ICCJ. Decizia nr. 580/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 580/2012
Dosar nr. 19807/3/2009
Şedinţa publică din 2 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea din data de 16 octombrie 2008 înregistrată la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, sub nr. 11563/300/2008, reclamanta S.M. a chemat în judecată pe pârâţii V.F.R., I.M., Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi Statul Român, prin Ministerul de Finanţe, solicitând instanţei să constate că apartamentul nr. 2 situat în str. Intrarea Procopie Dumitrescu, fostă Intrarea Cocora, Sector 2 Bucureşti, a fost preluat abuziv de Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950 şi, pe cale de consecinţă, să-i oblige pe pârâţi să-i lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul menţionat.
În subsidiar, dacă apartamentul nu poate fi restituit în natură, reclamanta a solicitat să fie obligaţi pârâţii Statul Român şi Municipiul Bucureşti, prin primarul general, să-i achite contravaloarea apartamentului, pe care o estimează provizoriu la suma de 135.000 euro.
Pârâţii V.F. şi I.M. au formulat cerere reconvenţională, pentru ipoteza în care s-ar admite acţiunea în revendicare, solicitând obligarea reclamantei-pârâte să le achite contravaloarea lucrărilor de consolidare, modernizare şi renovare efectuate la apartamentul în litigiu şi instituirea unui drept de retenţie asupra acestuia până la achitarea integrală a creanţei solicitate. Aceeaşi pârâţi au formulat cereri de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti, prin primar general, şi a Ministerului Finanţelor Publice, solicitând ca, în aceeaşi ipoteză a admiterii acţiunii în revendicare, să fie obligaţi chemaţii în garanţie la plata preţului actualizat pentru cumpărarea apartamentului, la restituirea cheltuielilor ocazionate de vânzare, la achitarea cheltuielilor necesare şi utile efectuate cu apartamentul şi la plata unor daune morale cauzate prin admiterea acţiunii în revendicare.
Prin sentinţa civilă nr. 10041 din 20 noiembrie 2008, s-a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă. Această sentinţă a rămas irevocabilă, prin constatarea nulităţii recursului.
Urmare a declinării competenţei, dosarul a fost înregistrat la Tribunalul Bucureşti - secţia a V-a civilă, sub nr. 19807/3/2009, iar prin sentinţa civilă nr. 450 din 1 aprilie 2010 s-au disjuns ultimul capăt al cererii principale, cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie, de celelalte capete ale cererii principale; s-a admis excepţia lipsei de interes şi s-a respins ca atare capătul de cerere privind constatarea preluării abuzive a imobilului, formulat de reclamantă, în contradictoriu cu toţi pârâţii; s-au respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi inadmisibilităţii pe capătul de cerere privind revendicarea imobilului; s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi s-a respins ca atare, în contradictoriu cu acest pârât, capătul de cerere privind revendicarea, s-a respins, ca neîntemeiat, faţă de ceilalţi pârâţi, capătul de cerere privind revendicarea imobilului, reţinându-se, în esenţă, următoarele:
Referitor la excepţia lipsei de interes în privinţa capătului de cerere privind constatarea preluării abuzive a imobilului de către stat, tribunalul a constatat că imobilul ce face obiectul litigiului a fost naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 şi că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în baza acestui act normativ sunt considerate a fi preluate în mod abuziv, fiind evident că, din moment ce legea recunoaşte în mod expres caracterul abuziv al preluării imobilului ce face obiectul litigiului, reclamanta nu ar dobândi nici un folos practic prin recunoaşterea caracterului abuziv al preluării şi de către instanţa de judecată.
În privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale active pe capătul de cerere privind revendicarea imobilului, tribunalul a apreciat-o ca neîntemeiată, în condiţiile în care, aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor eliberat de Judecătoria Köln (fila 116), reclamanta este moştenitoarea fostei proprietare a imobilului revendicat, P.T. şi ca urmare tribunalul a respins excepţia menţionată.
Tribunalul a constatat că nu este întemeiată nici excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind revendicarea imobilului, dat fiind că nu există dispoziţii legale care să interzică formularea unei acţiuni în revendicare de drept comun a imobilelor ce fac obiectul reglementării Legii nr. 10/2001. În opinia tribunalului, problema concursului dintre dispoziţiile acestui act normativ şi cele ale Codului civil priveşte fondul cauzei şi nu admisibilitatea cererii şi, în consecinţă, a respins şi această excepţie.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român pe capătul de cerere privind revendicarea imobilului, dat fiind că, în mod evident, acest pârât nu este posesor al imobilului revendicat, prima instanţă a admis această excepţie şi a respins capătul de cerere menţionat faţă de pârâtul Statul Român, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că prezentei cauze îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi nu dispoziţiile Codului Civil, invocate în motivarea cererii de chemare în judecată, deoarece potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv de stat se restituie în condiţiile prevăzute de acest act normativ, iar, în speţă, imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, astfel că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile Codului civil, întrucât norma juridică specială (în speţă Legea nr. 10/2001) derogă de la norma generală („specialia generalibus derrogant”), iar Codul civil este un act normativ ce are forţa juridică a unei legi şi nicidecum un act normativ cu valoare constituţională, care să impună conformitatea cu dispoziţiile sale a altor acte normative având valoare de lege. Principiul disponibilităţii nu înseamnă că părţile pot decide să li se aplice o lege generală în detrimentul uneia speciale.
Tribunalul a apreciat că, faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, titlul de proprietate preferabil este cel al pârâţilor V.F.R. şi I.M., respectiv contractul de vânzare – cumpărare încheiat în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, întrucât potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaş cu respectarea dispoziţiilor legale. În speţă, tribunalul a constatat că vânzarea apartamentului revendicat către pârâţii menţionaţi a fost făcută cu respectarea acestor dispoziţii, atâta timp cât reclamanta nu a solicitat constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare încheiat de pârâţii V.F.R. şi I.M. în cadrul termenului de prescripţie, de 1 an, prevăzut de art. 46 (actualmente art. 45) din Legea nr. 10/2001, şi că nu a procedat la examinarea valabilităţii acestui contract, întrucât astfel ar fi ignorat caracterul imperativ al normei ce stabileşte termenul de prescripţie menţionat.
De asemenea, tribunalul a apreciat că referirea la art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este lipsită de relevanţă, întrucât nu numai reclamanta, ci şi pârâţii V.F.R. şi I.M. au dreptul la respectarea bunurilor lor, în condiţiile în care titlul de proprietate al acestora din urmă, respectiv contractul de vânzare – cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, nu a fost desfiinţat.
Faţă de considerentele mai sus expuse, tribunalul a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobilului.
În temeiul art. 165 C. proc. civ., tribunalul a procedat la disjungerea ultimului capăt al cererii principale, cererii reconvenţionale şi cererii de chemare în garanţie, având în vedere că acestea nu erau în stare de judecată.
Prin decizia civilă nr. 32/A din 20 ianuarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti - secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanta reclamantă-pârâtă S.M., şi apelantul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti, reţinând, în esenţă, următoarele:
Susţinerile apelantului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care reiterează faptul că nu are calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere privind obligarea la plata contravalorii apartamentului, nu pot face obiect de analiză în acest cadru procesual, deoarece respectivul capăt de cerere nu a fost soluţionat de către prima instanţă, ci a fost disjuns şi, prin urmare, apelantul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, va avea posibilitatea să invoce eventualele lipsuri cu privire la exerciţiul acţiunii civile în cadrul dosarului disjuns.
S-a mai reţinut, că nici apelantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi nici reclamanta nu au criticat prin motivele de apel soluţia de disjungere a ultimului capăt al cererii principale, privitor la obligarea pârâţilor la plata contravalorii apartamentului în ipoteza în care acesta este imposibil de restituit în natură, şi că, prin cele două apeluri, nu s-a criticat nici soluţia de disjungere a cererii reconvenţionale, astfel că nici acest aspect nu poate face obiect de analiză în prezentul apel.
Faţă de cele arătate, Curtea a constatat că singurele critici relative la soluţia de disjungere a unui capăt de cerere şi a unor cereri incidentale sunt cele regăsite în apelul chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, exclusiv din perspectiva soluţiei de disjungere a cererii de chemare în garanţie.
Textele de lege care stabilesc regimul juridic al cererii de chemare în garanţie prevăd că, de regulă, aceasta se judecă odată cu cererea principală.
Cu toate aceste, dacă judecarea cererii principale ar fi întârziată prin cererea de chemare în garanţie, instanţa poate dispune disjungerea ei pentru a o judeca separat. În acest din urmă caz, judecarea cererii de chemare în garanţie va fi suspendată până la soluţionarea cererii principale.
Apelantul chemat în garanţie a susţinut că instanţa trebuia să respecte regula şi să judece cererea de chemare în garanţie împreună cu cererea principală, însă curtea a constatat că această susţinere este nefondată, deoarece judecarea împreună a cererii de chemare în garanţie cu cererea principală presupune că ambele cereri sunt în stare de judecată şi deci că prin judecarea împreună a cererilor nu se întârzie judecata cererii principale.
Or, în speţă, cererea principală era în stare de judecată, iar cererea de chemare în garanţie necesita administrarea unui probatoriu suplimentar, atâta timp cât instanţa de fond până la deliberare şi pronunţare nu putea avea în vedere premisa că cererea de chemare în garanţie va rămâne fără obiect, dată fiind soluţia pe cererea principală. Doar prezentul moment procesual permite aserţiuni de genul celor formulate de chematul în garanţie, deoarece se situează în timp după momentul soluţionării cererii principale.
Având în vedere cele arătate, curtea a constatat că apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, este nefondat .
În ceea ce o priveşte pe apelanta reclamantă, s-a reţinut că aceasta a criticat soluţia primei instanţe exclusiv din perspectiva modului în care a fost soluţionată acţiunea în revendicare.
Primul capăt de cerere viza constatarea preluării abuzive a apartamentului de către stat şi revendicarea prin comparare de titluri.
Prima instanţă a respins ca fiind lipsită de interes solicitarea de constatare a caracterului abuziv al preluării, deoarece legea română declară ca fiind abuzive toate preluările realizate în baza Decretului nr. 92/1950, astfel cum este şi situaţia apartamentului în cauză. În aceste condiţii, instanţa de apel a reţinut că excepţia lipsei de interes a fost corect admisă, mai ales că, din perspectiva metodologiei soluţionării acţiunii în revendicare prin comparare de titluri, capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului autorului pârâtului este subînţeles.
Relativ la modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale în privinţa soluţiei de respingere a acţiunii în revendicare, în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice, Curtea a constatat că sunt nefondate criticile apelantei reclamante, întrucât prima instanţă a reţinut în mod corect că legea specială se aplică cu prioritate faţă de legea generală şi că principiul disponibilităţii nu înseamnă că părţile pot alege legea care li se aplică.
Într-o altă formulare, dar în acelaşi sens, s-a constatat că normele legale ce alcătuiesc regimul juridic al unui bun nu pot fi înlăturate de subiecţii de drept. Atât timp cât legiuitorul a edictat o lege şi a stabilit un anumit regim juridic pentru bunurile preluate abuziv, persoanele care pretind drepturi cu privire la respectivele bunuri, nu sunt îndreptăţite să considere că bunului în legătură cu care doresc să-şi valorifice drepturile nu îi este aplicabilă legea edictată special în acest scop.
Necesitatea aplicării uniforme a legii şi caracterul unitar al acesteia, alături de principiul de drept conform căruia legea specială derogă de la legea generală, sunt aspecte care confirmă întru totul raţionamentul primei instanţe.
Susţinerile apelantei reclamante conform cărora, dată fiind valoarea mică de achiziţionare, pârâţii cumpărători nu ar beneficia de protecţia Primului Protocol adiţional la C.E.D.O. nu a fost reţinută, cu motivarea că dreptul de proprietate este protejat de Convenţie, indiferent de valoarea bunului ce face obiectul acestui drept.
În măsura în care ar fi făcut atât notificare pe Legea nr. 10/2001, cât şi acţiune în anulare a actului de înstrăinare a apartamentului în termenul special de prescripţie, reclamanta ar fi putut obţine inclusiv restituirea în natură a bunului preluat abuziv, cu condiţia ca acţiunea în anulare să fi fost admisă.
S-a mai reţinut, că prima instanţă a apreciat corect că prin neatacarea actului de vânzare cumpărare, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, reclamanta a pierdut dreptul şi posibilitatea de a obţine bunul în natură. Această pierdere este rezultatul conduitei reclamantei şi nu a vreunei ingerinţe exterioare în drepturile recunoscute de lege, iar Convenţia Europeană a Drepturilor Omului permite statelor să stabilească termene şi proceduri în cadrul cărora persoanele trebuie să îşi exercite drepturile, precum şi instituirea de sancţiuni cum sunt prescripţia şi decăderea pentru situaţiile în care persoanele nu respectă termenele şi procedurile stabilite.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta S.M., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate, a arătat următoarele:
În respingerea apelului declarat de reclamantă, instanţa de apel a motivat că aceasta nu poate să aleagă, în baza principiului disponibilităţii, legea aplicabilă cu privire la un anumit bun, şi că acţiunea în revendicare trebuie soluţionată în baza legii speciale, Legea nr. 10/2001.
Or, reclamanta a solicitat înlăturarea de la aplicare a Legii nr. 10/2001, pentru că dispoziţiile acestei legi speciale vin în contradicţie cu art. I din Primul protocol adiţional la C.E.D.O. şi nu pentru că aceasta vrea, în baza principiului disponibilităţii, ca cererea sa să se soluţioneze doar în baza art. 480 C. civ., strict ca să evite o anumită reglementare, însă instanţa de apel nu a soluţionat primul motiv de apel, ce vizează neconformitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 cu art. 1 din Primul protocol adiţional la C.E.D.O., ci doar s-a mărginit să observe raportul dintre legea specială şi legea generală, Legea nr. 10/2001 şi art. 480 C. civ.
S-a conchis că, în acest fel, instanţa de apel nu a analizat şi nu a răspuns acestor critici şi s-a limitat a analiza cu totul altceva, şi anume raportul dintre legea specială şi legea generală, deşi acest aspect nu a făcut obiectul apelului, şi că procedând în acest fel instanţa de apel a încălcat art. 129 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a arătat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea art. 1 din Primul protocol adiţional la C.E.D.O.
Astfel, potrivii art. 20 din Constituţie, convenţiile internaţionale, relative la protecţia drepturilor omului, se aplică cu prioritate faţă de reglementarea naţională.
Totodată, „normele cuprinse în Convenţie şi în protocoalele sale adiţionale alcătuiesc, împreună cu jurisprudenţa organelor sale, un bloc de convenţionalitate, cu consecinţa că acesta se impune autorităţilor naţionale cu aceeaşi forţă juridică cu care se impun normele convenţionale. Mai precis, jurisprudenţa Curţii Europene este direct aplicabilă în sistemul român de drept şi are forţă constituţională şi supralegislativă”.
Or, Curtea Europeană a stabilit, printr-o jurisprudenţă constantă, că vânzarea de către stat a bunului altuia unui terţ de bună-credinţă, chiar anterior confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, constituie o privare de bun; că procedura instituită de Legea nr. 10/2001 nu funcţionează într-o manieră susceptibilă de a conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri; că privarea de proprietate coroborată cu absenţa totală unei despăgubiri reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate garantat prin art. I din Primul protocol adiţional la C.E.D.O., situaţie în care respectarea dreptului de proprietate al reclamantei nu este posibilă decât în două situaţii şi anume, fie i se restituie în deplină proprietate şi posesie bunul (capătul de cerere principal având ca obiect revendicare imobiliară), fie statul român îi acordă o despăgubire bănească efectivă pentru privarea de bun, într-un termen rezonabil, nu după mai mult de 10 ani, cât durează răspunsul în prezent.
Însă, în urma acestei jurisprudenţe constante, statul român nu a luat nici o măsură pentru a modifica procedura de restituire a imobilelor preluate abuziv, pentru a asigura o restituire efectivă şi într-un termen rezonabil, iar consecinţa acestei indiferenţe a statului român o reprezintă adoptarea hotărârii pilot în cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României, prin care s-a constatat, din nou, cu putere de lege, că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 sunt contrare Convenţiei şi, prin urmare, statul a fost obligat să adopte în termen de 18 luni măsuri legislative şi administrative de natură a face funcţională procedura de restituire a imobilelor preluate abuziv.
Pronunţarea unei hotărâri pilot prin care statul a fost obligat să refacă procedura administrativă instituită de Legea nr. 10/2001 nu înseamnă că la acest moment există o procedură viabilă care să aibă ca efect restituirea bunului în litigiu, într-o formă sau alta, ci doar că statul român poate fi sancţionat şi în plan general, nu doar particular, cu privire la fiecare încălcare a dreptului la proprietate constatată de Curte, cum s-a întâmplat până în prezent.
Obligaţia statului de a asigura o modalitate de restituire efectivă şi rapidă a imobilelor preluate abuziv nu s-a născut la momentul pronunţării hotărârii pilot, ci la momentul adoptării Legii nr. 112/1995, dar existenţa acestei obligaţii nu înseamnă că ea este şi executată efectiv sau că va fi executată.
S-a mai arătat, că deşi, prin motivul 2 de apel, reclamanta nu a susţinut că pârâţii-reclamanţi nu beneficiază de protecţia art. 1 din Primul protocol adiţional C.E.D.O. şi că nu au un bun, ci că prin sentinţa tribunalului, sub aspectul admiterii acţiunii în revendicare, nu se produce o încălcare a art. I din Primul protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, totuşi instanţa de apel a soluţionat cu totul altceva şi anume dacă pârâţii au sau nu un bun.
S-a conchis, că, prin admiterea acţiunii în revendicare, pârâţii V.F.R. şi V.I. nu suferă o privare de bun în neconcordanţă cu art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât aceştia au cumpărat apartamentul în baza Legii nr. 112/1995, la un preţ social redus, care nu depăşea 10% din valoarea reală a pieţei, iar, în prezent, au la dispoziţie două proceduri rapide şi previzibile prin care pot obţine valoarea de piaţă actuală a apartamentului, în temeiul art. 1337 C. civ. sau în temeiul art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, însă reclamanta nu are la dispoziţie o asemenea procedură rapidă şi eficientă de a obţine despăgubiri efective pentru bunul său, astfel că respingerea acţiunii în revendicare reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât Legea nr. 10/2001 nu instituie o procedură clară, accesibilă şi care să aibă ca rezultat acordarea unei despăgubiri reale, efective, motiv pentru care trebuia conchide admisă cererea în revendicare în temeiul art. 480 C. civ.
Examinând decizia recurată în limita criticilor formulate întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat, pentru cele ce succed:
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit cărora modificarea unei hotărâri se poate cere când „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel nu a analizat primul motiv de apel, privind neconformitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 cu art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum a fost formulat, ci s-a mărginit să observe raportul dintre legea specială şi legea generală, Legea nr. 10/2001 şi art. 480 C. civ.
Această critică este nefondată, deoarece, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, apelul reclamantei a vizat sentinţa primei instanţe „exclusiv din perspectiva modului în care a fost soluţionată acţiunea în revendicare”.
Este adevărat că motivarea hotărârii, în sensul strict juridic al cuvântului, înseamnă arătarea în scris a raţiunilor care determină pe judecător să respingă sau să admită o cerere, respectiv să arate în fapt şi în drept considerentele care au condus la soluţia respingerii apelului reclamantei, răspunzând fiecărui mijloc de apărare invocat de părţi.
Însă, instanţa de apel nu era obligată să răspundă explicit criticii expuse mai sus, deoarece aceasta constituia un argument folosit de reclamantă în susţinerea singurului motiv de apel formulat de către aceasta, ce a vizat exclusiv soluţionarea capătului de cerere în revendicare întemeiat pe dispoziţiile art. 480 C. civ., de către prima instanţă, deoarece, sub aspectul motivării, instanţa trebuie să aibă în vedere numai mijloacele de apărare nu şi argumentele pe care partea le invocă în susţinerea mijloacelor de apărare.
De aceea, critica formulată de reclamantă în sensul că decizia recurată a fost pronunţată inclusiv cu încălcarea art. 129 C. proc. civ. este nefondată, urmând a fi respinsă în consecinţă.
În ceea ce priveşte motivul de recurs formulat de reclamantă în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa reţine caracterul nefondat al acestuia, pentru următoarele considerente:
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată în recursul în interesul legii, a stabilit că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.
Instanţa supremă a mai statuat că,în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urma are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Se reţine că decizia dată de instanţa supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează şi situaţia acţiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foştii proprietari şi foştii chiriaşi, cumpărători ai imobilelor deţinute în baza unui contract de închiriere.
Astfel, Înalta Curte a reţinut că este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de convenţie sau de principiul securităţii juridice.
Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acţiuni în revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. l din Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securităţii raporturilor juridice.
În ceea ce priveşte noţiunea de „bun”, Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente, cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O., „bunul actual” presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin şi alţii împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005).
În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie 2000, cauza Lindner şi Hammermeyer împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 3 decembrie 2002).
Jurisprudenţa Curţii Europene este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea a afirmat ca o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie 2010).
Faţă de aceste considerente, se constată că reclamanta nu deţine un bun şi un drept la restituirea în natură, astfel cum pretinde pe calea acţiunii în revendicare, ci are un drept de creanţă (dreptul la despăgubiri) stabilit în procedura Legii nr. 10/2001 şi de natură să excludă incidenţa dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acţiunii în revendicare.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 nu poate fi interpretată şi analizată în mod fragmentar sau discreţionar, astfel că atunci când dispoziţiile sale prevăd termene sau proceduri derogatorii de la dreptul comun ele se vor aplica ca atare.
În plus, se constată că reclamanta a ales să-şi valorifice prerogativele pe calea reglementată de Legea nr. 10/2001, formulând notificare, în baza acestui act normativ.
În aceste condiţii, avându-se în vedere şi principiul electa una via, este evident că reclamanta nu mai poate solicita încă o dată valorificarea dreptului său.
De precizat, că până în luna octombrie 2010, data pronunţării hotărârii pilot împotriva României, era posibilă recunoaşterea unui drept la restituire chiar în condiţiile în care o instanţă de judecată nu se pronunţase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terţ a imobilului aparţinând reclamantei, combinată cu lipsa totală a despăgubirii şi ineficienta mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului „Proprietatea”, nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăşi posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfăţişat de către pârâţi, în condiţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Urmare a hotărârii Curţii din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, drept la despăgubire recunoscut independent de nefuncţionalitatea Fondului ";Proprietatea";, ce reprezenta, până la acel moment, un element esenţial în recunoaşterea dreptului la restituire.
Schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată de aplicarea procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligaţiei de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu.
Stabilirea obligaţiei Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente, (parag. 232) echivalează, în acelaşi timp, cu validarea masurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia vânzării imobilului către fostul chiriaş.
Curtea nu a mai socotit necesar să facă referite, în analiza cerinţei existenţei unui „bun”, la mecanismul actual, din moment ce cuantificarea şi plata despăgubirilor cuvenite petentelor din cauza soluţionată de către instanţa europeană urmează a se efectua în conformitate cu noile proceduri, pe care Statul Roman este chemat să le adopte în termenul de 18 luni.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorata de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Referitor la preferabilitatea titlului pârâţilor persoane fizice, se constată că într-adevăr aceştia justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractului încheiat înăuntrul termenului prevăzut de lege, titlu şi drept ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate şi stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ şi din jurisprudenţa Curţii Europene.
Prin urmare, reclamanta, care nu deţine un „bun actual”, nu are un drept la restituire care să o îndreptăţească la redobândirea posesiei şi nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinţei existenţei unui „bun” şi în patrimoniul pârâţilor, precum şi compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Aşadar, faţă de considerentele mai sus expuse, criticile referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită în speţă a dispoziţiilor legii speciale, ale Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie şi ale art. 480 C. civ., sunt nefondate.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.M. împotriva deciziei nr. 32/A din 20 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5793/2012. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 5836/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
