ICCJ. Decizia nr. 5076/2012. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5076/2012
Dosar nr. 2217/99/2009
Şedinţa publică din 29 iunie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 412 din 3 martie 2010 a Tribunalului Iaşi s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de chemata în garanţie SC B. & CO E.M.B. SRL Paşcani. S-a respins acţiunea formulată de reclamanta SC L. - C.I.I.I.I. SRL în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, pe excepţia prescripţiei dreptului la acţiune. S-a respins cererea de chemare în garanţie a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti din România, a Biroului Executorului Judecătoresc A.C., a Biroului Executorului Judecătoresc Z.C. şi a SC B. & CO E.M.B. SRL Paşcani. A fost obligat pârâtul Statul Român la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON către B.E.J. A.C., de 200 RON către B.E.J. Z.C.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. Termenul de prescripţie este de 3 ani, potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
În speţă, rezultă că prejudiciul suferit de societate a fost produs la momentul executării Sentinţei civile nr. 779 din 18 ianuarie 1999 a Judecătoriei Iaşi, prin care s-a dispus evacuarea persoanelor fizice L.I. şi L.I.R.
Raportat la momentul pretinsului prejudiciu - decembrie 1999 şi momentul introducerii acţiunii - 12 martie 2009, dreptul la acţiune al reclamantei este prescris.
Împotriva Sentinţei civile nr. 412 din 3 martie 2010 a Tribunalului Iaşi au formulat apel SC L. - C.I.I.I.I. SRL şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Iaşi.
Prin Decizia nr. 68 din 8 iunie 2011, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a respins apelul formulat de SC L. - C.I.I.I.I. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 412 din 3 martie 2010 a Tribunalului Iaşi.
A respins apelul formulat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Iaşi împotriva Sentinţei civile nr. 412 din 3 martie 2010 a Tribunalului Iaşi.
S-a respins cererea Biroului executorului judecătoresc A.C. de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a avut în vedere următoarele considerente:
Prin cererea intitulată apel şi înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la data de 20 mai 2010, SC L. - C - I.I.I.I. SRL Iaşi nu a motivat apelul nici până la data pronunţării prezentei decizii - 8 iunie 2011.
În cererea de apel formulată, apelanta SC L. - C.I.I.I.I. SRL Iaşi a susţinut că va depune motivele de apel ulterior motivării sentinţei Tribunalului Iaşi, motive de apel care nu au mai fost depuse în cauză.
Având în vedere dispoziţiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel s-a pronunţat pe fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă.
Examinând Sentinţa civilă nr. 412 din 3 martie 2010 din perspectiva dispoziţiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., instanţa a reţinut că în mod legal Tribunalul Iaşi a constatat că acţiunea de despăgubiri materiale şi morale introdusă la 12 martie 2009 de reclamanta SC L. - C.I.I.I.I. SRL Iaşi este prescrisă, în raport de prejudiciul care s-ar fi produs prin executarea silită a sentinţei de evacuare de la 21 decembrie 1999.
Sentinţa civilă nr. 412 din 3 martie 2010 a Tribunalului Iaşi a fost criticată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Iaşi în ceea ce priveşte obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În cadrul litigiului aflat pe rolul Tribunalului Iaşi în acţiunea promovată de reclamanta SC L. - C.I.I.I.I. SRL Iaşi în contradictoriu cu Statul Român, Statul Român a formulat cerere de chemare în garanţie la data de 13 aprilie 2009 şi apoi la 15 iunie 2009, solicitând introducerea în cauză alături de Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti şi a B.E.J. A.C. şi B.E.J. Z.C.
Prin Sentinţa civilă nr. 412 din 3 martie 2010 a Tribunalului Iaşi, împotriva căreia s-a formulat apel, a fost respinsă cererea de chemare în garanţie şi a fost obligat Statul Român la plata cheltuielilor de judecată către BEJ A.C. şi către BEJ Z.C.
Art. 274 C. proc. civ. are la bază ideea culpei procesuale, partea căzută în pretenţii este partea care a formulat cereri care s-au dovedit a fi nefondate, iar cheltuielile ocazionate de proces vor fi suportate exclusiv de acea parte.
Chemaţii în garanţie nu au fost introduşi în cauză la solicitarea reclamantei, ci la cererea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice. Aşadar, culpa procesuală revine Statului Român potrivit art. 274 C. proc. civ. şi nu reclamantei SC L. - C.I.I.I.I. SRL Iaşi.
S-a depus de apărătorul intimatului Biroul Executorului Judecătoresc A.C. o chitanţă datând din 12 aprilie 2010, care reprezintă suma de 1.500 RON contravaloarea unei facturi - apărător de la Tribunalul Iaşi din 18 septembrie 2009.
Aşa fiind, instanţa de apel nu a avut posibilitatea de a acorda cheltuieli de judecată care nu au fost efectuate în faza procesuală a apelului, iar în lipsa unui apel al BEJ A.C. nu pot fi acordate cheltuielile de judecată pentru faza procesuală anterioară.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta S.C. L. - C.I.I.I.I. SRL şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi.
Recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi, a criticat decizia recurată sub aspectul soluţiei de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată către chemaţii în garanţie.
În esenţă, recurentul a arătat că prin cererea de chemare în garanţie se urmăreşte un dublu scop: în primul rând, persoana chemată în garanţie să se apere împotriva pretenţiilor formulate de reclamantul din acţiunea principală, iar cel care cheamă în garanţie să îşi poată valorifica pretenţiile în ipoteza în care va pierde procesul prin aceeaşi hotărâre judecătorească. În urma admiterii cererii de chemare în garanţie, terţul va dobândi calitatea de parte independentă. Dacă cererea principală este respinsă, atunci şi cererea de chemare în judecată este respinsă.
Cererea de chemare în judecată a altor persoane se soluţionează pe fond odată cu cererea principală şi având în vedere că soluţia dată cererii de chemare în garanţie este indisolubil legată de soluţionarea cererii principale, cererea principală fiind acţiunea formulată de reclamanta SC L. - C.I.I.I.I. SRL care prin Sentinţa civilă nr. 412 din 3 martie 2009 pronunţată în Dosarul nr. 2217/99/2009 de Tribunalul Iaşi a fost respinsă, constatând instanţa ca fiind prescris dreptul la acţiune, pentru aceste motiv, cheltuielile de judecată ar fi trebuit să fie puse în sarcina reclamantei. În consecinţă, în mod greşit s-a dispus obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată, Tribunalul Iaşi apreciind în mod eronat, fără o susţinere reală în fapt şi în drept, că "deşi nu poate reţine dobândirea de către reclamantă a unei speranţe legitime în obţinerea despăgubirilor, statul este responsabil de demersul juridic al acesteia, responsabilitate ce-şi are izvorul în chiar crearea cadrului legislativ menit a asigura repararea prejudiciului moral suferit."
O altă condiţie ce trebuie îndeplinită pentru a se acorda cheltuielile de judecată este ca partea care le solicită să fi câştigat în mod irevocabil procesul, ceea ce nu era cazul în speţă. De asemenea, nici aspecte privind reaua-credinţă, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale nu pot fi reţinute în sarcina pârâtului pentru a fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Decizia nr. 68 din 8 iunie 2011, Curtea de Apel Iaşi în mod greşit a respins apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii schimbând natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, în sensul că prin hotărârea pronunţată nu s-a pronunţat în mod corect cu privire la obligaţia privind acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de chemaţii în garanţie.
Recurenta-reclamantă S.C. L. - C.I.I.I.I. SRL a formulat următoarele critici:
Prin Decizia civilă nr. 68 din 2 iunie 2011 pronunţată de instanţa de apel, aceasta a respins apelul formulat de reclamantă, decizie nelegală şi netemeinică întrucât în mod eronat a reţinut instanţa că ar fi lovită acţiunea de prescripţie potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, luând în calcul doar momentul executării Sentinţei civile nr. 779 din 18 ianuarie 1999 prin care s-a dispus evacuarea persoanelor juridice, fără a fi notificate şi persoanelor fizice, respectiv lui L.I.I. şi L.I.I.R.
Prescripţia nu poate fi acceptată de instanţă, pentru aceasta se cere o continuitate a dreptului de proprietate pretinsă a fi obţinută printr-o gravă procedură judiciară, pentru care s-au făcut mai multe intervenţii în instanţă, şi anume: Sentinţa civilă nr. 779 din 18 ianuarie 1999 este dată total în afara legii, în baza dreptului comun asupra unui bun fără datorii de urmărit, după patru ani de la achitarea datoriilor către creditor.
Împrumutul era făcut pentru SC L. C5 I SRL, care avea perspective de a achita creditul ce, la data încheierii contractului, avea 8 contracte cu inventatori din Uniunea europeană, 8 contracte cu SC A. SA Bacău şi 4 contracte cu inventatori din România, acestea în valoare de 260.000.000 RON şi 300.000 $ USA.
Exista deja autoritatea de lucru judecat în Dosarul nr. 9858/1998 în care se dispune reintegrarea în imobil a proprietarilor, implicit şi a persoanelor juridice ce aveau sediul social în acest apartament, prin Sentinţa civilă nr. 8557 din 29 mai 1998, rămasă definitivă, irevocabilă şi executorie.
Daunele au fost solicitate şi în acţiunea din Dosarul nr. 30200/2003, soluţionat la CEDO la data de 11 octombrie 2007, prin hotărâre rămasă definitivă la data de 30 martie 2009.
Recurentul solicită ca instanţa să aibă în vedere următoarele aspecte din decizia CEDO, şi anume:
Art. 67. "Având în vedere aceste elemente şi după ce a fost făcută o apreciere globală asupra faptelor, Curtea estimează că în speţă, Statul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a reglementa dreptul de acces la un tribunal într-o manieră conformă cu exigenţele art. 6 & 1 al Convenţiei.
II. Asupra celorlalte presupuse încălcări ale Convenţiei şi a art. 1 Protocolul nr. 1 al Convenţiei.
Art. 68. Prin urmare, Curtea constată că a fost încălcat art. 6 & 1 din Convenţie.
Art. 69. Conform articolelor 8, 10 şi 17 ale Convenţiei şi art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei, reclamanţii se plâng de o încălcare a dreptului la respectarea originii şi de o încălcare a reputaţiei lor, pe motivul executării unei decizii care fusese suspendată.
Art. 70. Curtea constată că aceste plângeri sunt în mod direct legate de plângerile examinate sub incidenţa art. 6 & 1 al Convenţiei şi le declară admisibile. În legătură cu concluziile sale privind această dispoziţie ce figurează în parag. 67 şi 68 de mai sus, şi în măsura în care ea nu va fi speculată de ceea s-ar putea constitui o problemă de procedură, ea estimează că nu este cazul să se examineze separat fundamentarea lor."
Aşadar, recurentul a cerut ca instanţa de recurs să respingă solicitarea prescripţiei de către cei chemaţi în garanţie pentru a răspunde pentru faptele lor, introducerea acţiunii pentru daunele produse s-a introdus în termen legaI.
Având în vedere întreruperea judecăţii prin solicitarea strămutării la o altă instanţă de acelaşi grad, în baza prevederilor art. 292 alin. (2), instanţa s-a pronunţat doar pe baza celor invocate la prima instanţă.
Recurentul a solicitat ca instanţa de recurs să ia în calculul dreptului la prescripţie data de 12 martie 2009, când legal decizia CEDO a devenit definitivă, acţiunea s-a introdus în termen legaI.
S-a mai invocat că, de fapt, chemaţii în garanţie se află în gravă eroare de procedură, total culpabilă, trecând la a se face executarea din Dosarul nr. 6949/1999 doar cu încheierea din data de 22 decembrie 1999 şi ignorând-o pe cea dată tot la data de 22 decembrie 1999, dar în Dosarul 18921/1999, de suspendare la executare, prin care li s-a luat dreptul la apărare pe data de 1 noiembrie 1999, de 15 zile dat de instanţă, în încheierea de şedinţă.
Recursurile sunt nefondate.
Cu referire la recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. L. - C.I.I.I.I. SRL, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, instanţele de fond făcând o corectă aplicare în cauză dispoziţiilor legale care guvernează instituţia juridică a prescripţiei extinctive, cu referire la acţiunea dedusă judecăţii şi în raport de circumstanţele introducerii acesteia.
În primul rând, instanţa de recurs apreciază ca fiind lipsite de relevanţă juridică apărările recurentei-reclamante, prin care aceasta a susţinut, în motivarea cererii sale de recurs, că excepţia prescripţiei dreptului său la acţiune nu ar putea fi reţinută întrucât Sentinţa civilă nr. 779 din 18 ianuarie 1999 a Judecătoriei Iaşi ar fi fost dată în afara legii, în baza dreptului comun, asupra unui bun fără datorii de urmărit, după patru ani de la achitarea acestora de către creditor.
În acest sens, Înalta Curte reţine că prin acţiunea cu soluţionarea căreia recurenta-reclamantă a învestit instanţele judecătoreşti, aceasta a solicitat obligarea Statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la repararea prejudiciilor cauzate ei prin executarea silită în condiţii necorespunzătoare a acestei hotărâri judecătoreşti, la solicitarea creditoarei SC B. Co E.M.B. SRL, în lipsa oricărei somaţii ori notificări de a-şi ridica lucrurile din apartamentul care constituia sediul său social, prin ridicarea bunurilor care îi aparţineau în lipsa acordului său, prin depozitarea lor în condiţii improprii şi prin imposibilitatea desfăşurării activităţii societăţii la sediul său, comun cu domiciliul asociaţilor persoane fizice L.I. şi L.I.R., a căror evacuare s-a dispus prin menţionata hotărâre judecătorească.
Nelegalitatea ori netemeinicia Sentinţei civile nr. 779 din 18 ianuarie 1999 a Judecătoriei Iaşi, ca şi măsura în care aceasta contravenea ori încălca autoritatea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 8557 din 29 mai 1998, putea fi invocată prin căile de atac prevăzute de lege, pe care, de altfel, părţile litigiului în care aceasta a fost pronunţată, le-au şi exercitat, însă fără succes, astfel de argumente fiind nerelevante sub aspectul respingerii ca fiind prescris dreptul la acţiune al recurentei-reclamante, în repararea prejudiciului justificat prin cele menţionate anterior.
De asemenea, este nerelevant sub aspectul prescripţiei extinctive reţinută de instanţele de fond a opera în legătură cu pretenţiile actuale ale recurentei, argumentul acesteia legat de faptul solicitării de daune în plângerea sa îndreptată împotriva statului român, înregistrată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a făcut obiectul Dosarului nr. 30200/2003 soluţionat de instanţa europeană la 11 octombrie 2007, şi, în mod definitiv, la 30 martie 2009.
Privitor la acest argument, cea dintâi observaţie care se impune este aceea că prin decizia CEDO din 11 octombrie 2007 pronunţată în cauza L. şi alţii împotriva României, instanţa de contencios european a declarat admisibilă plângerea şi a cercetat pe fond încălcarea dreptului pretins, doar din perspectiva art. 6 din Convenţie, reţinând că petentelor le-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil prin nesoluţionarea unei cereri de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice din cadrul Ministerului Finanţelor (competentă, potrivit legislaţiei în vigoare la momentul solicitării acestora), cerere formulată pe cale incidentală într-un litigiu dedus instanţelor interne, prin care se urmărea, ca şi în litigiul pendinte, repararea prejudiciilor materiale şi morale suportate în urma executării silite a Sentinţei civile nr. 779 din 18 ianuarie 1999 a Judecătoriei Iaşi, pentru motive identice, cu singura deosebire că acea acţiune fusese îndreptată împotriva societăţii adjudecatare (chemată în garanţie în prezenta procedură, la solicitarea pârâtului Statul român).
Constatarea încălcării dreptului recurentei la un proces echitabil prin hotărârea CEDO amintită, decurgând din faptul anulării ca netimbrată a acţiunii sale în daune îndreptată împotriva societăţii adjudecatare a apartamentului nr. 17 din Iaşi, b-dul I., urmare a nesoluţionării cererii de acordare a facilităţilor la plata taxelor judiciare de timbru de către Ministerul Finanţelor Publice, nu deschide acesteia dreptul la o nouă acţiune în daune, având aceeaşi cauză juridică, dar care, de această dată, este îndreptată împotriva Statului român (adică subiectul condamnat prin hotărârea instanţei de contencios european), într-un nou termen de prescripţie care, eventual, să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv 30 martie 2009, după cum s-a pretins de către recurentă.
Un astfel de raţionament este lipsit de orice bază legală, iar angajarea răspunderii Statului român s-a realizat deja, pentru fapte reţinute ca fiind imputabile lui, prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv, lipsa unei reglementări adecvate de acordare a facilităţilor la plata taxelor judiciare de timbru, a căror soluţionare să intre în competenţa unei instanţe independente şi imparţiale.
Din acest punct de vedere, Înalta Curte apreciază că nici pronunţarea deciziei CEDO şi nici momentul rămânerii acesteia definitive nu influenţează, în prezenta cauză, data de la care a început să curgă prescripţia extinctivă a dreptului recurentei-reclamante de a solicita repararea prejudiciului pretins a fi fost provocat ei prin punerea în executare silită a dispoziţiilor Sentinţei civile nr. 779 din 18 ianuarie 1999 a Judecătoriei Iaşi.
Astfel cum corect au statuat instanţele de fond, atâta timp cât prin prezenta cerere de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a solicitat repararea prejudiciilor de ordin material şi moral produse ei prin executarea pe cale silită a acestei hotărâri judecătoreşti, şi cum a rezultat din înscrisurile furnizate de parte că această executare silită a avut loc în decembrie 1999, în cauză devin incidente prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, rezultând din întreg contextul cauzei, expus în motivarea cererii de chemare în judecată că recurenta a cunoscut încă de la data producerii faptei vătămătoare reclamate atât prejudiciul, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Este adevărat că din motivaţia deciziei CEDO pronunţată în cauza L. şi alţii împotriva României, rezultă că recurenta-reclamantă a mai introdus la 29 martie 2002 o cerere în despăgubiri identică cu cea de faţă, care a fost îndreptată împotriva societăţii adjudecatare a apartamentului nr. 17, în care se aflau sediul şi bunurile sale, însă, cum s-a arătat, aceasta a fost anulată de către instanţele judecătoreşti interne pentru motivul neplăţii taxelor judiciare de timbru.
Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1998, prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească ori la un organ de arbitraj necompetent. Totodată, potrivit art. 16 alin. (2) din acelaşi act normativ, prescripţia nu este întreruptă dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea.
Prin urmare, o întrerupere a cursului prescripţiei dreptului la acţiune al recurentei-reclamante, decurgând din formularea precedentei acţiuni în daune în vederea reparării prejudiciilor de ordin material şi moral cauzate acesteia prin executarea silită a Sentinţei civile nr. 779 din 18 ianuarie 1999 a Judecătoriei Iaşi, nu ar putea fi reţinută.
Înalta Curte mai reţine că, chiar dacă în legătură cu această primă acţiune a recurentei-reclamante, promovată la data de 29 martie 2002, Curtea europeană a Drepturilor Omului a reţinut o încălcare a dreptului său de acces la instanţă, acest aspect nu este de natură a influenţa data ori momentul de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune, în cauza de faţă. Cel mult, această soluţie a instanţei europene, ar fi putut oferi avantaje conservatorii sub aspectul prescripţiei dreptului recurentei la acţiune, în măsura în care partea ar fi uzat de calea revizuirii îndreptate împotriva deciziei irevocabile a instanţelor interne de anulare ca netimbrată a acţiunii sale în daune, pe calea procesuală a revizuirii, întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ.
Cum acest lucru nu s-a întâmplat şi, mai ales, cum prezentul demers judiciar al recurentei-reclamante nu este unul formulat într-un astfel de cadru procesual, ci constituie o acţiune nouă, prin care se solicită repararea aceluiaşi prejudiciu, având aceleaşi temeiuri de fapt şi de drept, cu singura deosebire că este solicitat a fi reparat pe seama altui subiect de drept decât cel chemat în judecată în prima acţiune a recurentei, în mod corect instanţele de fond au reţinut că dreptul la acţiune s-a stins prin prescripţie, care a operat în temeiul dispoziţiilor art. 3 şi 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicate prin raportare la data săvârşirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii invocată - 21 decembrie 1999 - şi la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată - 12 martie 2009.
Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă, care va fi respins cu această motivare.
În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, criticile formulate pot fi subsumate dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând ca instanţa să le analizeze din această perspectivă. Aceste critici privesc, în esenţă, regimul juridic al cererii de chemare în garanţie, raportat la aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
Curtea reţine că recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost chemat în judecată, prin acţiunea introductivă de instanţă, de către reclamanta SC L. - C.I.I.I.I. SRL.
După citarea în cauză a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, acesta a formulat cerere de chemare în garanţie împotriva Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti din România, a Biroului Executorului Judecătoresc A.C., a Biroului Executorului Judecătoresc Z.C. şi a SC B. & CO E.M.B. SRL Paşcani.
Ca urmare a constatării ca prescris a dreptului la acţiune invocat de reclamantă în acţiunea principală, s-a respins acţiunea principală ca prescrisă, precum şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Statul Român, care a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către chemaţii în garanţie, BEJ A.C. şi BEJ Z.C.
Cererea de chemare în garanţie este o cerere incidentală în cadrul procesului civil, iar ca natură juridică este o adevărată cerere de chemare în judecată, după cum rezultă din dispoziţiile art. 61 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora cererea de chemare în garanţie se face cu respectarea condiţiilor de formă pentru cererea de chemare în judecată.
În consecinţă, de vreme ce regimul juridic al cererii de chemare în garanţie este cel al unei cereri de chemare în judecată, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., iar respingerea cererii de chemare în garanţie dă naştere dreptului chemaţilor în garanţie de a solicita cheltuieli de judecată.
Este adevărat că art. 274 C. proc. civ. are la bază ideea de culpă procesuală, iar faţă de soluţia de respingere a acţiunii principale, care a determinat respingerea cererii de chemare în garanţie formulată de pârât, pârâtul nu a căzut în pretenţii şi nu este astfel în culpă procesuală, dar numai în raportul procesual angajat prin chemarea sa în judecată de către reclamantă. Însă, în raportul procesual angajat prin chemarea în garanţie a unor terţe persoane, titularul acestei cereri creează posibilitatea să fie chemate în judecată persoane străine de proces, care au fost puse în situaţia de a face cheltuieli nedatorate, astfel că în cazul respingerii cererii de chemare în garanţie, titularul acestei cereri este în culpă procesuală şi trebuie să plătească cheltuielile de judecată suportate de cei pe care i-a chemat în garanţie.
Prin urmare, raportat la regimul juridic al cererii de chemare în garanţie, cât timp această cerere a fost respinsă, instanţa de apel a făcut aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. atunci când a confirmat soluţia fondului de obligare a titularului cererii de chemare în garanţie, respectiv pârâtul Statul Român, la plata cheltuielilor de judecată către chemaţii în garanţie. Criticile în acest sens sunt aşadar nefondate, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte critica recurentului în sensul că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbându-i natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic, aceasta nu face incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nefiind indicat actul juridic dedus judecăţii, în sensul de convenţie sau act juridic unilateral, care ar fi fost interpretat greşit de instanţă. În fapt, în dezvoltarea acestei critici, recurentul invocă tot nelegala stabilire în sarcina sa a cheltuielilor de judecată către chemaţii în garanţie, chestiune analizată anterior din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în care se încadrează.
Faţă de considerentele prezentate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează ca recursul pârâtului să fie respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta S.C. L. - C.I.I.I.I. SRL şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi împotriva Deciziei civile nr. 68 din 8 iunie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5060/2012. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 5146/2012. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs → |
|---|
