ICCJ. Decizia nr. 5442/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5442/2012
Dosar nr. 6910/118/2010
Şedinţa publică din 19 septembrie 2012
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată reclamanta C.V. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa, Consiliul Local Constanţa şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat instanţei să oblige pârâţii la acordarea de despăgubiri băneşti în cuantum de 720.000 RON, constând în valoarea de circulaţie a imobilului situat în Constanţa, b-dul. A.L. nr. X, judeţul Constanţa, compus din teren în suprafaţă de 225 mp, ce nu mai poate fi restituit în natură, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În considerentele cererii reclamanta a arătat că autorul său C.C. a fost proprietarul imobilului situat în Constanţa, b-dul A.L. nr. X, judeţul Constanţa, compus din teren în suprafaţă de 225 mp şi construcţie cu destinaţia de locuinţă. Prin Decretul nr. 61/1983, acest imobil a trecut în proprietatea statului, prin expropriere. Construcţia a fost demolată.
Prin Dispoziţia nr. 5946 din 29 octombrie 2007 emisă de Primarul municipiului Constanţa, a fost respinsă notificarea formulată de reclamanta C.V. privind restituirea în natură a terenului mai sus menţionat şi s-a propus acordarea de despăgubiri băneşti în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. A arătat reclamanta că deşi îndreptăţirea sa este recunoscută, încă din anul 2007, nici până la această dată nu i-au fost acordate, fiind de notorietate că fondul Proprietatea nu funcţionează.
În susţinerea acţiunii s-au depus înscrisuri şi anume: certificate de moştenitor, Notificarea nr. 245 din 22 iunie 2001, Dispoziţia nr. 5946 din 29 octombrie 2007.
Deşi nu au depus întâmpinare pârâţii Municipiul Constanţa şi Consiliul Local Constanţa au ataşat la dosarul cauzei întreaga documentaţie ce a stat la baza emiterii Dispoziţiei nr. 5946 din 29 octombrie 2007 a Primarului Constanţa.
În suplimentarea probatoriilor s-a dispus efectuarea expertizei tehnice imobiliare având ca obiectiv stabilirea valorii de circulaţie a imobilului în litigiu.
Soluţionând pe fond cauza, Tribunalul Constanţa a pronunţat Sentinţa civilă nr. 140 din 20 ianuarie 2011 prin care a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta C.V. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Constanţa şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că reclamanta este beneficiara unor măsuri de reparaţie cu privire la imobilul situat în Constanţa, b-dul A.L. nr. X, judeţul Constanţa, compus din teren în suprafaţă de 225 mp.
În acest sens a fost emisă Dispoziţia nr. 5946 din 29 octombrie 2007, rămasă irevocabilă în baza căreia s-a acordat măsuri reparatorii în echivalent bănesc pentru acest imobil.
Prin acţiunea dedusă judecăţii, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., reclamanta a solicitat despăgubiri a doua oară pentru acelaşi imobil.
Astfel, uzând de prevederile legii speciale - în urma cărora a obţinut măsuri reparatorii - conform dispoziţiei mai sus menţionate, rămasă irevocabilă, reclamanta nu mai poate uza de o altă acţiune civilă solicitând acelaşi lucru.
De fapt, ea poate să aleagă un singur demers în justiţie pentru obţinerea satisfacţiei dreptului pretins, nu cum a procedat acţionând a doua oară în justiţie unitatea administrativ-teritorială care a emis dispoziţia solicitând acelaşi lucru - obţinerea de despăgubiri pentru acelaşi imobil.
În termen legal împotriva Sentinţei civile nr. 140 din 20 ianuarie 2011 a declarat apel reclamanta C.V. criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică.
A motivat apelul arătând că deşi conform Dispoziţiei nr. 5946/2007 emisă de Primarul Municipiului Constanţa i-au fost acordate măsuri reparatorii în echivalent bănesc pentru imobilul în litigiu, aceste despăgubiri băneşti nu i-au fost acordate nici până în prezent întrucât Fondul Proprietatea nu funcţionează.
În stabilirea unei juste şi reale despăgubiri, care din perspectiva art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ar putea obstacula acţiunea în revendicare fondată pe art. 480 C. civ., trebuie avută în vedere jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care constată posibilitatea judecătorului naţional de a acorda prioritate în cadrul unei acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în considerarea existenţei unui mecanism real şi concret de asigurare a măsurilor reparatorii prin Legea nr. 247/2005.
În aproape toate hotărârile pronunţate în cauzele româneşti, Curtea a luat în calcul toate modalităţile de compensare prevăzute de legea naţională, nu numai posibilitatea redobândirii bunului în materialitatea sa, pornind de la premisa consacrată deja în jurisprudenţa sa, potrivit căreia, privarea de proprietate implică obligarea statului de a despăgubi pe proprietar, prin plata unei sume rezonabile, raportată la valoarea bunului, indemnizaţie în absenţa căreia art. 1 din Protocolului nr. 1 nu ar asigura decât o protecţie iluzorie şi ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei.
Prin Decizia civilă nr. 349/C din 12 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă C.V. împotriva Sentinţei civile nr. 140 din 20 ianuarie 2011 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia civilă, în Dosarul nr. 6910/118/2010, în contradictoriu cu Municipiul Constanţa prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Constanţa şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că după modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, procedura prealabilă sesizării instanţei s-a scindat în două etape, respectiv, unitatea deţinătoare emite decizie/dispoziţie cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, iar Comisia Centrală stabileşte valoarea finală a despăgubirilor, pe baza căreia se emite şi titlul de despăgubiri.
De data aceasta, modalitatea în care sunt evaluate despăgubirile, aşa cum sunt ele cuprinse în decizia Comisiei Centrale (respectiv,caracterul echitabil al întinderii acestora, acoperirea în întregime a prejudiciului cauzat prin deposedarea abuzivă) este supusă cenzurii instanţei de contencios-administrativ.
Unificarea practicii în sensul că instanţei civile nu-i mai revine competenţa de stabilire a cuantumului despăgubirilor după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 (singurele acte emise în procedura prealabilă, cenzurabile în continuare pe acest aspect, fiind cele anterioare intrării în vigoare a acestui act normativ) s-a realizat prin decizia în interesul legii nr. 52/2007.
A susţine că în prezent ar exista calea acţiunii directe împotriva statului în cadrul căreia să se pretindă obligarea acestuia din urmă la despăgubiri băneşti înseamnă, pe de o parte, a ignora o jurisprudenţa stabilită (şi previzibilă), iar pe de altă parte, a ignora o procedură legal reglementată prin intermediul căreia se determină tocmai întinderea acestor despăgubiri (cu consecinţe pe planul jurisprudenţei instanţei de contencios european în sensul încălcării art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului).
Altfel spus, s-ar suprima o procedură judiciară stabilită de legiuitor în competenţa instanţei de contencios-administrativ în favoarea uneia jurisprudenţiale, care tocmai pentru că are un astfel de caracter, nu se poate bucura de predictibilitate şi uniformitate.
A acorda alte măsuri reparatorii în locul celor stabilite de legiuitor (în speţă despăgubiri băneşti conform dispoziţiei emise de Primar) nu înseamnă ca judecătorul să creeze reguli de drept cu adresabilitate generală ca şi când i-a fost delegată puterea legislativă.
Împrejurarea că Fondul Proprietatea nu este funcţional nu justifică suprimarea unei proceduri legale (în cadrul căreia se pot valorifica pretenţiile legate de despăgubiri) pentru a pune în locul ei o altă creaţă pe cale pretoriană, întrucât nu se asigură o eficacitate a măsurilor dispuse prin dispoziţiile emise de primar câtă vreme ele sunt în afara oricărei previziuni şi prospecţiuni bugetare.
Nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea constatată de Curtea Europeană în hotărârile sale atrage obligaţia pentru stat de a adopta măsurile corespunzătoare de a-l face funcţional şi nu obligaţia pentru instanţele judecătoreşti de a legifera - pentru că acesta ar însemna depăşirea funcţiei jurisdicţionale a instanţei.
Convenţia nu garantează dobândirea unui drept (de proprietate sau creanţă), ci soluţionează nesocotirea drepturilor şi libertăţilor ocrotite de aceasta.
Or, în speţă dreptul invocat de către reclamantă face obiectul unei proceduri judiciare interne - întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 - urmând ca aceasta să primească despăgubiri de la organul în drept - conform legii speciale de reparaţie.
Reclamanta uzând de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 - în baza căreia i-a fost recunoscut dreptul său - cu obligarea unităţii deţinătoare la acordarea de măsuri reparatorii - o nouă cerere formulată de aceasta şi întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. prin care a solicitat despăgubiri pentru acelaşi imobil este lipsită de temei juridic, astfel cum corect a reţinut instanţa de fond.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Constanţa a declarat recurs reclamanta C.V., criticând soluţia pentru nelegalitate, invocând în drept dispoziţiile art. 304, pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta susţine că instanţa de apel motivează respingerea apelului pe faptul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 s-a unificat practica în sensul că instanţei civile nu-i mai revine competenţa de stabilire a cuantumului despăgubirilor, iar aceasta unificare s-a realizat prin decizia în interesul legii nr. 52/2007.
Or, nu se poate reţine că după apariţia Legii nr. 247/2005 s-a unificat practica, în sensul că instanţei civile nu-i mai revine competenţa de stabilire a cuantumului despăgubirilor.
Astfel, s-a considerat că procedura administrativă statuată pe Legea nr. 247/2005 este irelevantă în condiţiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant, prin hotărârile pronunţate încă din anul 2006 şi culminând cu cea din ianuarie 2009 în speţa Faimblat c. României, asupra nefuncţionalităţii Fondul Proprietatea şi a incapacităţii acestui mecanism de a răspunde imperativului menţionat, mai ales că în speţă, recurenta nu a primit efectiv despăgubiri.
Din această perspectivă, Curtea a analizat constant dispoziţiile Legii nr. 10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege nu funcţionează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedaţi de imobilele lor naţionalizate şi că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei lipse prelungite a despăgubirii.
Recurenta a arătat că demersurile pe care le-a efectuat, atât pe dreptul comun, cât şi în procedura specială a Legii nr. 10/2001 nu se exclud deoarece ele merg spre finalitatea asigurării unei juste şi echitabile despăgubiri pentru bunul uzurpat, bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
În acest sens arată prima instanţă că a reţinut Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza pilot Atanasiu s.a. contra României, "existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane fiinţează manifest fără nici o îndoială, dacă printr-o hotărâre definitivă şi executorie, jurisdicţiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii au decis în mod expres restituirea bunului."
Din anul 2007 şi până în prezent dosarul administrativ după soluţionarea notificării se afla în stadiul "nesoluţionat", întrucât nu au fost acordate efectiv despăgubirile, răspunderea revenind statului, conform titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Recursul este nefondat.
Examinând actele şi lucrările dosarului precum şi susţinerile părţilor, Curtea constată că hotărârea pronunţată de instanţa de apel este legală, soluţionând în mod just litigiul dedus judecăţii. Analizând motivele invocate în recurs, se constată că acestea, în substanţa lor au fost invocate, pe fondul cauzei şi în susţinerea apelului, astfel încât motivarea Curţii de Apel Constanţa poate fi reţinută de instanţa de recurs ca fiind adecvată în raport de cauza soluţionată.
Recurenta invocă, în esenţă, faptul că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, neacordarea bunului în natură şi lipsa acordării unor despăgubiri, până la momentul introducerii acţiunii în instanţă duce la încălcarea dreptului său de proprietate, chiar în condiţiile în care i s-a recunoscut printr-o decizie administrativă dreptul la măsuri reparatorii în echivalent.
Argumentul este nefondat, deoarece Curtea Europeană de la Strasbourg în Cauza Atanasiu contra României a statuat că revine statului să impună un mecanism legislativ şi să ia măsuri administrative care să permită, fie restituirea în natură, fie acordarea de despăgubiri pentru proprietarii cărora li s-au preluat abuziv imobilele în perioada comunistă.
Dreptul recurentei-reclamante C.V. a fost recunoscut prin Dispoziţia nr. 5946 din 29 octombrie 2007, emisă de Primarul Municipiului Constanţa, propunându-se acordarea de despăgubiri băneşti în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, respingându-se totodată cererea de restituire în natură a imobilului situat în Constanţa, b-dul. A.L. nr. X, judeţul Constanţa, compus din teren în suprafaţă de 225 mp.
Dispoziţia administrativă mai sus menţionată reprezintă materializarea dreptului conferit în favoarea reclamantei de legile în vigoare, astfel încât din acest punct de vedere nu există nicio încălcare a dispoziţiilor convenţionale.
Punerea în executare a dispoziţiei constituie o obligaţie a organelor administrative, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 247/2005, aspect ce a fost relevat, chiar în cuprinsul cauzei pilot Atanasiu contra României.
Faptul că prin dispoziţia emisă de Primarul Municipiului Constanţa nu s-a dispus în mod expres restituirea bunului, este lipsit de relevanţă, în raport de faptul că urmare a aplicării dispoziţiilor legilor speciale dreptul său a fost recunoscut prin propunerea de acordare a măsurilor de măsurilor reparatorii în echivalent.
Pe de altă parte, prin Decizia nr. 52/2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii s-a statuat că prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Aşadar, din punct de vedere al procedurilor jurisdicţionale aflate la îndemâna justiţiabililor, instanţa poate să decidă numai asupra stabilirii dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent, nu şi cu privire la cuantumul despăgubirilor.
Mai mult, prin Decizia nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii s-a statuat că în acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea statului român de a acorda despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, statul român nu are calitate procesuală pasivă. De asemenea, s-a statuat că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile.
Argumentul reţinut de instanţa supremă a fost acela că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, şi că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul menţionat, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
În consecinţă, recurenta-reclamantă nu poate solicita pe calea unei acţiuni în pretenţii stabilirea cuantumului despăgubirilor şi obligarea statului şi a organelor local-administrative, la plata acestora.
În ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia Europeană, s-a statuat că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
Aşa fiind, instanţa supremă a reţinut că exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Jurisprudenţa instanţelor este constantă şi s-a unificat ca urmare a aplicării deciziilor în interesul legii adoptate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel încât obligarea unor organisme statale la despăgubiri în cadrul procedurii de drept comun a acţiunii în despăgubiri, nu poate fi justificată pe ideea existenţei unui „bun" sau „speranţe legitime", în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Faţă de aceste considerente, Curtea în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 raportate la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul ca nefondat.
Urmează să oblige pe recurentă la 200 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimaţii-pârâţi Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul local al municipiului Constanţa.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.V. împotriva Deciziei nr. 349/C din 12 septembrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Obligă pe recurentă la 200 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimaţii-pârâţi Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul local al municipiului Constanţa.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5441/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 5447/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
