoluționarea notificării nu poate fi justificată în nici un fel de către pârâți ținând seama de faptul că notificarea depusă în anul 2001 a depășit orice termen rezonabil de soluționare, din moment ce au trecut deja 10 ani de la formularea ei.
De asemenea, culpa pârâților în procedura administrativă este evidentă câtă vreme legea impune analiza datelor prezentate de către notificator în termenul de 60 de zile, soluția în cazul omisiunii unor elemente considerate esențiale de unitatea deținătoare fiind cea prevăzută de lege, iar nu prelungirea timp de 10 ani a procedurii administrative, așa cum nelegal au procedat pârâții.
împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții Primarul municipiului Constanța și Consiliul local Constanța care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susțin că termenul de 60 de zile pentru soluționarea notificării nu a putut fi respectat din culpa reclamantului, care nu a depus la dosar dovada preluării abuzive a imobilului.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului pârâților, iar pe fond, respingerea acțiunii.
înalta Curte, la termenul din 14 septembrie 2012 a invocat, din oficiu, excepția nelegalei compuneri a Curții de Apel, pe care o va analiza cu prioritate, față de dispozițiile art. 137 C. proc. civ. și pe care o va admite, pentru considerentele care succed:
Prin acțiunea cu care a învestit instanța, reclamantul a solicitat emiterea unei dispoziții motivate de soluționare a notificării formulată în baza Legii nr. 10/2001.
Dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 au fost modificate prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în M. Of. nr. 178 din 26 octombrie 2010, intrată în vigoare la 26 noiembrie 2010.
Astfel, art. XII alin. (3) din Legea nr. 202/2010 prevede că "Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității investite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competența curții de apel", iar potrivit art. XXVI din același act normativ modificările și completările aduse art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 "se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi".
Chiar dacă instanța nu a fost sesizată cu o contestație propriu-zisă în sensul dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, solicitarea reclamantului în sensul obligării pârâților de a emite dispoziție motivată de soluționare a notificării se subsumează acelorași dispoziții legale, împrejurare ce rezultă din Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de către înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit că "instanța este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația împotriva dispoziției/deciziei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate".
Cum normele de procedură sunt de imediată aplicare, iar în cauză, la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 - 26 noiembrie 2010, nu se pronunțase o hotărâre care să tranșeze litigiul dedus judecății, hotărârea primei instanțe fiind pronunțată la data de 12 aprilie 2011, devin incidente dispozițiile legale sus-menționate.
Față de considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a admis excepția nelegalei compuneri a Curții de Apel, a admis recursul reclamantei, a casat decizia recurată și a trimis cauza Curții de Apel Constanța pentru rejudecare ca instanță de recurs.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5368/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5312/2012. Civil → |
|---|
