ICCJ. Decizia nr. 5315/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, precizată la 09 februarie 2010 și 12 aprilie 2010, reclamantul S.N. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009: acordarea unei despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în valoare de 60.000 euro, restituirea terenului extravilan de 10,65 ha, ce nu s-a restituit până în prezent, despăgubiri pentru produsele confiscate în baza Decretului nr. 183/1949 (200 kg orz, 39 kg porumb știuleți, 17 kg fasole, 46 kg mazăre si 8 kg ceapă).
Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
Prin sentința civilă nr. 1068 din 10 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin sentința penală nr. 2019 din 26 martie 1952, pronunțată în dosar, de Tribunalul Ialomița, numitul S.I.G., al cărui fiu este reclamantul din cauză, a fost condamnat la o pedeapsă de 3 luni închisoare corecțională și 500 lei amendă corecțională, conform art. 27 lit. a) din Decretul nr. 64/1951 combinat cu art. 2 lit. a), art. 6 din Decretul nr. 183/1949, pentru nepredarea în termen a cotelor de cereale impuse.
Autorul reclamantului a executat efectiv pedeapsa principală în perioada 06 august 1952 - 03 noiembrie 1952, astfel cum rezultă din adresa nr. 8541 din 14 februarie 2001 emisă de Direcția Generală a Penitenciarelor.
Prin Decizia nr. 467 din 25 mai 2005 a Comisiei pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, s-a recunoscut această calitate tatălui reclamantului, decedat la 14 mai 1981.
Potrivit art. 1 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 221/2009, condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în art. 2 lit. a) din Decretul nr. 183/1949 pentru sancționarea infracțiunilor economice constituie de drept condamnări cu caracter politic.
De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Lege, "orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare".
Din expunerea de motive care a fundamentat adoptarea Legii nr. 221/2009 reiese că actul normativ vizează "o serie de persoane ale căror condamnări își produc în continuare efectele", care "nu au beneficiat până în prezent de o minimă reparație morală constând în ștergerea consecințelor penale ale condamnării lor", fiind, deci, necesar să se prevadă explicit competența instanțelor de judecată de a acorda despăgubiri suplimentare".
Tribunalul a reținut și faptul că prejudiciul moral, astfel cum a fost definit de doctrină și jurisprudență, are un caracter eminamente subiectiv, strict personal, repararea lui neputând avea loc decât în persoana celui care a suferit efectiv acest prejudiciu.
Or, având în vedere acest aspect, textul de lege mai sus menționat nu poate fi interpretat decât în sensul că legiuitorul, pornind de la prezumția unui minimum de consecințe negative ale condamnării politice a unei persoane, care s-au repercutat în mod inevitabil și asupra celor mai apropiați membri ai familiei acestuia (soț, descendenți gr. I și II), a înțeles să acorde și acestora posibilitatea obținerii unor reparații pentru propriul prejudiciu suferit.
Doar prin recunoașterea unui drept propriu la despăgubiri, și nu doar de moștenire a dreptului defunctului la despăgubiri, s-ar putea proceda, fără încălcarea principiilor devoluțiunii succesorale legale, la acordarea de despăgubiri simultan descendenților de grade diferite.
în aceste condiții, tribunalul a reținut că din declarația martorului propus de reclamant reiese că în anul 1959, când l-a cunoscut pe tatăl reclamantului, acesta nu mai părea afectat de detenția de la data căreia trecuseră deja câțiva ani și care era un lucru aproape obișnuit la acea vreme, că reclamantul personal a fost prejudiciat sub aspectul situației materiale, care nu mai părea foarte bună, și, sub aspect moral, datorită faptului că fusese exmatriculat din cadrul facultății pe care o frecventa, după condamnarea suferită de tatăl său (chiabur și primar liberal la acea vreme).
în plus, tribunalul a reținut, potrivit și textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (în conformitate cu care instanța trebuie să țină seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză), că prejudiciul moral suferit de reclamantul din cauza invocată a fost acoperit prin recunoașterea publică a calității autorului său de luptător în rezistența anticomunistă și prin obținerea deja a unei hotărâri judecătorești de acordare a despăgubirilor bănești pentru exmatricularea sa urmare condamnării suferite de tatăl său.
în ceea ce privește cererea de despăgubiri pentru prejudiciul material suferit în urma condamnării tatălui său, tribunalul a constatat că din titlurile de proprietate emise pe numele membrilor familiei reclamantului, coroborate cu decizia civilă nr. 212 din 4 iunie 2003 pronunțată de Tribunalul Călărași în dosar, s-a reconstituit dreptul de proprietate în limitele în care instanțele au apreciat că aceștia erau îndreptățiți, fiind tranșat irevocabil litigiul cu statul privind dreptul de proprietate al autorului reclamantului asupra terenurilor deținute, cu luarea în considerare și a înscrisurilor înfățișate de reclamant în prezenta cauză. în plus, tribunalul a reținut că reclamantul nu a propus și administrat probe pentru evaluarea recoltelor confiscate.
împotriva sentinței primei instanțe a formulat apel reclamantul.
Prin decizia civilă nr. 470/ A din 3 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul reclamantului.
Temeiul juridic al cererii reclamantului a fost cel al art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel încât, constatându-se caracterul politic al măsurilor dispuse față de autorul său, caracter recunoscut ca atare prin lege, acesta ar fi avut dreptul la repararea prejudiciului suferit de S.I.G., în calitate de descendent al defunctului.
Totuși, urmare sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și soluționării acestei excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit, de către instanța de contencios constituțional, că aceste dispoziții legale sunt neconstituționale.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, "decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie".
In conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, "dispozițiile din legile [..] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul [..], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept".
Cum aceste decizii nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar, până la data soluționării cauzei în apel, termenul de 45 zile, menționat anterior, s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor legale neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză.
Așa cum s-a constatat de Curtea Constituțională prin cele două decizii, legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. în acest sens, au fost inițiate și adoptate reglementări privind restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea, reabilitarea celor condamnați din motive politice, acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.
Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist".
Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, s-a constatat necesar ca persoanele nevinovate, persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică, să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.
în materia restituirilor au fost adoptate mai multe acte normative privind retrocedarea bunurilor imobile confiscate sau naționalizate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, Curtea Constituțională constatând că statul a creat cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură sau despre acordarea unei despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii în natură.
în materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea Constituțională a stabilit că există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice.
Elocvente au fost reținute, în acest sens, prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, prevederile O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Curtea Constituțională a mai constatat, prin deciziile sus menționate, și că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Totodată, Curtea Constituțională a analizat prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă și a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Curtea a constatat, astfel, că, prin art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, scopul urmărit de legiuitor este identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Deși despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă ar trebui să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative, Curtea Constituțională a constatat că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.
Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. l alin. (3) din Constituție.
Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pine contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în cauza Padalevicius contra Lituaniei).
De asemenea, nu s-ar putea susține că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății.
Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea Constituțională a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Curtea Constituțională a mai arătat, cum s-a dezvoltat deja anterior, că există, în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009.
Astfel, aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. Or, reglementarea criticată s-a apreciat a nu fi temeinic fundamentată.
Totodată, s-a apreciat că textul art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum este redactat, este prea vag și că încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice.
Curtea Constituțională a observat că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională, care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Prin urmare, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin și prevederilor art. 5 din Legea fundamentală.
Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1)1 din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac referire în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, Curtea a constatat că trimiterile la lit. a) din alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.
Față de cele stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și dispozitivul deciziilor sus-enunțate, obligatorii atât pentru instanțe, cât și pentru persoanele care au solicitat instanțelor să li se recunoască și stabilească despăgubiri constând în sume de bani pentru daune morale, în baza Legii nr. 221/2009, considerațiile expuse mai sus urmează să reprezinte un răspuns la motivele de apel formulate de către apelant.
Curtea apreciază că se impune a se mai arăta că decizia Curții Constituționale are efect imediat, inclusiv asupra acțiunilor deja introduse, în caz contrar ajungându-se la crearea unor situații discriminatorii între reclamanți în raport de data formulării cererilor de chemare în judecată.
Nu trebuie omisă împrejurarea că apelul este o cale devolutivă de atac, astfel încât judecata în apel este tot o judecată de fond, neexistând, deci, niciun impediment ca prevederile unei legi noi incidente în cauza dedusă judecății să se aplice și în cazul procesului pendinte, fără a se aduce vreo atingere principiului constituțional al neretroactivității legii noi.
Or, cu atât mai mult în speța de față, în care nu se aplică o nouă lege, ci s-a declarat neconstituționalitatea textului dintr-o lege ce a constituit fundamentul pretențiilor deduse judecății, nu se poate aprecia că ar mai fi posibilă aplicarea în continuare a acelei norme legale neconstituționale, neputându-se susține că, pe de o parte, la momentul la care deciziile Curții Constituționale își produc efectele obligatorii prin pronunțarea sentinței apelate, nedefinitive, ne-am găsi în prezența unei situații juridice consumate, iar, pe de altă parte, nici chiar faptul că o atare situație juridică ar putea fi opusă principiului supremației Constituției în cadrul legislației naționale, având în vedere ca argument suplimentar procedura excepției de neconstituționalitate prin care Curtea Constituțională poate fi sesizată oricând în cursul unui proces pentru stabilirea constituționalității unei legii aplicabile în litigiul respectiv și efectul constatării neconstituționalității chiar și în cazul pronunțării între timp a unei hotărârii definitive de către instanța de judecată.
Nu s-ar putea afirma nici că instanța de apel ar trebui să facă aplicarea directă a normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, chiar și în ipoteza mai sus-arătată a existenței unei decizii pronunțate de Curtea Constituțională și a considerentelor reținute de instanța de contencios constituțional, deoarece trebuie arătat că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu poate constitui, prin ea însăși, temei de drept al unei acțiuni în justiție, fiind necesar ca prin acțiune să se invoce care anume din drepturile prevăzute de Convenție a fost încălcat, în ce anume constă încălcarea și care anume lege internă se impune a fi înlăturată, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituția României, justificat de faptul că prin dispozițiile sale, în tot sau în parte, contravine drepturilor statuate prin Convenție, astfel cum acestea sunt interpretate în jurisprudenței Curții.
Mai mult, potrivit principiului neretroactivității tratatelor și convențiilor internaționale, CEDO nu se aplică unui stat contractant decât cu privire la fapte juridice ce s-au produs după intrarea ei în vigoare pentru acel stat, deci după depunerea instrumentelor de ratificare, fiind deci exclusă o raportare la prevederile art. 5 din Convenție, ce consacră dreptul la libertate și la siguranță.
De asemenea, în plan procedural, Curtea reține, la rândul său, că dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc extraordinar, și nici nu a fost abrogată de legiuitor - neputându-se invoca o procedură neechitabilă în sensul art. 6 din Convenție, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamant, aceste dispoziții legale încetându-și efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.
Prin urmare, în raport de considerentele celor două decizii de neconstituționalitate, Curtea a apreciat, prin prisma art. 51 din Constituția României că, în aplicarea legii interne, trebuie respectată interpretarea dată acesteia de Curtea Constituțională în analiza compatibilității sale cu norma constituțională, prin raportare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform art. 20 din Constituție, având în vedere rolul Curții Constituționale de unică autoritate de jurisdicție constituțională, ce are ca scop garantarea respectării Constituției și, implicit, efectele deciziilor sale pronunțate în această materie.
în speță, reclamantul nu se află în situația în care legiuitorul l-ar fi privat de un bun fără dreaptă și prealabilă despăgubire, deoarece până la pronunțarea deciziilor Curții Constituționale nu au obținut o hotărâre irevocabilă, care să dea naștere unei creanțe în patrimoniul acestuia.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră, de altfel, că simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obține, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificația unei speranțe legitime, atât timp cât deznodământul judiciar este incert până la finalizarea procesului.
în consecință, nemaiexistând cadrul legal în limitele căruia reclamantul S.N. a înțeles să-și organizeze apărarea, dispărând temeiul de drept pe care și-a fundamentat pretențiile deduse judecății, și care nu ar putea fi schimbat în apel în raport de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., Curtea, în baza art. 296 C. proc. civ., a respins apelul, ca nefondat.
Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamant, care a criticat-o ca fiind nelegală pentru următoarele motive:
Recurentul critică în esență aplicarea în speță a deciziilor Curții Constituționale.
Se susține că în mod greșit s-a reținut de către instanțele de fond că nu a prezentat situația bunurilor confiscate și nu a administrat probe în acest sens, întrucât bunurile confiscate sunt menționate în sentința de condamnare.
Recurentul mai susține că prevederile Legii nr. 221/2009 au fost aplicate în alte cauze, reclamanții obținând câștig de cauză în situații similare.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și ținând seama de decizia nr. 12/2011 pronunțată în recurs în interesul legii, înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulată de reclamant în baza lor, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Contrar susținerilor recurentului, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.
Conform art. 3307alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.
Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
în speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titular al unui "bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
De asemenea, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca principiul nediscriminării.
Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurentul s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
în același timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, tară nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație".
Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statelor.
în speță însă, drepturile pretinse de reclamant nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
Referitor la criticile privind neacordarea daunelor materiale este de reținut că Legea nr. 221/2009 prevede la art. 5 alin. (1) lit. b) condiția ca bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001 republicată sau ale Legii nr. 247/2005.
Din analiza și interpretare acestui text al legii, rezultă rară echivoc că pretențiile privind bunuri mobile nu pot face obiectul măsurilor de reparație materială prevăzute de Legea nr. 221/2009.
De altfel, în speță, s-a constatat în mod corect că din titlurile de proprietate emise pe numele membrilor familiei reclamantului, coroborate cu decizia civilă nr. 212 din 4 iunie 2003 pronunțată de Tribunalul Călărași, în dosar, s-a reconstituit dreptul de proprietate în limitele în care instanțele au apreciat că aceștia erau îndreptățiți, fiind tranșat irevocabil litigiul cu statul privind dreptul de proprietate al autorului reclamantului asupra terenurilor deținute.
Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a normelor naționale și convenționale anterior analizate.
în consecință, nefiind întrunite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5328/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5269/2012. Civil → |
|---|
