ICCJ. Decizia nr. 5330/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 1485 din 22 decembrie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții F.V. și M.R.M., în contradictoriu cu pârâții L.I., L.A., N.A.S., C.I.R.
în motivarea sentinței s-a reținut că potrivit art. 492 C. civ. "orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contra". Prezumția instituită de acest text legal este însă o prezumție relativă. Or, din probele administrate în cauză rezultă că la data la care reclamanții au devenit proprietari ai terenului din București, bd. A.O. nr. 19 C (14 septembrie 2005 în cazul reclamantului M.R.M., respectiv 27 octombrie 2005 în cazul reclamantului F.V.) construcția ce face obiectul litigiului era deja edificată, împrejurare care nu numai că nu este contestată de către reclamanți, ci este chiar afirmată în cuprinsul cererii de chemare în judecată. în aceste condiții nu se poate susține că edificarea construcției ar fi fost făcută pe cheltuiala reclamanților, ceea ce înseamnă că nu sunt incidente dispozițiile art. 492 C. civ., prezumția instituită de acest text legal fiind astfel răsturnată.
S-a considerat a fi neîntemeiată și susținerea reclamanților conform cărora pârâții le-ar fi vândut și construcția edificată pe teren în condițiile în care din cuprinsul contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 349 la 14 septembrie 2005 de BNP D.Ș. nu rezultă că s-ar fi transferat și dreptul de proprietate asupra construcției, ci se face numai mențiune despre existența acesteia.
Prin Decizia nr. 181/A din 7 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul declarat de reclamanți.
în pronunțarea soluției sale, Curtea de Apel a reținut, în esență, că în temeiul art. 294 alin. (1) C. proc. civ., invocarea uzucapiunii de 10 ani direct în apel nu poate fi avută în vedere, și nici considerentele prin care se solicită interpretarea contractului prin care reclamanții au devenit proprietarii terenului pentru a se determina dacă prin același contract părțile s-ar fi înțeles și cu privire la vânzarea construcției care se găsea edificată pe acest teren, caz în care titlul invocat ar fi contractul, ca mod de dobândire a proprietății, iar nu accesiunea.
în speță, cauza acțiunii a constituit-o accesiunea imobiliară, iar reclamanții nu au invocat vreun drept de accesiune pe care l-ar fi preluat de la vânzătorii terenului, pârâți în cauză, caz în care, de altfel, aceștia nu ar fi trebuit să figureze în această calitate în litigiu, ci persoanele care ar fi putut pretinde vreun drept cu privire la aceeași construcție.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții F.V. și M.R.M.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, la data de 3 noiembrie 2010.
La termenul de la 17 iunie 2011, judecata recursului a fost suspendată conform prevederilor art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., iar la 10 iulie 2012, din oficiu, înalta Curte a dispus repunerea cauzei pe rol, fixând termen la 14 septembrie 2012, când instanța a invocat excepția perimării recursului.
Analizând cu prioritate această excepție, față de dispozițiile art. 137 C. proc. civ., înalta Curte o va admite, pentru considerentele care succed:
Potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. cererea de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an. Conform dispozițiilor art. 252 alin. (1) C. proc. civ. perimarea se poate constata și din oficiu.
Termenul de perimare începe să curgă de la data ultimului act de procedură făcut în cauză, iar cazurile de întrerupere și suspendare a cursului perimării sunt prevăzute de art. 249 și 250 C. proc. civ.
în speță, părțile, deși legal citate, nu s-au prezentat în instanță la termenul din data de 17 iunie 2011, stabilit pentru soluționarea recursului și, în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., s-a dispus suspendarea cauzei, constatându-se că nici una dintre părți nu a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Din verificarea actelor dosarului reiese că până la data de 17 iunie 2012, când s-a împlinit termenul de perimare, calculat conform art. 101 alin. (3) și (5) C. proc. civ., părțile nu au formulat cerere de repunere pe rol a cauzei în vederea continuării judecății.
Reținând că în cauză au fost întrunite condițiile perimării prevăzute de art. 248 alin. (1) C. proc. civ. și constatând că, potrivit aceluiași text de lege, perimarea operează de drept, putând fi constatată și din oficiu de instanță, față de dispozițiile art. 252 alin. (1) teza I din același Cod, înalta Curte a constatat perimată cererea de recurs cu care a fost investită.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5385/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5322/2012. Civil → |
|---|
