ICCJ. Decizia nr. 5317/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5317/2012
Dosar nr. 3955/111/2010
Şedinţa publică din 14 septembrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 405/C din data de 29 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bihor s-a admis acţiunea formulată de reclamantul B.U.T. şi a fost obligat pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 26.000 euro cu titlu de despăgubiri civile în favoarea reclamantului, în calitate de moştenitor al defunctului B.F., 76.000 euro cu titlu de despăgubiri civile, în favoarea reclamantului, în nume propriu, precum şi 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente:
Tatăl reclamantului B.F. a fost arestat la data de 9 iulie 1948, în vederea executării condamnării pentru infracţiunea de uneltire contra orânduirii sociale întrucât agronom fiind a lucrat o perioadă în Basarabia. Ulterior, când Basarabia a fost preluată de URSS munca depusă de el, a fost considerată uneltire împotriva orânduirii sociale. A fost eliberat în 26 august 1949 astfel cum reiese din biletul nr. 5237 din 26 august 1949, eliberat de penitenciarul Aiud, depusă în copie la dosarul cauzei. Ca urmare a acestei condamnări mama sa s-a îmbolnăvit grav şi nu a mai putut lucra, întreaga familie mutându-se la Beiuş. În ceea ce-l priveşte pe reclamant la începutul cls. a IX-a în 11 noiembrie 1956, a împrăştiat prin oraş manifeste anticomuniste, astfel că a doua zi, a fost ridicat de miliţie din sala de clasă şi dus în arest. A stat în arestul securităţii două luni şi jumătate după care a fost transferat la mai multe penitenciare, respectiv Penitenciarul Oradea, Aiud, Cluj, Ocnele Mari, Aiud şi în final Mărgineni, de unde a fost şi eliberat după trei ani şi jumătate de detenţie la data de 2 mai 1960, astfel cum rezultă din biletul de eliberare nr. 2681/1960. Prin Decizia nr. 254 din 12 februarie 2004 în conformitate cu dispoziţiile O.U.G. nr. 214/1999, i s-a acordat reclamantului calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă. Totodată reclamantul a beneficiat şi de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, primind o pensie în cuantum de 700 RON.
Instanţa a avut în vedere la stabilirea cuantumului daunelor morale perioada de detenţie, consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute.
În baza dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., instanţa a obligat pârâtul la plata sumei de 1.500 RON, cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor.
Prin Decizia civilă nr. 1041 din data de 21 aprilie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, s-au admis recursurile, s-a modificat în parte Sentinţa civilă nr. 405/C din 29 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bihor, în sensul că s-au redus despăgubirile acordate reclamantului în calitate de moştenitor al defunctului B.F. de la 26.000 euro la 13.000 euro, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de recurs a avut în vedere următoarele considerente:
Astfel cum corect a reţinut instanţa de fond, şi nu s-a contestat de către recurenţi, tatăl reclamantului - B.F. - a fost arestat pentru executarea unei pedepse privative de libertate dispuse pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire contra orânduirii sociale - 13 luni de zile - fiindcă a lucrat în Basarabia ca agronom, iar după preluarea Basarabiei de către fosta URSS acest aspect a fost calificat ca infracţiune. Ca urmare, nu se poate elimina ceea ce a reţinut instanţa de fond, faptul că această condamnare a avut un vădit caracter politic în sensul art. 1 şi 4 din Legea nr. 221/2009 şi implicit se impunea constatarea acestui aspect. Referitor la reclamant, după arestarea tatălui, a fost arestat de securitate pentru manifeste anticomuniste, eliberat doar după 3 ani şi 6 luni de detenţie, aspect ce nu poate decât să facă aplicabile aceleaşi dispoziţii legale evocate mai sus referitor la constatarea caracterului vădit de natură politică a acestei măsuri. De altfel reclamantul a primit şi o diplomă de recunoaştere a calităţii sale de luptător în rezistenţa anticomunistă.
Cu privire la faptul că nu s-ar mai putea acorda în baza Legii nr. 221/2009 despăgubiri morale, s-a reţinut că, deşi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al dreptului de a obţine daune morale, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanţă sau căi de atac) la data pronunţării acestei decizii, ci eventual este aplicabilă celor înregistrate ulterior pronunţării sale.
S-a mai reţinut faptul că, şi în ipoteza în care s-ar considera că reclamantul nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, acesta este îndreptăţit a obţine despăgubiri pe dispoziţiile de drept comun (art. 998 C. civ.), câtă vreme s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive luate împotriva sa şi a antecesorului său. Menţionăm că, într-o astfel de ipoteză, nu s-ar putea invoca nici prescripţia dreptului de a cere despăgubiri câtă vreme Legea nr. 221/2009 a repus persoana în cauză în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudicii cauzate de măsurile abuzive luate de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945.
S-a concluzionat prin aceea că, în cazul în care nu s-ar mai acorda despăgubiri reclamantului, deşi s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive, s-ar încălca principiul egalităţii în drepturi şi s-ar crea situaţii juridice discriminatorii faţă de persoane care au obţinut hotărâri definitive, ceea ce ar contravine art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Referitor la cuantumul daunelor ce se impun în astfel de situaţii, instanţa a reţinut că este de notorietate şi deci nu se impune a fi dovedit faptul că o deţinere provoacă traume atât de natură fizică cât mai ales psihică, nu doar celui în cauză, ci şi familiei acestuia, mai mult, tot de notorietate este şi faptul că ulterior arestării şi relaţiile sociale au avut de suferit, cele legate de prietenie, vecinătate, relaţii de muncă. Cuantumul prejudiciului suferit în astfel de situaţii nu poate fi însă determinat cu exactitate, astfel că, în asemenea cazuri, datorită acestui aspect, în cauze similare, Curtea a hotărât să acorde câte 2.000 euro pentru fiecare lună de detenţie pentru cel ce a fost privat de libertate efectiv şi câte 1.000 euro pentru fiecare lună de detenţie în favoarea moştenitorilor acestuia.
Raportat la cele de mai sus, instanţa de recurs a admis recursurile, a modificat în parte sentinţa în sensul reducerii despăgubirilor acordate reclamantului în calitate de moştenitor al defunctului B.F., de la suma de 26.000 euro la 13.000 euro, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.
Împotriva acestei decizii a declarat din nou recurs Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor.
1. În primul rând, recurentul susţine admisibilitatea căii de atac, faţă de următoarele argumente:
Prin acţiunea cu care a învestit instanţa, reclamantul a invocat ca temei de drept dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Având în vedere faptul că, despăgubirile au fost acordate în temeiul dreptului comun - art. 998 - 999 C. civ. şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nu a legii speciale, şi mai mult raportat la valoarea cauzei (89.000 Euro), se susţine că instanţa de recurs trebuia să constate că hotărârea primei instanţe era supusă căii de atac a apelului şi să recalifice recursul declarat de către reclamant în apel sau să respingă recursul şi să menţină hotărârea primei instanţe întrucât temeiul de drept al acestui litigiu este Legea nr. 221/2001 şi nu cele indicate în mod unilateral de către instanţa de control judiciar.
Această calificare greşită a căii de atac de către instanţă care a exercitat controlul judiciar asupra hotărârii pronunţate, în prezenta speţă ar avea drept consecinţă înlăturarea dreptului părţii de a exercita toate mijloacele procesuale stabilite de lege pentru a obţine protecţia dreptului sau cu respectarea normelor de procedură specifice fiecărei căi de atac. A considera astfel, înseamnă a priva părţile de un grad de jurisdicţie şi crea un regim discriminatoriu. Astfel, există părţi care beneficiază de 3 grade de jurisdicţie în cauze similare, şi părţi care, în urma calificării greşite a căii de atac, beneficiază doar de două grade de jurisdicţie şi sunt lipsite nejustificat de orice posibilitate de a critica măsura calificării. Or, acest aspect reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil. Instanţa europeană a decis în mod constant că limitările dreptului la acces la un tribunal cuprinde şi condiţiile în care poate fi atacată o hotărâre a unei instanţe de fond. În măsura în care neîndeplinirea unei astfel de condiţii nu se datorează culpei titularului exerciţiului căii de atac, el nu poate fi decăzut din posibilitatea de a o pune în realizare. De altfel, o interpretare extrem de riguroasă făcută de jurisdicţiile interne, unei reguli procedurale ce poate avea drept consecinţă privarea părţilor de punerea în valoare a dreptului lor de acces la un tribunal, sub forma imposibilităţii intentării unei căi de atac împotriva unei hotărâri a unei instanţe inferioare, reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţie.
Legalitatea căilor de atac implică totodată şi faptul că, calificarea greşită de către instanţă a căii de atac exercitate şi, pe cale de consecinţă, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti corespunzătoare acestei calificări, nu poate răpi dreptul părţii la respectiva cale de atac.
Prin urmare, partea nu poate fi sancţionată pentru eroarea făcută de instanţa de control judiciar în calificarea caii de atac cu care a fost învestită. Astfel, instanţa a răpit Statului o cale de atac prevăzută de lege, iar această greşeală poate şi trebuie a fi remediată tocmai prin admiterea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Soluţia pronunţată de Curtea de Apel în aceste circumstanţe încalcă normele legale imperative privind compunerea instanţei fiind incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ.
2. În susţinerea celui de al doilea motiv de recurs, recurentul susţine că, mod corect a declarat apel, iar instanţa a procedat la recalificarea apelului declarat de instituţia noastră în recurs, probabil în urma modificării căii de atac prin Legea nr. 202/2011.
Procedând astfel, instanţa a încălcat normele procesuale întrucât, recalificând calea de atac, avea obligaţia de a scoate cauza de pe rol, să o înainteze serviciului de statistică pentru a o înregistra ca şi recurs şi pentru a proceda la repartizarea aleatorie unui complet de recurs.
Totodată, acesta recalificare "în urma modificării căii de atac prin Legea nr. 202/2010" este făcută ca urmare a unei greşeli materiale întrucât din considerentele deciziei se desprinde faptul că instanţa şi reclamantul au calificat obiectul acestui litigiu ca fiind unul întemeiat pe prevederile dreptului comun şi pe art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi nu pe Legea nr. 221/2009, dar cu toate acestea reţine că, în ceea ce priveşte calea de atac sunt incidente prevederile Legii nr. 202/2010. Aşadar, pe lângă faptul că a calificat obiectul prezentului litigiu ca fiind cel indicat mai sus, deşi poziţia instituţiei noastre este că acesta este un litigiu întemeiat exclusiv pe prevederile Legii nr. 221/2009, a şi creat o situaţie mai mult decât favorabilă reclamantului, făcând aplicarea Legii nr. 202/2010 în ceea ce priveşte calea de atac exercitată.
În aceste condiţii, greşeala materială este mai mult decât evidentă întrucât litigiul poate avea doar un temei de drept dintre cele amintite (adică sau dispoziţiile dreptului comun şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului sau legea specială, adică Legea nr. 221/2009) pentru că, în caz contrar, se creează o situaţie discriminatorie faţă de Statul Român.
Această calificare greşită a căii de atac de către instanţa care a exercitat controlul judiciar asupra hotărârii pronunţate, în prezenta speţă ar avea drept consecinţă înlăturarea dreptului părţii de a exercita toate mijloacele procesuale stabilite de lege pentru a obţine protecţia dreptului, cu respectarea normelor de procedură specifice fiecărei căi de atac. A considera astfel, înseamnă a priva părţile de un grad de jurisdicţie şi crea un regim discriminatoriu. Or, acest aspect reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.
3. Pe fondul cauzei, recurentul solicită respingerea acţiunii întrucât prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, indicate de reclamant ca temei al pretenţiilor sale, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că instanţa trebuie să aibă în vedere dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 din Constituţie.
Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului.
Înalta Curte, la termenul din 14 septembrie 2012, a pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimat, pe care o va analiza cu prioritate, faţă de dispoziţiile art. 137 C. proc. civ. şi pe care o va admite, pentru considerentele care succed:
Învestită cu o cale de atac, în speţă recurs, instanţa are de verificat, cu titlu preliminar, admisibilitatea acesteia, întrucât împotriva hotărârii judecătoreşti se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziţii imperative, de la care nu se poate deroga.
Potrivit dispoziţiilor art. 299 C. proc. civ., sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională, iar potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 din acelaşi cod „sunt hotărâri irevocabile hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii”.
Faţă de aceste dispoziţii, recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanţe de recurs este inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi supusă acestei căi de atac.
Având în vedere că prin hotărârea Curţii de apel a fost soluţionat recursul declarat împotriva sentinţei tribunalului, aceasta este irevocabilă, iar recursul declarat împotriva hotărârii prin care a fost soluţionat recursul este inadmisibil.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor împotriva Deciziei civile nr. 1041 din 21 aprilie 2011.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5206/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5320/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
