ICCJ. Decizia nr. 5436/2012. Civil
| Comentarii |
|
La data de 22 martie 2011, SC O.P. SA a formulat cerere de revizuire prin care a solicitat schimbarea Deciziei civile nr. 446/ A din 05 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în principal în tot, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, în subsidiar în parte, în sensul reducerii sumei acordate apelanților-contestatori S.D.C. și S.R.B.
în motivarea cererii de revizuire s-a arătat că prin decizia civilă menționată, s-a admis apelul contestatorilor, s-a dispus anularea Deciziei nr. 58 din 27 noiembrie 2003 emisă de SC O.P. SA, prin care s-a respins notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 de către S.D.C. și S.R.B., având ca obiect măsuri reparatorii pentru 1/5 dintr-un punct de redevență asupra terenului situat în comuna Boldești, județul Prahova.
Instanța de apel a mai stabilit obligația de plată către contestatori "conform expertizei, a sumei de 50.610.644,97 RON cu titlu de redevență pe perioada arătată de expert și în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005".
Conform raportului de expertiză, s-a procedat la calculul despăgubirilor pentru perioada 11 iunie 1948 - 30 iunie 2007.
Decizia din apel a rămas irevocabilă prin respingerea recursului, potrivit Deciziei civile nr. 319 din 25 ianuarie 2010, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă.
S-a arătat că în dovedirea acțiunii, reclamanții au invocat actul dotal autentificat sub nr. X/1938 prin care la pct. 9 s-a transmis 1/5 din punctul de redevență asupra terenului situat în comuna Boldești, județul Prahova, concesionat cu actul autentic nr. X/1926 și conform actului de cesiune redevență autentificat sub nr. X/1928.
Prin încheierea de ședință din data de 24 mai 2007 s-a consemnat cererea expertului contabil desemnat în cauză, în sensul ca revizuenta să depună actul de redevență și actul de cesiune, iar instanța a dispus obligarea SC O.P. SA să facă cercetări și că comunice expertului documentația necesară în vederea efectuării expertizei, fără a se face referire expresă la cele două acte.
S-a arătat că prin cererea înregistrată de apelanții-contestatori la data de 25 mai 2007 la Tribunalul Prahova, aceștia au solicitat eliberarea unor copii de pe actele solicitate de către expert, iar prin cererea din data de 25 septembrie 2007, au solicitat eliberarea acelorași copii, Arhivelor Naționale.
Potrivit încheierii din 18 octombrie 2007, s-a consemnat că reprezentantul SC O.P. S.A. a solicitat acordarea unui termen "având în vedere că s-au adresat Arhivelor Naționale pentru a obține actul de concesiune" - cauza fiind amânată în acest sens pentru termenul din 10 ianuarie 2008.
S-a arătat că la data de 17 ianuarie 2008 s-a înregistrat la Biroul Local pentru Expertize Tehnice raportul de expertiză contabilă judiciară, întocmit de expertul desemnat, fără ca acesta să aibă la dispoziție contractul de concesiune autentificat sub nr. X/1926 sau actul de cesiune de redevență autentificat sub nr. X/1928, având în vedere că apelanții-contestatori nu au prezentat documentele primite în urma cererii adresate la Arhivele Naționale.
Cu adresa nr. 2953 din 26 februarie 2008, revizuenta a solicitat propriei arhive să comunice copii de pe actele respective, iar prin adresa nr. 854 din 26 februarie 2008 s-a transmis că în evidențe nu figurează numele de V. sau S. care solicită drepturi privind concesionarea de terenuri în zona Boldești, înainte de naționalizare.
Abia la data de 28 februarie 2011, revizuenta a intrat în posesia unor copii de pe contractul de concesiune autentificat sub nr. X/1926, respectiv de pe actul de cesiune de redevență autentificat sub nr. X/1928, constatându-se astfel, că potrivit art. 4 din contractul de concesiune din 1926 "termenul acestui contrat este de 30 de ani, începând de la autentificarea acestui contract", iar potrivit actului de cesiune de redevență din anul 1928, cesionarul este subrogat în toate drepturile asupra punctului de redevență.
S-a susținut că cele două acte reprezintă acte noi, în sensul prevederilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., determinante în soluționarea cauzei, neavute în vedere de către expert la efectuarea expertizei administrate în cauză și cu efect asupra concluziilor expertizei tehnice de la dosar.
în plus, s-a susținut imposibilitatea depunerii celor două înscrisuri la dosar, întrucât ele au fost reținute de partea potrivnică potrivit art. 322 pct. 5 C. proc. civ. - aspect dovedit prin cererea acestora de la dosar din 18 octombrie 2007, în sensul că s-au adresat Arhivelor Naționale pentru obținerea lor, fiind clar că s-au obținut cele două acte de la Arhivele Naționale, pe care însă nu le-au prezentat expertului contabil pentru definitivarea expertizei și nici la dosar.
Totodată, din adresa eliberată de arhiva proprie, revizuenta a dovedit că ea nu deține cele două acte juridice, în plus, contestatorii aveau sau trebuia să aibă cele două acte, astfel încât nedepunerea acestora reprezintă "reținere de către partea potrivnică", în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
De asemenea, s-a arătat că art. 322 pct. 5 C. proc. civ. impune ca înscrisul nou să nu fi putut fi înfățișat instanței, dintr-o împrejurare mai presus de voința părții, în cauză dovedindu-se că înscrisurile nu erau deținute de revizuentă.
De altfel, orice demers în sensul menționat anterior s-ar fi soldat cu un răspuns negativ de la Arhivele Naționale, revizuenta, respectiv autoarea sa, nefiind parte în cele două contracte, așadar dintr-o împrejurarea mai presus de voința acesteia, nu se puteau procura înscrisurile noi.
Prin Decizia civilă nr. 647 din 28 iunie 2011, Curtea de apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze de minori și familie, a respins cererea de revizuire ca nefondată.
Pentru a decide astfel, instanța a constatat că, potrivit art. 322 pct. 5 C. proc. civ., text care a fundamentat calea de atac, se cere îndeplinirea cumulativ a mai multor condiții, respectiv: înscrisul să fie nou, să fi existat la data când s-a pronunțat hotărârea ce se cere a fi revizuită, înscrisul să nu fi putut fi produs în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, fie pentru că a fost reținut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare mai presus de voința părții (datorată forței majore), înscrisul să fie prezentat de revizuent și nu să fie administrat din oficiu de către instanță și el să fie determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de către instanță, alta ar fi fost soluția pronunțată.
în speță, s-a constatat că cele două înscrisuri - contractul de concesiune minieră autentificat sub nr. X/1926 și contractul de cesiune de redevență autentificat sub nr. X/1928 întrunesc, doar parțial, cerințele menționate, în sensul că ele sunt înscrisuri noi, în măsura în care nu a fost cercetat de către instanța de apel conținutul lor, instanța și părțile având cunoștință de existența lor, în depozit la Arhivele Naționale - Direcția Județeană Prahova, motiv pentru care s-a și pus în vedere, înseși revizuentei, să efectueze diligențe pentru depunerea lor la dosar, pentru a se efectua expertiza contabilă dispusă în cauză, expertul tehnic învederând faptul că îi este obstrucționat accesul la arhivele S.N.P.P. SA și că cele două înscrisuri sunt necesare pentru definitivarea expertizei, solicitând să i se prezinte cele două contracte .
S-a reținut că prin încheierea de ședință din 18 octombrie 2007 instanța de apel a pus în vedere reprezentantului O.P. SA să depună la dosar cele două înscrisuri solicitate de expert, acordându-se un nou termen la 10 ianuarie 2008, termen la care avocatul SC O.P. SA a învederat că nu a cunoscut măsura dispusă de instanță, așa încât s-a acordat un nou termen pentru finalizarea expertizei.
Ulterior, s-a depus la dosar o adresă din 26 februarie 2008 către arhiva proprie P. Câmpina cu răspunsul din 26 februarie 2008, în sensul că în evidențele sale, nu figurează cele două înscrisuri.
în aceste condiții, expertiza contabilă dispusă a fost efectuată în lipsa celor două înscrisuri, nedepuse la dosar de către însăși revizuenta SC O.P. SA (deși instanța de apel îi pusese în vedere, ca obligație, înfățișarea înscrisurilor).
S-a apreciat că susținerea revizuentei potrivit căreia cele două contracte nu figurau în evidențele arhivei proprii, nu este de natură să înlăture obligația stabilită de instanță pentru a se depune diligențele corespunzătoare la Arhivele Naționale, în vederea obținerii lor și depunerii la dosar, în faza de judecată a apelului.
Totodată, s-a apreciat că nu este absolvită de culpă revizuenta în obținerea celor două înscrisuri la data judecării cauzei în fața instanței de apel, prin invocata adresă depusă în instanța de revizuire, de la Arhivele Naționale, în sensul că informațiile solicitate nu ar fi de interes public, pentru a avea acces la ele societatea în cauză, în condițiile în care exista o obligație stabilită în sarcina chiar a SC O.P. SA, dispusă prin încheierea de ședință de către instanța de apel și care o îndrituia să poată obține în acel proces, în acea judecată, înscrisurile invocate în prezenta cerere de revizuire.
Susținerea că la dosarul de apel exista o adresă a contestatorilor către Arhivele Naționale pentru obținerea celor două înscrisuri, unită cu prezumția că cele două contracte ar fi și fost obținute de către contestatori, dar care nu le-au depus la dosar (astfel că s-ar contura elementul reținerii celor două înscrisuri "de către partea potrivnică"), în speță contestatorii, a fost considerată greșită și reprezentând rezultatul unei interpretări formale în interesul cererii de revizuire întemeiate pe art. 322 pct. 5 C. proc. civ., prin deplasarea obligației de a se depune cele două contracte la dosar, stabilită în sarcina revizuentei, de către instanța de apel, către părțile adverse.
Or, petenta nu poate invoca propria culpă în nerespectarea obligației statuate în sarcina sa de către instanță, pentru ca ulterior să formuleze cerere de revizuire pentru lipsa de la dosar a celor două înscrisuri, pentru care, la acel moment, revizuenta nu a depus diligențele necesare și utile, spre a le obține și astfel a fi avute în vedere de către instanță, la soluționarea apelului.
De asemenea, instanța de revizuire a constatat că revizuenta nu s-a aflat nici într-o cauză de forță majoră în a obține înscrisurile, dovadă că ulterior aceasta a și intrat în posesia lor.
Reținându-se că cele două înscrisuri nu îndeplinesc condițiile cumulative prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. pentru a face posibilă retractarea unei hotărâri definitive, prima instanță a respins în consecință cererea de revizuire.
împotriva acestei decizii a declarat recurs SC O.P. SA, care a formulat următoarele critici:
- Hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), întrucât nu analizează argumentele aduse în sprijinul cererii de revizuire, nearătând motivele pentru care apreciază atât că partea potrivnică nu ar fi reținut înscrisurile cât și că revizuenta nu s-ar fi aflat în imposibilitate de a le depune.
Astfel, instanța nu răspunde argumentelor revizuentei în sensul că partea potrivnică trebuia să aibă actele, fiind succesoare cu titlu particular a uneia dintre părțile actelor, având și obligația conform Legii nr. 10/2001 și art. 1169 C. civ. să le depună.
De asemenea, instanța nu a răspuns susținerilor revizuentei în sensul că, față de demersurile făcute de partea adversă la Arhivele Naționale, fie aceasta a primit actele și nu le-a depus, fie aceasta nu le-a primit, ceea ce înseamnă implicit că nici revizuenta nu le-ar fi primit.
Instanța se limitează la un singur argument, referitor la existența obligației de a depune înscrisurile, ceea ce nu se poate constitui însă într-o motivare în sensul art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
- Hotărârea este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ. (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Aceasta, întrucât instanța nu analizează condiția ca înscrisurile să fi fost reținute de partea potrivnică, ci condiția ca revizuenta să nu fi fost obligată la depunerea acestora, condiție care nu e prevăzută de textul legal și în legătură cu care instanța se găsește oricum în eroare întrucât dispozițiile Legii nr. 10/2001 obligau pe contestatori la depunerea actelor doveditoare în susținerea pretențiilor.
- în legătură cu imposibilitatea depunerii înscrisurilor de către revizuentă, instanța reia argumentul referitor la existența obligației stabilite de instanță în sarcina acesteia, adăugând două elemente noi, respectiv invocarea propriei culpe și forța majoră, ignorând faptul că art. 322 pct. 5 C. proc. civ. se referă la imposibilitatea depunerii actelor și nu la obligația depunerii acestora.
Concluzia instanței, în sensul că existența obligației de a depune actele ar conduce la înlăturarea condiției potrivit căreia acestea nu au putut fi depuse dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, nu poate fi primită deoarece ar conduce la consecința ca reclamantul dintr-un proces să nu poată niciodată să formuleze revizuire.
în ce privește invocarea propriei culpe a revizuentei în nedepunerea înscrisurilor, raportată la condiția prevăzută de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., ar fi însemnat ca aceasta să fi generat imposibilitatea depunerii actelor, ceea ce nu poate fi susținut raportat la împrejurările cauzei.
Deși instanța vorbește despre "diligențe necesare și utile" pentru depunerea actelor la dosar nu arată care ar fi fost acestea, greșind evident atunci când reține că obligația stabilită în sarcina părții "o îndrituia să le poată obține".
Respingerea cererii de revizuire prin reținerea unei culpe proprii a revizuentei în neefectuarea unor demersuri, de vreme ce s-a dovedit că acestea erau inutile, constituie o atingere a dreptului la un proces echitabil, sub aspectul dreptului concret și efectiv de acces la formularea căii de atac a revizuirii.
- Instanța a interpretat greșit condiția din art. 322 pct. 5 C. proc. civ. referitoare la imposibilitatea depunerii înscrisurilor, "dintr-o împrejurare mai presus de voința părții", considerând că aceasta este asimilabilă forței majore.
Or, în timp ce forța majoră trebuie apreciată în abstract, prin raportare la o persoană prudentă și diligență, cazul mai presus de voința părților trebuie apreciat în concret, raportat exclusiv la părțile în cauză.
Intimații au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, arătând că în mod corect prima instanță a constatat că nu sunt întrunite cerințele art. 322 pct. 5 C. proc. civ. și că pe parcursul desfășurării judecății de fond SC O.P. s-a obligat, atât față de instanță cât și față de expert, să depună înscrisurile de care se prevalează în cadrul revizuirii.
Analizând criticile deduse judecății prin intermediul recursului, înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:
- Susținerea potrivit căreia decizia recurată ar cuprinde "motive străine de natura cauzei" prin aceea că nu ar răspunde argumentelor revizuentei - vizând reținerea înscrisurilor de către partea potrivnică și imposibilitatea obiectivă a depunerii acestora de către revizuentă - este nefondată și contrazisă de conținutul considerentelor deciziei.
Astfel, instanța de revizuire motivează de ce nu se poate aprecia ca dovedită "reținerea înscrisurilor de către partea potrivnică", arătând că existența unei adrese prin care intimații au solicitat Arhivelor Naționale eliberarea celor două înscrisuri nu poate fi unită cu prezumția că cele două contracte au și fost obținute și ulterior "reținute" pentru a nu fi înfățișate judecății, decât într-o "interpretare formală", proprie revizuentei și în interesul cererii de revizuire promovate de aceasta.
De asemenea, s-a arătat că nu este vorba de o "reținere a înscrisurilor de către partea potrivnică", ci de o nesocotire a obligației de administrare a probatoriului în faza judecății de fond și că această atitudine procesuală culpabilă nu este de natură să deschidă ulterior calea revizuirii.
în ce privește pretinsa imposibilitate a depunerii înscrisurilor, instanța de revizuire analizează, de asemenea, condiția, statuând însă, că "prin nedepunerea diligențelor necesare și utile pentru obținerea mijloacelor de probă, nu s-a aflat într-o situație de forță majoră, ca dovadă că ulterior definitivării judecății a și intrat în posesia lor".
Or, faptul că argumentele justificative ale soluției care se bazează pe analiza condițiilor de admisibilitate a cererii de revizuire nemulțumesc partea, nu o îndreptățesc pe aceasta să afirme că motivarea este "străină de natura cauzei" pentru a atrage incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Contrar susținerii recurentei, argumentele vizând existența obligației revizuentei de depunere a înscrisurilor la judecata de fond nu a constituit "singura motivare" a soluției, ci a fost doar un element luat în considerare pentru a determina dacă a existat sau nu îndeplinită condiția reținerii înscrisurilor de către partea potrivnică.
Dimpotrivă, criticile formulate sub acest aspect de către recurentă sunt străine de natura unei judecăți în revizuire, aducând în dezbatere elemente care au făcut deja obiect al disputei judiciare în legătură cu sarcina probațiunii la judecata în fond a pretențiilor.
Astfel, susținând că instanța de revizuire nu răspunde argumentelor sale privind sarcina probațiunii în raport cu dispozițiile art. 1169 C. civ. și ale Legii nr. 10/2001, revizuenta ignoră faptul că acest aspect a fost dezlegat jurisdicțional în dosarul de fond (unde instanța a stabilit că intimatei din contestația la Legea nr. 10/2001 - revizuentă în prezenta cauză - îi revine obligația de a depune cele două înscrisuri necesare efectuării expertizei).
Ca atare, asemenea afirmații nu pot constitui argumente în sprijinul unei cereri de revizuire, iar recurenta nu poate pretinde că nu i-au fost analizate de către instanța de revizuire care ar fi pronunțat astfel, o soluție fundamentată "pe motive străine de natura cauzei".
- Critica de nelegalitate formulată cu referire la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este, de asemenea, lipsită de fundament.
Astfel, în ce privește condiția reținerii înscrisului de către partea potrivnică, recurenta susține în mod eronat - reluând, de fapt, argumentele expuse și în cadrul motivului prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - că nu îi incumba oricum sarcina probațiunii și, pe de altă parte, că nu are relevanță cine avea obligația depunerii înscrisurilor.
Așa cum s-a arătat anterior, reiterarea, în cadrul revizuirii, a aspectului vizând sarcina probațiunii este inadmisibilă, întrucât se tinde la un control de legalitate pe alte aspecte decât cele prevăzute și permise de lege într-o asemenea cale extraordinară de atac.
în ce privește condiția propriu-zisă a reținerii înscrisului de către partea potrivnică, ea trebuie demonstrată în cadrul procesului și trebuie să fie de așa natură încât să fi împiedicat cealaltă parte la administrarea probei.
Or, așa cum corect a reținut instanța de revizuire, singurul element furnizat pe acest aspect de către revizuentă a fost o adresă formulată de către contestatori Arhivele Naționale pentru eliberarea înscrisurilor, de unde revizuenta a tras prezumția că înscrisurile au și fost obținute și ulterior, prin reținerea acestora, neînfățișate judecății.
în acest context, împrejurarea că sarcina probațiunii îi incumba revizuentei nu este indiferentă, așa cum se susține, întrucât în cadrul acelui proces partea trebuia să arate de ce ar fi în imposibilitate de administrate a probatoriului.
Dimpotrivă, în speță, revizuenta a lăsat să se finalizeze judecata de fond pentru ca ulterior să deschidă o procedură extraordinară cum este cea presupusă de calea de atac a revizuirii, pentru a deduce judecății mijloace de probă obținute după finalizarea acesteia, din motive ce îi sunt imputabile.
în acest sens, se constată că la judecata în fond au fost acordate mai multe termene pentru ca revizuenta să depună înscrisurile (necesare efectuării expertizei), fără ca aceasta să invoce vreo imposibilitate obiectivă în furnizarea lor (dimpotrivă, limitându-se la a împiedica accesul expertului la arhiva sa și, respectiv, comunicând că în arhiva proprie nu se află înscrisurile, deși oricum ele trebuiau solicitate de la Arhivele Naționale - Direcția județeană Prahova).
De asemenea, în condițiile în care cunoștea că cealaltă parte s-a adresat cu cerere Arhivelor Statului, solicitând eliberarea acelorași înscrisuri, mijlocul procedural pe care îl avea la îndemână revizuenta - aplicând aceeași prezumție invocată ulterior pe calea revizuirii, cum că reclamanții ar fi și intrat în posesia înscrisurilor - era oferit de dispozițiile art. 172 C. proc. civ. (text potrivit căruia "Când partea învederează că partea potrivnică deține un înscris privitor la pricină, instanța poate ordona înfățișarea lui. Cererea de înfățișare nu poate fi respinsă dacă înscrisul este comun părților sau dacă însăși partea potrivnică s-a referit în judecată la înscris ori dacă, după lege, ea este obligată să înfățișeze înscrisul").
O astfel de apărare nu a fost făcută însă în cadrul procesului, așteptându-se pronunțarea unei hotărâri definitive a cărei soluție nefavorabilă să fie contestată pe aspecte care trebuia să fie deduse judecății anterior.
Este nefondată, pentru considerentele arătate, și critica recurentei vizând greșita apreciere a instanței asupra neîndeplinirii condiției imposibilității depunerii înscrisurilor.
- în același sens, sunt total nefundamentate aserțiunile recurentei potrivit cărora instanța ar fi identificat existența obligației de a depune actele cu posibilitatea depunerii acestora, ceea ce "ar conduce la concluzia absurdă că niciodată un reclamant dintr-un proces nu ar putea promova revizuire".
Instanța de revizuire nu face o analiză în abstract pentru a fi permisă o concluzie de natura celei pretinse de revizuentă, ci arată în concret, prin raportare la datele speței, de ce nedepunerea înscrisurilor nu se datorează unei împrejurări mai presus de voința părții.
Demersurile pe care partea nu le-a efectuat în administrarea probatoriului nu ar fi fost oricum "inutile", așa cum susține (cu referire la diligențele celeilalte părți), de vreme ce ulterior finalizării judecății, prin pronunțarea hotărârii ce face obiect al revizuirii, pârâta a obținut înscrisurile de la aceeași instituție (Arhivele Naționale) către care a fost îndrumată pe parcursul judecății de fond.
Aceasta nu a reușit să ofere o explicație plauzibilă asupra modalității în care a intrat în posesia înscrisurilor, susținând cu ocazia dezbaterilor din recurs că, "datorită hazardului" și "a lipsei de diligență a unui funcționar de la Arhive" ar fi obținut respectivele acte.
Or, atitudinea procesuală adoptată demonstrează mai degrabă o exercitare cu rea-credință a drepturilor părții, care a așteptat mai întâi rezultatul judecății, pentru ca ulterior să facă demersuri de obținere a unor mijloace de probă.
- Susținând referirea eronată a instanței de revizuire la cauza de forță majoră deși ar fi trebuit să aibă în vedere "împrejurarea mai presus de voința părților", astfel cum stabilește textul de lege, recurenta iarăși nu demonstrează un aspect de nelegalitate a deciziei.
Astfel, împrejurarea mai presus de voința părții - care nu poate fi deci controlată, fiind în afara oricărei imputabilități a părții - a fost asimilată în jurisprudență, cu referire la aplicarea dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., forței majore, aceasta fiind exoneratoare de culpă în situația neadministrării unui înscris cu ocazia judecății.
Această exigență procedurală trebuie văzută în legătură cu autoritatea de lucru judecat de care se bucură o hotărâre, nefiind permisă redeschiderea judecății pentru simplul motiv că ulterior finalizării acesteia partea ar mai fi descoperit înscrisuri de care nu s-a prevalat și care, în opinia acesteia, ar pune-o într-o situație avantajoasă față de pretențiile formulate în cauză.
Or, în speță, partea nu a demonstrat împrejurarea mai presus de voința sa, respectiv, obstacolul insurmontabil la data judecății, dar care a fost depășit ulterior pe baza unei simple cereri adresate Arhivelor Statului.
Contrar susținerii recurentei, instanța nu realizează o analiză "în abstract" a situației de forță majoră, pentru a se putea afirma că nu a fost avută în vedere situația concretă a părții, respectiv dacă aceasta ar fi putut depăși sau nu impedimentul pretins în legătură cu imposibilitatea înfățișării înscrisurilor.
- Este, de asemenea, nefundamentată juridic susținerea că prin respingerea cererii de revizuire, în modalitatea făcută de prima instanță, ar fi încălcat dreptul la un proces echitabil din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sub aspectul dreptului concret și efectiv de acces la exercițiul căii de atac a revizuirii.
în realitate, exercițiul unei căi de atac (mai ales a uneia extraordinare, ca în speță) este subordonat respectării și îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a acesteia prevăzute de lege, din nevoia de securitate și stabilitate juridică.
Faptul că nu sunt îndeplinite aceste cerințe nu înseamnă că ar fi afectată, așa cum se pretinde, substanța dreptului de acces la instanță pentru că în realitate, demersul părții tinde la retractarea unei hotărâri pentru alte aspecte decât cele limitativ prevăzute de lege.
Or, dreptul de acces la un tribunal pentru exercițiul căii de atac este subordonat principiului preeminenței dreptului, iar unul dintre elementele acestui principiu este dat și de securitatea raporturilor juridice, ceea ce presupune ca soluția pronunțată definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu poată fi rediscutată decât cu respectarea exigențelor legale.
Altminteri, judecățile finite ar fi reluate la nesfârșit, iar ceea ce a fost gândit ca un remediu extraordinar al unor încălcări procedurale grave s-ar transforma într-o nouă cale de atac devolutivă.
în acest sens, Curtea europeană a statuat că "securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare"(cauza Mitrea împotriva României, publicată în M. Of. nr. 455/21.12.2010, parag. 24)
Ca atare, neîndeplinind condițiile de admisibilitate a revizuirii, partea nu poate pretinde că i-ar fi fost negat, nesocotit exercițiul efectiv al căii de atac, întrucât acesta nu poate fi realizat decât în cadrul normativ adecvat care presupune, deopotrivă, respectul autorității de lucru judecat și preeminența dreptului.
Pentru toate considerentele expuse, criticile fiind găsite nefondate, recursul a fost respins în consecință.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5454/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5432/2012. Civil → |
|---|
