ICCJ. Decizia nr. 5355/2012. Civil. Legea 10/2001. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5355/2012
Dosar nr. 11055/3/2010
Şedinţa publică din 17 septembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 3 martie 2010, reclamantul P.C.M. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Finanţelor Publice, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care:
1) să se constate calitatea sa de persoană îndreptăţită la despăgubiri pentru imobilul apartament nr. 16, situat în Bucureşti, sector 4, inclusiv pentru cotele de coproprietate asupra părţilor comune ale blocului aferente apartamentului nr. 16;
2) să se stabilească valoarea de circulaţie a imobilului, în componenţa arătată la primul capăt de cerere şi să fie obligaţi în solidar pârâţii la plata de despăgubiri reprezentând această valoare, iar în cazul în care se va dovedi că autorii reclamantului au primit despăgubiri sau vreo plată a unei datorii a acestora derivând din dreptul de proprietate pe care l-au avut asupra imobilului, reclamantul a menţionat că este de acord cu reducerea respectivei sume din cuantumul despăgubirilor cuvenite, şi
3) obligarea pârâţilor în solidar la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.
În motivarea cererii reclamantul a arătat că prin notificarea depusă la Prefectura Municipiului Bucureşti (anexele 1 - 2 la prezenta), a solicitat acordarea de despăgubiri băneşti pentru apartamentul nr. 16, sector 4, Bucureşti.
Cu Adresa nr. 9827/2001SG din 26 octombrie 2005, Prefectura Municipiului Bucureşti a trimis spre soluţionare notificarea către Primăria Municipiului Bucureşti.
Notificarea nefiind soluţionată în termenul legal, a acţionat în judecată Municipiul Bucureşti şi P.M.B., spre a fi obligate prin hotărâre judecătorească să o soluţioneze, iar prin Sentinţa civilă nr. 1437 din 12 septembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, acţiunea a fost admisă în parte, pârâţii fiind obligaţi să soluţioneze, prin dispoziţie motivată notificarea, în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii (anexa 3).
În loc să se conformeze obligaţiei stabilită de instanţă, Municipiul Bucureşti a apelat sentinţa, însă, chiar şi în condiţiile admiterii apelului, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a menţinut obligaţia de soluţionare a notificării, admiterea apelului vizând doar reducerea cheltuielilor de judecată la care fusese obligat Municipiul Bucureşti.
În consecinţă, Sentinţa civilă nr. 1437 din 12 septembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, a rămas definitivă la data pronunţării hotărârii în apel (22 aprilie 2009), obligaţia de soluţionare a notificării stabilită de instanţă fiind exigibilă la 22 mai 2009.
Până în prezent notificarea nu a fost soluţionată, reclamantul considerând că astfel sunt prejudiciate drepturile sale legitime, motiv pentru care a formulat prezenta acţiune.
Prin Sentinţa civilă nr. 788 din 4 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea, a obligat pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti să emită o dispoziţie prin care să-l propună pe reclamantul P.C.M. pentru despăgubiri echivalente privind imobilul situat în Bucureşti, sector 4, a obligat pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti să înainteze dispoziţia, prezenta sentinţă şi documentaţia aferentă către Comisia Centrală pentru Stabilirea şi Plata Despăgubirilor, a respins cererea îndreptată împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Finanţelor Publice, pentru lipsa calităţii procesuale pasive, a respins cererea privind stabilirea concretă a acestor despăgubiri, respectiv a valorii de piaţă a imobilului şi de obligare a pârâtelor în solidar să plătească aceste despăgubiri, a obligat pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti la 1.000 RON cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a arătat că, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, nici Statul Român şi nici Ministerul Finanţelor Publice nu au atribuţii de soluţionare a notificărilor adresate conform Legii nr. 10/2001, astfel că aceste pârâte nu au calitate procesuală pasivă în cauză.
Pe fondul cauzei, în contradictoriu cu Primarul General al Municipiului Bucureşti, tribunalul a reţinut că apartamentul nr. 16 a devenit proprietatea părinţilor reclamantului, P.M. şi P.H., conform Contractului de vânzare-cumpărare nr. AA/1978 fiind construit cu credit acordat de stat, conform Contractului de împrumut din 25 decembrie 1978 şi a fost preluat abuziv de stat, fără plată, în baza Decretului nr. 223/1974, prin Decizia nr. 57 din 17 ianuarie 1989 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, toate aceste acte fiind depuse la dosarul constituit la nivelul Comisiei interne pentru analizarea şi soluţionarea notificărilor adresate potrivit Legii nr. 10/2001.
Din Contractul de vânzare-cumpărare din 12 august 1997, s-a reţinut că această locuinţă a fost vândută fostului chiriaş H.A., conform Legii nr. 112/1995, astfel că, în prezent, este imposibilă restituirea imobilului în natură către reclamantul-moştenitor al foştilor proprietari.
Cum Notificarea nr. 962/2001 nu a fost soluţionată în termenul legal, prin Sentinţa civilă nr. 1437 din 12 septembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 17189/3/2008, a fost admisă acţiunea aceluiaşi reclamant, Primarul General al Municipiului Bucureşti fiind obligat să soluţioneze, prin dispoziţie motivată notificarea, în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, obligaţie pe care nu a îndeplinit-o nici până în prezent, pentru motivarea că solicitantul nu ar fi depus la dosar o declaraţie pe proprie răspundere prin care să declare dacă el sau autorii săi au primit despăgubiri, sau dacă imobilul a constituit sau nu obiectul unor acorduri internaţionale încheiate de România privind reglementarea unor probleme financiare în suspensie şi dacă se obligă să restituie imobilul în situaţia în care, ulterior, s-ar dovedi că sunt incidente dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Refuzul Primarului General al Municipiului Bucureşti este nejustificat, în condiţiile în care, din chiar cuprinsul Deciziei nr. 57 din 17 ianuarie 1989 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, rezultă că apartamentul nr. 16 a fost preluat din proprietatea părinţilor reclamantului, P.M. şi P.H., şi trecut în proprietatea statului fără plată, revenind instituţiilor pârâte sarcina de a dovedi contrariul, situaţie pe care nu au dovedit-o în cazul în speţă.
Astfel, refuzul în continuare de a rezolva notificarea reclamantului, nu poate fi caracterizat decât ca fiind abuziv, reclamantul fiind îndreptăţit să solicite instanţei chiar rezolvarea cererii pe fondul său, în vederea realizării drepturilor prevăzute de lege.
Fiind legal înstrăinat conform procedurii prevăzute de Legea nr. 112/1995, către fostul chiriaş, reclamantul se află în imposibilitatea de a redobândi imobilul în natură.
Cu privire la dispoziţiile legale relevante pentru cauză, tribunalul a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 4 alin. (2) din aceeaşi lege.
S-a mai reţinut că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 5 alin. (1) din lege, ci dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora "măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent" şi în cazul în care, imobilul a fost înstrăinat cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, cum este cazul în speţă.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul P.C.M. şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, iar prin Decizia civilă nr. 698 din 9 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-au respins ca nefondate apelurile reţinându-se următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 287 alin. (1) pct. 3 şi 4 şi alin. (2) C. proc. civ., motivele în fapt şi în drept pe care se întemeiază apelul pot fi arătate fie în cererea de apel, fie printr-un memoriu separat, care se depune până la prima zi de înfăţişare, sub sancţiunea decăderii. În speţă, pârâtul Municipiul Bucureşti nu a motivat apelul chiar prin declaraţia de apel, şi nici până la prima zi de înfăţişare, care a fost la termenul din data de 17 iunie 2011 când toate părţile au fost legal citate şi au putut formula concluzii, în accepţiunea art. 134 C. proc. civ.
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., în situaţia în care apelul nu se motivează (situaţie asimilată de Curte cu situaţia în care apelantul depune motivele de apel cu depăşirea termenului prevăzut de art. 287 C. proc. civ., astfel încât este decăzut din dreptul de a invoca în apel motive noi, care nu au fost avute în vedere de prima instanţă) - instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă.
Verificând apărările formulate, pe fond, de pârâtul Municipiul Bucureşti în faţa primei instanţe, Curtea constată că acesta nu a formulat întâmpinare, iar la termenul de dezbateri (din 1 iunie 2010) a lipsit, nedepunând nici concluzii pentru termenul de amânare a pronunţării.
Pentru aceste considerente, constatând că pârâtul este decăzut din termenul de depunere a motivelor de apel, şi că în faţa primei instanţe nu a formulat niciun fel de apărări, Curtea va respinge apelul declarat de această parte, ca nefondat, cu aplicarea dispoziţiilor art. 287 alin. (1) şi (2) rap. la art. 292 alin. (2) C. proc. civ.
Mai mult, instanţa constată că prin notele scrise depuse pentru termenul de azi, singura critică invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti la adresa hotărârii apelate constă în aceea că instanţa de fond l-ar fi obligat, în mod greşit, să acorde reclamantului despăgubiri echivalente pentru imobilul în litigiu, critică ce se dovedeşte a fi nefondată, în condiţiile în care tribunalul nu l-a obligat pe apelantul-pârât să acorde despăgubiri reprezentând măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul în litigiu, ci l-a obligat să emită o decizie motivată prin care să propună acordarea în favoarea reclamantului de despăgubiri echivalente în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţie, "Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".
Curtea constată că dispoziţiile de drept substanţial cuprinse în Legea nr. 10/2001, incidente în cauza de faţă, nu sunt incompatibile cu dispoziţiile relevante din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România (împreună cu Protocoalele sale adiţionale) prin Legea nr. 30/1994.
Ca motiv de incompatibilitate cu dispoziţiile Convenţiei, apelantul-reclamant susţine faptul că procedura la care l-a trimis instanţa (reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005) nu-i oferă nicio garanţie în ceea ce priveşte durata sau rezultatul acestei proceduri, astfel că, în opinia apelantului, se impunea ca obligaţia de plată a despăgubirilor, stabilite în mod efectiv, să fie pusă direct în sarcina statului.
Curtea arată că o astfel de modalitate de soluţionare a cererii petentului nu reiese din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care, dimpotrivă, a subliniat în mod constant că statele-părţi la Convenţie au o marjă amplă de apreciere în a stabili condiţiile în care li se poate recunoaşte un drept la restituire foştilor proprietari asupra bunurilor de care au fost deposedaţi de regimul anterior. Or, prin adoptarea Legii nr. 10/2001 legiuitorul a reglementat tocmai condiţiile în care fostul proprietar poate beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de lege, ca reparaţie a preluării abuzive a imobilului notificat. Astfel, în procedura contestaţiei întemeiate pe Legea nr. 10/2001 (aşa cum a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia în interesul legii nr. XX/2007) instanţele de judecată au plenitudinea de competenţă în a analiza pe fond notificarea formulată de către persoana care se pretinde îndreptăţită la obţinerea măsurilor reparatorii prevăzute de această lege (în situaţia depăşirii termenului de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din lege), iar la finalul acestei analize instanţa civilă va stabili tipul de măsuri reparatorii la care este îndreptăţit contestatorul, respectiv restituirea în natură sau prin echivalent. În situaţia din speţă, în care s-a constatat că restituirea în natură nu este posibilă, instanţa de fond a stabilit dreptul reclamantului de a primi despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rep. Prin urmare, tocmai pentru că a urmat procedura contestaţiei întemeiată pe Legea nr. 10/2001, în patrimoniul apelantului-reclamant va lua naştere (după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri) un drept la compensare, la care face referire cauza Atanasiu c. României (cererile nr. 30767/05 şi nr. 3380/06, Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010), drept care va putea fi valorificat în condiţiile legii speciale la care face trimitere Legea nr. 10/2001, respectiv Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
În ceea ce priveşte critica potrivit căreia tocmai ineficacitatea procedurii instituite prin Legea nr. 247/2005 a stat la baza hotărârii-pilot în care Statul Român este obligat să ia măsuri pentru repunerea efectivă în drepturi a foştilor proprietari, Curtea arată că instanţa de judecată nu poate să execute chiar ea măsura la care a fost obligat Statul Român, de a reface legislaţia şi de a impune alte reguli de procedură, mai simplificate şi mai eficiente, deoarece în caz contrar s-ar depăşi atribuţiile puterii judecătoreşti prin asumarea unor atribuţii care ţin de competenţa exclusivă a legiuitorului.
De asemenea, critica referitoare la ineficienţa procedurii reglementate de Legea nr. 247/2005, pe motiv că prelungeşte şi îngreunează procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, va fi înlăturată de Curte, care constată - în primul rând - că apelantul-reclamant se plânge de ineficacitatea procedurii instituite prin Legea nr. 247/2005 în avans, fără a face vreun demers pentru a urma respectiva procedură şi fără a-i dovedi în vreun fel pretinsa ineficacitate. Dimpotrivă, Curtea constată că însăşi instanţa europeană de contencios a drepturilor omului a respins o plângere întemeiată pe pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, formulată de un reclamant care - deşi beneficia de o decizie administrativă prin care i se stabilea dreptul de a primi despăgubiri pentru un teren ce nu putea fi restituit în natură - nu s-a adresat Direcţiei pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar pe motiv că, în opinia sa, posibilitatea de a obţine despăgubiri băneşti este iluzorie. Curtea Europeană (cauza Matieş c. României, cererea nr. 13202/2003, Hotărârea din 8 iunie 2010, publ. pe www.echr.coe.int.) a respins plângerea reclamantului cu privire la imposibilitatea de a-şi exercita dreptul de a primi despăgubirea pentru terenul naţionalizat, conform prevederilor legale, întemeiată pe dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, pe considerentul că, deşi prevederile legale în materie îi permiteau reclamantului să obţină plata în numerar a unei părţi din despăgubirea stabilită prin decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, acesta nu şi-a exercitat dreptul de opţiune în acest sens. În aceste condiţii, Curtea a constatat că reclamantul este cel care a obstrucţionat, cu bună-ştiinţă, procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, situaţie în care a constatat că nu a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (pentru acea parte a despăgubirii pe care reclamantul ar fi putut să o primească în numerar).
Prin cel de-al doilea motiv de apel, apelantul-reclamant a arătat că refuzul primei instanţe de a analiza cauza sub aspectul stabilirii efective a despăgubirilor constituie o încălcare a dreptului de acces la o instanţa garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie, întrucât instanţa de fond şi-a negat această competenţă, în favoarea unui alt organ al statului (Comisia Centrală), care nu întruneşte condiţiile de a fi calificat ca un "tribunal" independent şi imparţial.
Dreptul la un proces echitabil constituie una dintre componentele principiului preeminenţei dreptului într-o societate democratică şi este dreptul oricărei persoane de a fi judecată în mod echitabil de un tribunal independent şi imparţial, în mod public şi într-un termen rezonabil, cu privire la drepturile şi obligaţiile sale civile.
În cauza de faţă, reclamantul a beneficiat de un remediu efectiv şi eficient prin faptul că a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 în interpretarea oferită de Înalta Curte prin Decizia în interesul legii nr. XX/2007, în sensul că a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în cadrul căreia notificarea formulată în termenul prevăzut de această lege să fie soluţionată pe fond.
Astfel, în cauza Maria Atanasiu şi alţii c. României (cererile nr. 30767/05 şi nr. 3380/06, Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010), Curtea Europeană a analizat eficacitatea remediului pus la dispoziţie de Legea nr. 10/2001, reţinând faptul că la data de 12 noiembrie 2007 a fost publicată în Monitorul Oficial Decizia în interesul legii nr. XX/2007 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a pronunţat în sensul că, dacă autorităţile administrative nu au răspuns în termenul legal, instanţele au competenţa deplină de a soluţiona pe fond notificarea. În consecinţă, a reţinut că, anterior acestei date, calea de atac prevăzută de decizia în interesul legii nu fusese efectivă. În concluzie, Curtea Europeană a statuat că eşecul autorităţilor administrative de a răspunde cererilor de restituire depuse în temeiul Legii nr. 10/2001, coroborat cu inexistenţa unei căi de atac anterior datei de 12 noiembrie 2007 (data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei în interesul legii nr. XX/2007), a adus atingere însăşi esenţei dreptului reclamantelor de a avea acces la o instanţă. Dimpotrivă, în cauza de faţă, contestaţia formulată de reclamant împotriva refuzului nejustificat al apelantei-pârâte de a-i da un răspuns la notificare a fost analizată de către instanţa de fond în conformitate cu Decizia nr. XX/2007, asigurându-i reclamantului un remediu eficient faţă de atitudinea culpabilă a entităţii notificate de a nu-i oferi un răspuns la notificare pe o perioadă de 9 ani, termen care nu poate fi considerat rezonabil având în vedere jurisprudenţa Curţii în această materie.
În al doilea rând, şi în procedura reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, dreptul reclamantului de a avea acces la o instanţă imparţială şi independentă este asigurat în aceeaşi măsură, având în vedere faptul că dispoziţiile Cap. 6 din acest titlu reglementează căile de atac pe care le are la dispoziţie persoana interesată pentru a contesta decizia de stabilire a despăgubirilor emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
De asemenea, Curtea arată că soluţia pronunţată de tribunal de respingere a cererii privind stabilirea concretă a despăgubirilor este legală, deoarece respectă indicaţiile cu caracter obligatoriu statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, prin Decizia în interesul legii nr. LII (52) din 4 iunie 2007 (pronunţată în Dosarul nr. 12/2007, publicată în M. Of. nr. 140/22.02.2008).
Astfel, în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin art. 16 alin. (2) din Cap. V, privind procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, s-a prevăzut că notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, care nu au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 (subl. inst.), se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor şi de documentaţia aferentă.
Prin Decizia nr. LII (52) din 4 iunie 2007 Înalta Curte a statuat că "prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005". În considerentele deciziei în interesul legii Înalta Curte a statuat, din perspectiva reglementării de ansamblu a art. 16 alin. (1) şi (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, faptul că prin notificări soluţionate până la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înţelese decât acele notificări pe baza cărora entităţile învestite au emis decizii sau dispoziţii motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum şi cuantumul acestora, neatacate în instanţă în termenul prevăzut în art. 24 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 26 după modificare).
În speţă, notificarea formulată de reclamant înregistrată la apelanta-pârâtă sub nr. 762/2001 - prin care solicita acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru apartamentul nr. 16, situat în Bucureşti, sector 4 - nu a fost soluţionată, în sensul avut în vedere de alin. (1) al art. 16 din Titlul VII, fapt necontestat de apelantul-reclamant prin apelul formulat.
În aceste condiţii, reţinând că Notificarea nr. 762/2001 nu a fost soluţionată până la intrarea în vigoare a legii noi, Curtea reţine că în mod corect a constatat tribunalul aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind modalitatea de evaluare a imobilelor supuse restituirii prin acordarea de despăgubiri în echivalent şi modalitatea de stabilire şi acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, dispoziţii ce conţin norme de procedură şi prin urmare sunt de imediată aplicare.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., Curtea va respinge ambele apeluri, ca nefondate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul P.C.M., solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel, se susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii raportat la dispoziţiile art. 20 şi 21 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 998 - 999 C. civ.
Se mai susţine că reclamantul nu a învestit instanţa doar cu recunoaşterea calităţii sale de persoană îndreptăţită la despăgubiri, ci cu plata efectivă a despăgubirilor, sens în care s-a solicitat stabilirea valorii de circulaţie a imobilului cu obligarea pârâţilor în solidar la plata acesteia.
În ce priveşte despăgubirea solicitată s-a învederat că este datorată pentru preluarea abuzivă a imobilului printr-un act ilegal, Decretul nr. 223/1972, şi privarea de proprietate în baza art. 998 - 999 C. civ.
În acest sens se susţine că art. 998 - 999 C. civ. raportează fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, iar Legea nr. 10/2001 reglementează regimul juridic al imobilelor preluate abuziv, neexistând niciun impediment ca dispoziţiile să fie aplicate concomitent.
Cu privire la calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, din care rezultă obligaţia Statului Român de garantare a realizării efective şi rapide a dreptului la restituire fie că este vorba de o restituire în natură, fie de acordare a despăgubirilor.
Ca atare, susţine recurentul în condiţiile în care statul nu şi-a îndeplinit această obligaţie nici măcar la "1 an după pronunţarea hotărârii pilot", singurul răspunzător pentru prejudiciul cauzat prin nefuncţionarea mecanismului destinat a asigura plata măsurilor reparatorii prin echivalent datorate în baza Legii nr. 10/2001.
Sub acest aspect, susţine reclamantul că raportul juridic dedus judecăţii este stabilit între reclamant şi Statul Român ca debitor al obligaţiei pozitive de a organiza un mecanism funcţional care să asigure respectarea tuturor obligaţiilor internaţionale asumate printre care şi aceea a respectării dreptului de proprietate garantat de Convenţie, astfel încât acesta poate fi obligat la acordarea de despăgubiri.
O altă critică vizează încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie şi art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care refuzul de stabilire în concret a despăgubirilor încalcă dispoziţiile legale evocate.
În acest sens, se învederează că Curtea Europeană a Drepturilor Omului printr-o serie de hotărâri a statuat că Fondul Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod care să poată fi considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a despăgubirilor şi că această procedură nu oferă nicio garanţie în ceea ce priveşte durata sau rezultatul acestei etape a procedurii.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Obiectul dedus judecăţii vizează obligarea pârâţilor la plata efectivă a despăgubirilor pentru imobilul obiect al notificării formulate în condiţiile Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care prin Sentinţa civilă nr. 1437 din 12 septembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, au fost obligaţi pârâţii să soluţioneze prin dispoziţie motivată notificarea în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.
Or, faţă de obiectul dedus judecăţii raportat şi la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a legii.
Urmare a modificărilor şi completărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, competenţa privind modalitatea de acordare şi stabilire a cuantumului efectiv al măsurii reparatorii revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor care emite la finalul procedurii o decizie ce va cuprinde şi cuantumul despăgubirilor ce va consta în titluri de despăgubiri.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Titlul VII, Legea nr. 247/2005 reglementează sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi restituite în natură. În acest sens, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 precizează că pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor ce se acordă potrivit prevederilor Legii nr. 247/2005, se constituie Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în subordinea Cancelariei Primului-Ministru, iar conform art. 13 alin. (5), Secretariatul acestei comisii se asigură de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Acţiunea reclamantului vizează obligarea directă la plata despăgubirilor pentru imobilul obiect al notificării, în condiţiile în care nu există încă o dispoziţie sau decizia emisă în condiţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 privind soluţionarea notificării.
Or, în aceste condiţii, este de reţinut că acţiunile îndreptate direct împotriva statului prin care se pretinde obligarea acestuia la alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege, nu pot avea temei suficient nici în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nici în dispoziţiile art. 1 al Protocolului 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Aceasta pentru că Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu garantează dobândirea dreptului de proprietate, ci sancţionează nerespectarea drepturilor şi libertăţilor ocrotite prin Convenţie.
Astfel, reclamantul nu a făcut dovada existenţei unui "bun actual" în patrimoniul său, astfel încât nu poate pretinde despăgubiri de la stat pentru că i-a fost nesocotit acest drept.
Pretenţiile reclamantului se întemeiază pe un eventual drept de creanţă, care nu poate fi considerat un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional, decât dacă ar fi fost constatat sau stabilit printr-o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat, aspect ce se putea realiza în cauză pe calea procedurii instituite de Legea nr. 247/2005.
Întrucât notificarea încă nu face obiectul unei decizii emise în condiţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, înseamnă că dreptul invocat de reclamant nu constituie "un bun existent", şi nu este nici titlul unei creanţe exigibile susceptibile de executare.
Or, faţă de cele expuse, a dispune obligarea Statului Român la plata unor despăgubiri cu depăşirea limitelor stabilite prin Legea nr. 10/2001 sau cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 prin care s-a stabilit un mecanism de acordare a despăgubirilor, ar plasa instanţa în sfera legislativului.
Din perspectiva celor expuse, niciuna din susţinerile şi criticile recurentului nu se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.C.M. împotriva Deciziei nr. 698A din 9 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 septembrie 2012.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 5356/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 5354/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
