ICCJ. Decizia nr. 5269/2012. Civil
| Comentarii |
|
Reclamanții D.I.D., I.M. și M.V., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Apărării Naționale, Consiliul Local al Municipiului Constanța prin Primar și Primarul Municipiului Constanța, au solicitat obligarea pârâților să-i despăgubească pe reclamanți cu o valoare reprezentând echivalentul imobilului teren situat în Constanța, respectiv 13.500.000 lei.
De asemenea au solicitat obligarea pârâților și la plata sumei de 200.000 euro reprezentând beneficiu nerealizat.
în motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că terenul situat în Mamaia, în suprafață de 240 mp și 30 mp reprezentând drept de servitute, a fost achiziționat de autorii lor, D.I.D. și D.I. în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 30 decembrie 1946.
S-a mai arătat că dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 sunt aplicabile și pentru imobilele expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, conform deciziei 6 din 27 septembrie 1999 a Curții Supreme de Justiție, secțiile unite.
Prin sentința civilă nr. 679 din 10 februarie 2011 Tribunalul Constanța, a admis excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților și a respins acțiunea ca inadmisibilă.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că la data sesizării instanței de judecată 17 noiembrie 2010 Legea nr. 10/2001 era în vigoare, iar această lege, având un caracter special, exclude utilizarea acțiunii întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 pentru redobândirea în natură sau echivalent, a imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. în raport de Legea nr. 33/1994, cadrul juridic general în materia exproprierii, Legea nr. 10/2001 este o reglementare specială cu caracter reparatoriu, având ca obiect toate imobilele preluate abuziv de stat inclusiv prin expropriere, fiind de imediată aplicare, sens în care a statuat și înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia LII (53)/2007 pronunțată într-un recurs în interesul legii.
împotriva acestei sentințe în termen legal au declarat apel reclamanții D.I.D., I.M. și M.V. care au criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, sub aspectul modalității de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii lor întemeiate pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 și art. 481 C. civ.
Apelanții reclamanți au susținut că prima instanță a respins ca inadmisibilă acțiunea lor în mod greșit, prin raportare la dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, în condițiile în care ei au invocat ca temei legal dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Apreciază că și în raport de dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, acțiunea era admisibilă, prin decizia nr. VI din 27 septembrie 1999 înalta Curte de Casație și Justiție, statuând într-un recurs în interesul legii că "Dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică sunt aplicabile și în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor imobile expropriate anterior intrării în vigoare a legii, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii."
Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanța, în raport de criticile reclamanților, Curtea de Apel, a respins ca nefondat apelul pentru următoarele considerente:
Tribunalul Constanța, a reținut în mod judicios că acțiunea reclamanților este o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994,art. 26 coroborat cu art. 35, reclamanții solicitând exclusiv acordarea de despăgubiri echivalente cu valoarea de circulație a terenului situat în Constanța, în legătură cu care au afirmat că a fost expropriat în mod abuziv de la autorii lor, fără plata unei despăgubiri, iar ulterior exproprierii nu au fost realizate lucrări de utilitate publică, terenul fiind liber de construcții și în prezent.
Este adevărat că prin Decizia nr. VI din 27 septembrie 1999 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, în secțiile unite, în cadrul unui recurs în interesul legii, s-a statuat în sensul că, dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică sunt aplicabile și în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în vigoare a aceste legi, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii.
Ulterior pronunțării acestei decizii a fost adoptată Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care, în art. 11, instituie reguli speciale pentru restituirea imobilelor expropriate, în perioada de referință a legii.
Dispozițiile textului legal mai sus menționat se aplică în toate cazurile de expropriere, fără a distinge după cum aceasta a fost făcută cu titlul valabil ori fără titlu valabil, indiferent dacă s-au plătit sau nu despăgubirile expropriaților, fără relevanță dacă exproprierea a privit numai terenurile sau numai construcțiile, esențială rămânând dovedirea faptului că preluarea a intervenit ca urmare a unei exproprieri, dispusă ca atare în baza unui act normativ generic sau individual.
Susținerea apelanților reclamanți, în sensul că persoana interesată poate să aleagă între cele două acțiuni, una întemeiată pe Legea nr. 10/2001, iar alta întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, pentru a obține despăgubiri pentru imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, nu a fost primită.
Instanța nu a putut reține nici critica referitoare la încălcarea dreptului reclamanților de acces la justiție prin refuzul de a li se primi cererea de restituire, prin echivalent, a imobilului expropriat de la autorul lor, pe calea Legii nr. 33/1994.
Câtă vreme persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.
Ori, așa cum s-a arătat, reclamanții puteau obține măsuri reparatorii pentru imobil dacă formulau notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, dar și preluarea abuzivă de către stat, câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are unitatea administrativ-teritorială, ceea ce în contextul Legii nr. 10/2001, se suprapune noțiunii de unitate deținătoare.
Conchizând, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părții un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecția art. 1 din Protocolul I la C.E.D.O. ca fiind "concret și efectiv", iar în cauză, faptul că bunul se află în posesia unor entități publice nu are nici o relevanță câtă vreme nu s-a dovedit că partea beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă la data promovării acțiunii.
împotriva deciziei nr. 318/ C din 1 iunie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, au declarat recurs reclamanții D.I.D., I.M. și M.V. care au invocat următoarele motive de nelegalitate.
Instanța nu trebuia să considere cererea reclamanților inadmisibilă, deoarece, prin Decizia nr. VI din 27 septembrie 1999, a Curții Supreme de Justiție, secțiile unite, se precizează că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică sunt aplicabile și în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi dacă nu s-a realizat scopul exproprierii". Se mai susține că s-a făcut dovada că terenul expropriat este și în momentul de față un loc viran.
Se mai consideră că, instanța face referire la art. 11 din Legea nr. 10/2001 care de asemenea vizează măsura restituirii în natură a imobilelor expropriate, dar în mod greșit consideră inadmisibilă cererea în condițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, deși aceasta era întemeiată pe prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 și pe art. 481 C. civ.
Se întemeiază recursul pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum și art. 26 din Legea nr. 33/1994 și art. 481 C. civ.
Analizând recursul declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, înalta Curte de Casație și Justiție, constată că nu este fondat pentru considerentele ce succed:
Pentru a fi incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal.
în cauză, instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente și anume art. 26 și art. 35 din Legea nr. 33/1994 precum și dispozițiile obligatorii ale deciziei nr. 53/2007 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii.
Prin Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care a intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001, s-a reglementat situația juridică a imobilelor preluate de stat în perioada de timp menționată, inclusiv a celor expropriate, și s-a statuat, într-o manieră clară și explicită, care sunt condițiile în care aceste imobile pot fi retrocedate foștilor proprietari sau moștenitorilor lor, ori în cazul imposibilității restituirii, care sunt măsurile reparatorii care pot fi acordate (art. 11), precum și procedura judiciară în cadrul căreia poate fi obținută restituirea sau despăgubirea.
Cu alte cuvinte, prin Legea nr. 10/2001 s-a reglementat o procedură de reparație, de imediată aplicare, în folosul tuturor categoriilor de proprietari care au fost deposedați de stat în mod abuziv de bunuri imobile, inclusiv prin expropriere, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
în scopul unificării practicii judiciare, prin Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007, înalta Curte de Casație și Justiție, a admis recursul în interesul legii și a statuat că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că: "Aceste dispoziții nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001."
Dezlegările date problemelor de drept prin deciziile pronunțate în interesul legii de înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., sunt obligatorii pentru toate instanțele judecătorești.
Pentru a obține restituirea în natură a terenului rămas liber de construcții și care se pretinde că nu ar fi fost folosit în scopul pentru care a fost expropriat sau, după caz, a unei despăgubiri corespunzătoare, reclamanții aveau deschisă calea procedurii prevăzute de dispozițiile art. 11 coroborat cu art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Dimpotrivă, invocând caracterul abuziv al exproprierii, reclamanții au formulat, o cerere de retrocedare a terenului, întemeiată pe dispozițiile art. 35 Legea nr. 33/1994 și Decizia VI/1999 a C.S.J., ignorând reglementarea specială instituită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001.
O astfel de cerere nu mai putea fi însă soluționată în procedura prevăzută de actul normativ menționat, care reglementează cadrul juridic general al exproprierilor pentru utilitate publică, astfel cum s-a statuat și prin Decizia nr. LIII/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în aplicarea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994.
Extinderea sferei de aplicare a dispoziției art. 35 din Legea nr. 33/1994 la cererile de retrocedare a imobilelor preluate de stat prin expropriere anterior intrării în vigoare a acestei legi, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. VI/1999 a C.S.J., era justificată de lipsa unei reglementări legale a acestui fapt juridic și și-a produs efectele cu privire la imobilele preluate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, până la apariția unei astfel de reglementări, care s-a realizat prin Legea nr. 10/2001.
Este de observat că soluția se impune justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop și anume retrocedarea unor bunuri.
Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume cea a proprietarilor deposedați în mod abuziv de stat de bunuri în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, unii să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii de reparație, iar alții, cei deposedați prin expropriere în aceeași perioadă de timp, să poată acționa în justiție (inclusiv în ipoteza insuccesului în folosirea legii de reparație sau în cazul pasivității, cu consecința pierderii termenelor legale prevăzute de aceasta) și pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului, fapt care ar fi contrar și principiului stabilității și securității raporturilor juridice.
Așa fiind, pentru considerentele arătate, înalta Curte, a respins recursul declarat de reclamanți și în baza art. 312 C. proc. civ. a menținut decizia civilă ca legală.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5315/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5306/2012. Civil → |
|---|
