ICCJ. Decizia nr. 5206/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5206/2012
Dosar nr. 6601/3/2009
Şedinţa publică din 12 septembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 19 februarie 2009, reclamantul D.C. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Bucureşti.
În motivarea contestaţiei a arătat că a adresat Comisiei de Aplicare a Legii nr. 10/2001 Notificarea nr. 20088 din 12 noiembrie 2001, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. Z.I. nr. X, sector 2,
Prin Dispoziţia nr. 4018 din 7 martie 2005, Primăria Municipiului Bucureşti a respins notificarea cu motivarea că aceasta nu a fost dovedită.
Prin Sentinţa civilă nr. 374 din 17 martie 2006 pronunţată în Dosarul 4543/2005 de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV- a, rămasă definitivă şi irevocabilă, s-a admis cererea sa şi a fost obligată pârâta să se pronunţe prin dispoziţie motivată asupra notificării referitoare la restituirea în natură a proprietăţii.
Pârâtul a emis dispoziţia atacată prin prezenta contestaţie, prin care însă nu a dispus restituirea în natură a terenului situat în str. Z.I. nr. X, sector 2, ci a propus acordarea de despăgubiri în echivalent, pe considerentul că terenul notificat este afectat în totalitate de elemente de sistematizare, în sensul că ar exista construcţii de tip B şi D şi carosabil, plus spaţiu verde neamenajat.
Reclamantul a mai arătat că nu este detaliat ce fel de elemente de sistematizare, construcţii sau carosabil ori spaţiu verde ar ocupa terenul notificat şi care ar face imposibilă retrocedarea în natură. Nu se aduce nici un fel de dovadă în sprijinul acestor afirmaţii şi care să susţină imposibilitatea restituirii în natură.
Conform normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în interpretare art. 10 din Legea nr. 10/2001, momentul în care se apreciază dacă amplasamentul este liber este cel al depunerii notificării (adică 12 noiembrie 2001) şi nu al emiterii dispoziţiei de acordare de despăgubiri (adică 7 ianuarie 2009).
Contestatorului i-a fost încuviinţată administrarea probei cu înscrisuri şi expertiză în specialitatea topografie.
Prin Sentinţa civilă nr. J219 din 20 septembrie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis contestaţia formulată de reclamantul D.C., a anulat în parte Dispoziţia nr. 11103 din 7 ianuarie 2009 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, a obligat intimata să emită dispoziţie de restituire în natură către contestator a terenului în suprafaţă de 142 mp situat în Bucureşti, str. Z.I. nr. X, sector 2, a menţinut Dispoziţia nr. 11103 din 7 ianuarie 2009 cu propunerea de măsuri reparatorii prin despăgubiri băneşti pentru diferenţa de teren în suprafaţă de 54 mp, ce nu poate fi restituit în natură, şi a obligat intimata să plătească contestatorului suma de 2.034 RON cheltuieli de judecată.
Prima instanţă a reţinut că la 9 noiembrie 2001 reclamantul D.C. a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, înregistrată sub nr. 3046/2001 la Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând restituirea în natură a terenului situat în Bucureşti str. Z.I. nr. X, sector 2.
Prin Dispoziţia nr. 4018 din 7 martie 2005 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti a fost respinsă notificarea, motivat de faptul că notificatorul nu a făcut dovada dreptului de proprietate.
Dispoziţia menţionată a fost anulată prin Sentinţa civilă nr. 374 din 17 martie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, definitivă şi irevocabilă, reţinându-se calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantului, pârâta fiind obligată să soluţioneze cererea privind restituirea în natură a terenului.
Prin dispoziţia contestată s-a pus în executare sentinţa civilă menţionată, însă notificarea a fost soluţionată prin propunere de acordarea de despăgubiri, apreciindu-se că bunul nu poate fi restituit în natură.
Prin urmare, ceea ce urmează a se analiza în prezenta contestaţia este numai caracterul restituibil în natură al terenului din str. Z.I. nr. X, sector 2, Bucureşti.
Din concluziile raportului de expertiză administrat în cauză şi necontestat de părţi, a rezultat că terenul pretins de contestator era în suprafaţă de 196 mp în prezent, 54 mp sunt afectaţi de modernizarea străzii Z.I., suprafaţa de 35 mp este ocupată de garaje provizorii, iar restul terenului este destinat accesului la aceste garaje. Din adresa comunicată de Consiliul Local Sector 2 - Poliţia comunitară se reţine că garajele provizorii ce ocupau terenul în cauză au fost desfiinţate, terenul fiind liber în prezent.
În aceste condiţii, s-a reţinut a fi aplicabile dispoziţiile art. 9 şi 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, impunându-se restituirea în natură a terenului liber, neafectat de lucrarea pentru care a fost expropriat.
Faţă de cele expuse anterior, tribunalul a constatat că terenul liber, ce poate fi restituit în natură reclamantului este suprafaţa de 142 mp, astfel cum aceasta a fost identificată prin raportul de expertiză administrat în cauză.
Cât priveşte diferenţa de teren rămasă, între cel pretins de notificator (196 mp) şi cel ce urmează a fi restituit în natură (142 mp), tribunalul a constatat că notificatorul este îndreptăţit la măsuri reparatorii prin echivalent, fie sub forma despăgubirilor băneşti fie sub forma acordării în compensare de bunuri sau alte servicii, în măsura în care acestea există la dispoziţia unităţii deţinătoare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Municipiul Bucureşti prin Primarul General, arătând că în situaţia menţinerii dispoziţiei instanţei de anulare a Dispoziţiei nr. 11103/2009, nu s-a avut în vedere că potrivit adresei emisă de SC F. SA sub nr. 856/2003, s-au plătit şi încasat despăgubiri în valoare de 4.212 RON pentru imobilul în litigiu.
Un al doilea motiv de apel priveşte greşita obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată, apreciind că dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. nu pot fi aplicate, decât în condiţiile în care se reţine culpa procesuală a părţii.
Prin Decizia nr. 674A din 12 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca nefondat apelul pârâtei, reţinând următoarele:
Prin dispoziţia contestată s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent constând în diferenţa dintre suma încasată şi valoarea de piaţă pentru terenul în suprafaţă de 195 mp situat în Bucureşti, str. Z.I. nr. X, sector 2, în favoarea intimatului reclamant P.C.
Prin hotărârea apelată şi având în vedere concluziile raportului de expertiză administrat în cauză, s-a constatat că este posibilă restituirea unei suprafeţe de 142 mp din totalul celor 196 mp, întrucât numai 54 mp sunt afectaţi de modernizarea str. Z.I.
În această situaţie, s-a reţinut a fi incidente dispoziţiile art. 9 şi 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dispoziţii care menţionează că imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini.
În cazul în care construcţiile expropriate au fost integral demolate şi lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parţial, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcţii noi, autorizate, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent.
Dispoziţia nr. 11103 din 7 ianuarie 2009 a fost anulată parţial, stabilind în mod expres că se menţine această dispoziţie în partea referitoare la propunerea de măsuri reparatorii prin despăgubiri băneşti pentru diferenţa de teren în suprafaţă de 54 mp, ce nu poate fi restituită în natură.
Modalitatea de calcul a măsurilor reparatorii în echivalent a fost menţinută, astfel cum a fost descrisă în cuprinsul dispoziţiei, respectiv constând în diferenţa dintre suma încasată şi valoarea de piaţă, singura modificare adusă acestei dispoziţii constând în suprafaţa de teren pentru care se datorează măsurile reparatorii în echivalent, respectiv 54 mp şi nu 196 mp, astfel cum era prevăzut iniţiaI.
Din acest punct de vedere, s-a reţinut a fi incidente dispoziţiile art. II alin. (7), care menţionează că în situaţiile prevăzute la alin. (2), (3) şi (4), valoarea măsurilor reparatorii în echivalent se stabileşte prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite pentru teren, respectiv pentru construcţii, din valoarea corespunzătoare a părţii din imobilul expropriat - teren şi construcţii - care nu se poate restitui în natură, stabilită potrivit alin. (5) şi (6).
Nici cea de-a doua critică, referitoare la obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată nu este fondată, întrucât pârâta este partea care a căzut în pretenţii şi din cauza căreia s-a iniţiat procesul, reclamantul efectuând cheltuieli de judecată atât cu expertiza dispusă în cauză, cât şi cu onorariul de avocat.
Împotriva menţionatei hotărâri, a declarat recurs pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut următoarele:
- terenul propus a fi restituit în natură, constituie spaţiu verde care, potrivit Legii nr. 24/2007 constituie obiectiv de interes public, exceptat de la restituirea în natură. De asemenea, odată cu apariţia O.U.G. nr. 114/2007, pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, procedura de avizare a documentaţiei în scopul schimbării funcţiunii unei zone a fost sistată.
Potrivit art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 114/2007 „schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, reducerea suprafeţelor acestora sau strămutarea lor, este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora".
Redând semnificaţia sintagmei „amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale", recurenta a susţinut că prevederile art. 10 alin. (11) din Legea nr. 10/2001 interzic restituirea în natură a unor suprafeţe de teren cu destinaţia menţionată.
- nu a fost lămurită situaţia juridică a terenului solicitat, sens în care au făcut trimitere la H.G. nr. 250 din 7 martie 2007, pct. 10.3 din norme, care impun identificarea terenului şi a vecinătăţilor sale, precum şi a destinaţiei actuale a bunului, verificări ce nu au fost făcute în cauză. Datele aflate până în acest moment la dosarul cauzei nu permit stabilirea acestor obiective, motiv pentru care restituirea terenului în natură se vădeşte a nu fi legală.
De asemenea, în accepţiunea legii speciale de reparaţie nu poate fi considerat teren liber şi restituibil în natură suprafaţa din jurul unei construcţii, sens în care au făcut trimitere la pct. 7.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 923/2010.
Mai mult, în cursul anului 2010, CEDO şi-a schimbat jurisprudenţa cu privire la restituirea în natură către foştii proprietari a imobilelor preluate abuziv, în sensul de a nu mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari deposedaţi un „bun" concretizat într-un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, stabilind că în discuţie se aduce existenţa unui nou drept de proprietate, care îşi are originea în legislaţia adoptată de către un stat membru, legislaţie prin care se urmăreşte restituirea totală sau parţială a unor bunuri confiscate anterior şi care, în contextul cauzei, conferă reclamantului doar un drept la indemnizaţie, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă.
A solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei civile recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Referitor la calea de atac dedusă judecăţii, se constată următoarele:
Potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, „în cazul în care construcţiile expropriate au fost integral demolate şi lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă parţial terenul, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcţii noi, autorizate, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţii urbane şi rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent. Dispoziţiile art. 10 alin. (3) şi (4), (5) şi (6) se vor aplica în mod corespunzător".
Sintagma „amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale" are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unei amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume căi de comunicaţie, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit şi care, într-adevăr, împiedică restituirea bunului, aflat într-o asemenea ipoteză, în natură.
Însă, opus susţinerilor recurentei, invocate omisso medio pentru prima dată în recurs, terenul restituit a fost ocupat, potrivit expertizei judiciare efectuate în cauză, şi cu privire la care nu s-au formulat obiecţiuni, de garaje, care ulterior, respectiv în cursul procedurii judiciare desfăşurate în faţa primei instanţe, au şi fost ridicate de pe terenul menţionat printr-o dispoziţie a primarului localităţii.
Terenul menţionat nu are deci destinaţia invocată, nereal, de recurentă, ci aceea de teren ocupat de construcţii noi, uşoare, ce nu au fost autorizate şi care, din acest motiv, este susceptibil a fi restituit în natură, dispoziţia instanţelor, din această perspectivă vădindu-se a fi conformă cerinţelor legii.
Celelalte alegaţii din recursul părţii, vizând neidentificarea bunului dispus a fi restituit în natură, ca şi cele privind încălcarea art. 7.3 din H.G. nr. 923/2010 ori cele cu referire la jurisprudenţa actuală a CEDO în materia restituirii bunurilor preluate abuziv de statul comunist, nu numai că nu sunt fondate dar sunt, asemenea celor analizate anterior, şi formulate omisso medio.
Sunt nefondate pentru că, opus susţinerilor recurentei terenul în litigiu a fost identificat în lucrare de specialitate administrată în faţa primei instanţe, terenul dispus a fi restituit nu se află în ipoteza normei legale menţionate, iar jurisprudenţa CEDO la care a făcut trimitere recurenta nu are legătură cu cauza dedusă judecăţii ci cu alte categorii de litigii, de revendicare/restituire a bunurilor preluate abuziv de statul comunist prin intermediul procedurii de drept comun, iar nu pe calea oferită de legea specială, ceea ce, cu evidenţă, nu este cazul în pricina dedusă judecăţii.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul pârâtei va fi respins ca nefondat.
Cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate de intimat în recurs se constată că, din eroare, dat fiind faptul că acestea au fost anexate la dosar după deliberare, aceasta a fost respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de intimata Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 674A din 12 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5148/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5317/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
