ICCJ. Decizia nr. 5840/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5840/2012
Dosar nr. 16572/3/2010
Şedinţa publică din 1 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 31 martie 2010, sub nr. 1657/3/2010, reclamanţii L.l.M., L.V.G., L.A.M. şi L.A.Mi. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la restituirea preţului de piaţă actualizat, calculat conform standardelor internaţionale, pentru apartamentul situat la parterul imobilului din Bucureşti, B-dul D.C., compus din 2 camere, bucătărie, baie cadă, vestibul, oficiu, cămară, WC serviciu, în suprafaţa utilă de 52,44 m.p., cu o cotă indiviză de 32,01% din părţile de folosinţă comună ale imobilului, plus 52,44 m.p. teren aferent construcţiei.
Prin sentinţa civilă nr. 234 din 11 februarie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea, ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 21 octombrie 1996, numiţii L.l.M. şi L.M.l. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, strada D.C., în suprafaţă de 52,44 m.p.
Ulterior, prin decizia nr. 383/A/2005 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 725/2006 a aceleiaşi instanţe, s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1996, reţinându-se în considerente faptul că atât cumpărătorii, cât şi vânzătorul au fost de rea-credinţă la încheierea actului.
Potrivit dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă a imobilelor stabilit conform standardelor de evaluare internaţionale.
Or, în speţa dedusă judecăţii, aşa cum rezultă din decizia civilă nr. 383/A/2005 a Curţii de Apel Bucureşti, irevocabilă prin decizia civilă nr. 725/2006 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost admisă acţiunea formulată de fostul proprietar al imobilului şi s-a constatat, printre altele, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1996, cu motivarea că atât vânzătorul, cât şi cumpărătorii au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu rea-credinţă.
În consecinţă, în raport de situaţia de fapt şi de drept reţinută în decizia civilă nr. 383/A/2005 a Curţii de Apel Bucureşti, irevocabilă prin decizia civilă nr. 725/2006 a aceleiaşi instanţe, care se bucură de putere de lucru judecat, acţiunea dedusă judecăţii este neîntemeiată, întrucât proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, numai cu condiţia ca aceste contracte de vânzare-cumpărare să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ceea ce nu este cazul în speţă.
Prin decizia civilă nr. 771 A din 06 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei susmenţionate.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut următoarele:
Situaţia de fapt a fost reţinută în mod corect de prima instanţă, care a constatat că prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 21 octombrie 1996, numiţii L.I.M. şi L.M.l. (decedată în anul 2006, ai cărei moştenitori sunt reclamanţii din prezenta cauză, conform certificatului de moştenitor din 17 aprilie 2006 emis de Biroul Notarial Public S.C.), au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, strada D.C., în suprafaţă de 52,44 m.p.
Prin decizia civilă nr. 383/A/2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, irevocabilă prin decizia civilă nr. 725 R/2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1996, reţinându-se în considerente faptul că atât cumpărătorii, cât şi vânzătorul au fost de rea-credinţă la încheierea actului.
În raport cu situaţia de fapt reţinută mai sus şi având în vedere obiectul cererii deduse judecăţii (restituirea preţului de piaţă al imobilului), Tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, respectiv art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009, criticile formulate de apelanţi fiind nefondate.
Potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001, invocat de reclamanţi în susţinerea cererii, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Textul legal enunţat se referă la contracte de vânzare-cumpărare „încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995";, fiind vorba aşadar de acele contracte în privinţa cărora nu s-a constatat a fi lovite de vreun motiv de nulitate (spre exemplu, s-a respins acţiunea în constatarea nulităţii, nu s-a formulat un astfel de petit, ci s-a solicitat numai revendicarea), dar care au fost „desfiinţate";, în sensul că au devenit ineficace în urma promovării acţiunii în revendicare de către verus dominus, instanţa constatând că titlul acestuia din urmă este mai puternic faţă de cel reprezentat de contract.
În mod evident, această ipoteză nu se regăseşte în speţa dedusă judecăţii, deoarece contractul de vânzare-cumpărare al apelanţilor-reclamanţi a fost constatat nul prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Pentru o asemenea situaţie, Legea nr. 10/2001 prevede dreptul foştilor chiriaşi la restituirea preţului actualizat, conform art. 50 alin. (2), text care se referă expres la cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Soluţia este logică şi firească, prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001 reprezentând în realitate o aplicaţie a normelor de drept comun în materia nulităţii actului juridic civil (care are ca efect repunerea în situaţia anterioară), respectiv a obligaţiei de garanţie pentru evicţiune, pentru contractele de vânzare-cumpărare având ca obiect imobile care intră sub incidenţa acestei legi, legea specială derogând de la dreptul comun doar în privinţa titularului obligaţiei, care este Ministerul Finanţelor Publice, având în vedere că, prin însuşi efectul Legii nr. 112/1995, preţul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul acestui act normativ era virat direct Ministerului Finanţelor Publice.
Având în vedere că, în cauza dedusă judecăţii, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de apelanţii-reclamanţi în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost constatat nul, aceştia nu sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului de piaţă al imobilului, cererea în acest sens fiind corect respinsă de Tribunal.
Apelanţii-reclamanţi susţin că, deşi prin decizia civilă nr. 383/A/2005, irevocabilă prin decizia civilă nr. 725 R/2006 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a reţinut reaua lor credinţă la data încheierii actului, în cauză nu există autoritate de lucru judecat, nefiind întrunite cerinţele art. 1201 C. civ., iar, pe de altă parte, această prezumţie a fost răsturnată prin probatoriul administrat în prezentul litigiu.
Criticile sunt nefondate, în mod corect soluţia Tribunalului fiind fundamentată pe hotărârea judecătorească rămasă irevocabilă prin care s-a constatat nul contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanţi.
Este adevărat că în cauză nu este îndeplinită tripla identitate prevăzută de art. 1201 C. civ. (părţi, obiect şi cauză), pentru a se pune în discuţie autoritatea de lucru judecat, hotărârea primei instanţe nefiind de altfel soluţionată în baza acestei excepţii.
Autoritatea de lucru judecat este însă doar o parte a prezumţiei puterii de lucru judecat instituite de art. 1200 pct. 4 C. civ. şi reprezintă acel efect al puterii de lucru judecat care este exclusivitatea şi care determină ca un nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi cu aceeaşi cauză să nu mai fie cu putinţă.
Puterea de lucru judecat are însă ca efect şi obligativitatea, ceea ce face ca părţile să se supună hotărârii judecătoreşti.
De aceea, existenţa unei hotărâri judecătoreşti poate fi invocată în cadrul unui alt proces cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se pune în discuţie obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi aceeaşi cauză.
Din perspectiva puterii de lucru judecat de care se bucură hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare al reclamanţilor, cele statuate prin aceasta nu mai pot fi repuse în discuţie în cauza de faţă.
Prin urmare, apelanţii-reclamanţi nu mai pot invoca şi produce noi dovezi în cauza de faţă în sensul că au fost de bună-credinţă la încheierea actului, că acesta a fost încheiat cu respectarea legii sau că situaţia juridică a apartamentului nu a fost pe deplin clarificată.
Părţile au avut posibilitatea să formuleze asemenea apărări în cadrul procesului care a avut ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului, la acest moment nemaifiind posibilă analizarea sau reexaminarea aspectelor invocate, întrucât s-ar nesocoti puterea de lucru judecat a unei asemenea hotărâri, altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat, care presupune ca ceea ce a stabilit o instanţă să nu fie contrazis de cea ulterioară.
Invocarea de către apelanţii-reclamanţi a cauzei R. împotriva României nu poate fi primită, deoarece situaţia acestora nu este similară cu cea din hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului menţionată.
Astfel, reclamanţii în cauza R. contra României obţinuseră o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a respins cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, constatându-se că au fost de bună-credinţă la încheierea actului, dar această hotărâre a fost desfiinţată ca urmare a recursului în anulare declarat de Procurorul General.
În raport cu această situaţie de fapt, instanţa europeană a considerat că anularea de către Curtea Supremă de Justiţie a hotărârii judecătoreşti irevocabile a înfrânt principiul securităţii raporturilor juridice, aducând atingere dreptului reclamantei la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie.
De asemenea, constatând că în virtutea hotărârii irevocabile a Curţii de Apel Bucureşti care a recunoscut validitatea contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta beneficia de un „bun"; în sensul jurisprudenţei Curţii, instanţa de contencios european a considerat că anularea de către Curtea Supremă de Justiţie a hotărârii menţionate a avut ca efect privarea reclamantei de bunul său, în sensul celei de-a doua fraze din alin. (1) al art. 1 din Protocolul nr. 1.
Elementele avute în vedere în cauza R. nu se regăsesc în speţa dedusă judecăţii, pentru a se face aplicarea principiilor menţionate.
Decizia Curţii de Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamanţi.
În motivare, recurenţii au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel s-a raportat în mod greşit în soluţionarea cauzei la deciziile civile nr. 3 83A/2005 şi nr. 725R/2006 ale Curţii de Apel Bucureşti, prin care a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar şi s-a constatat nulitatea absolută a contractului lor de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1996, cu motivarea că atât vânzătorul, cât şi cumpărătorii au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu rea-credinţă.
Până la finalizarea cercetării judecătoreşti în dosarele în care au fost pronunţate deciziile nr. 383A/2005 şi nr. 725R/2006 de către Curtea de Apel Bucureşti, nu a fost clarificată corect situaţia juridică a apartamentului proprietatea lor, situat în corpul numerotat cu litera D şi dacă acest apartament a existat la momentul naţionalizării, nu au fost identificate apartamentele revendicate, respectiv din corpul D (corp format din parter şi etaj) şi blocul cu 4 etaje şi 4 scări cu aceeaşi adresă poştală - corpurile A+B+C, existând o totală confuziune.
Permanent s-a încercat să se dovedească că se restituie în natură ceea ce autorii revendicatorului N.V. nu au deţinut în proprietate la momentul aplicării Decretului nr. 92/1950, dar abia ulterior pronunţării deciziilor nr. 383A/2005 şi nr. 725/2006 au obţinut dovezi care confirmă faptul că apartamentul lor nu a existat la data naţionalizării şi nu a făcut obiectul naţionalizării.
Recurenţii arătă că în cursul soluţionării litigiului finalizat cu pronunţarea deciziilor civile nr. 383A/2005 şi nr. 725R/2006 ale Curţii de Apel Bucureşti nu au fost identificate corect apartamentele revendicate, enumerând mai multe adrese, din conţinutul cărora pretind că ar rezulta această concluzie.
În baza înscrisurilor noi şi a recunoaşterilor moştenitorului N.V. au formulat cerere de revizuire şi deşi această cerere a fost respinsă ca tardivă, prin decizia nr. 1A din 28 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti s-a reţinut faptul că din înscrisurile şi recunoaşterile moştenitorului N.V. rezultă o situaţie fundamental deosebită de aceea care a fost reţinută de instanţă şi care a determinat pronunţarea soluţiei a cărei revizuire s-a solicitat.
Chiar dacă prin deciziile civile nr. 383/A/2005 şi nr. 725/2006 ale Curţii de Apel Bucureşti s-a reţinut reaua-credinţă a chiriaşilor-cumpărători raportat la modalitatea de aplicare a Decretului nr. 92/1950 şi încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu încălcarea art. 1 din Legea nr. 112/1995, în prezenta cauză aceste dispoziţii nu pot fi reţinute ca având autoritate de lucru judecat, întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele art. 1201 C. civ., iar, pe de altă parte, pentru că această prezumţie a fost răsturnată, fiind dovedită confuzia existentă la acel moment cu privire la apartamentul nr. a, precum şi faptul că acest apartament nu a făcut obiectul naţionalizării.
Contractul de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1996 a fost încheiat cu respectarea art. 1, 2 şi 9 din Legea nr. 112/1995, art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/1996 privind Normele de aplicare a Legii nr. 112/1995, precum şi a dispoziţiilor de drept comun, respectiv art. 948, 966, 968, 969, 1294 C. civ. şi nu prin fraudarea legii.
Rezultă că, în cauză este îndeplinită condiţia prevăzută art. 501 din Legea nr. 10/2001 pentru restituirea preţului de piaţă al imobilului, aceea ca actul de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
De asemenea, este îndeplinită şi condiţia ca actul de vânzare-cumpărare „să fi fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă";, prin decizia civilă nr. 383A/2005, irevocabilă prin decizia civilă nr. 725/2006, fiind anulat contractul de vânzare-cumpărare.
Însă textul de lege trebuie interpretat şi raportat la 2 momente: momentul încheierii contractului, respectiv 21 octombrie 1996, şi momentul pronunţării deciziilor civile prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1996.
Din practica judiciară în materia contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, în momentul pronunţării unei hotărâri de constatare a nulităţii absolute se are în vedere încălcarea condiţiilor impuse de legiuitor.
Or, în acest context, se poate observa că acest text de lege se referă în mod expres la contractele de vânzare-cumpărare desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, noţiunea de desfiinţare vizând fie constatarea nulităţii, fie admiterea unei acţiuni în revendicare prin comparare de titluri, fără să se facă distincţie între aceste două situaţii.
Condiţia prevăzută de art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost completată şi modificată de Legea nr. 1/2009, nu trebuie interpretat în mod restrictiv, aplicând regula că în cazul efectelor nulităţilor cumpărătorii nu sunt îndreptăţiţi la acordarea preţului de piaţă, întrucât în atare situaţie este minimalizat scopul avut în vedere de legiuitor şi anume de protecţie a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995.
Recurenţii susţin că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1996 erau titularii unui contract de închiriere valabil asupra apartamentului, locuiau în el, succesiv au fost încheiate cu o instituţie abilitată să înstrăineze locuinţe din fondul locativ de stat, creându-se o aparenţă în drept sub aspectul competenţei personalului care încheia contractele, iar faptul că moştenitorul fostului proprietar făcea demersuri pentru restituirea imobilelor nu este un motiv de a-i sancţiona sub aspectul despăgubirilor la care au dreptul, astfel că există o culpă a statului, care prin instituţiile sale abilitate a înţeles să înstrăineze în favoarea lor.
Cererea în despăgubiri la valoarea de circulaţie a imobilului este justificată şi din perspectiva dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană, fiind necesar ca despăgubirile să fie reale, corespunzătoare prejudiciului suferit ca urmare a anulării actelor ce le conferea proprietatea asupra unui bun în sensul Convenţiei, sens în care Curtea Europeană s-a pronunţat în cauzele R. şi B. contra României.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care fac posibilă încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Contrar susţinerilor recurenţilor, Curtea de Apel s-a raportat, în mod corect, în rezolvarea prezentului proces, la hotărârea irevocabilă pronunţată în litigiul anterior având ca obiect constatarea nulităţii contractului lor de vânzare-cumpărare, criticile în acest sens nefiind fondate.
Astfel, prin decizia civilă nr. 383A din 20 mai 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 725R din 21 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare al recurenţilor-reclamanţi din prezenta cauză, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1996, reţinându-se în considerente că atât cumpărătorii, cât şi vânzătorul au fost de rea-credinţă la contractare şi că vânzarea s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 112/1995.
Preluând constatările jurisdicţionale din această hotărâre irevocabilă, conform cărora contractul de vânzare-cumpărare al reclamanţilor din prezenta cauză a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 112/1995 şi cu rea-credinţă, Curtea de Apel a dat în mod corect eficienţă efectului pozitiv al lucrului judecat, reglementat de art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ.
Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească o a doua judecată), puterea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părţi, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii judecătoreşti se manifestă pozitiv, venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.
Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătoreşti. Prezumţia nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.
Cum potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relaţia dintre părţi, prezumţia lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicţional într-un prim litigiu va fi opus părţilor din acel litigiu, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat.
Este ceea ce în mod corect a făcut şi instanţa de apel, care nu a reţinut incidenţa, în speţă, a excepţiei autorităţii de lucru judecat, pentru care într-adevăr nu se regăsea tripla identitate de elemente cerută de art. 1201 C. civ., ci a dat eficienţă prezumţiei de lucru judecat, pe baza căreia a reţinut că a fost deja dezlegată chestiunea respectării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare al reclamanţilor, prin decizia civilă nr. 383A din 20 mai 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 725R din 21 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti.
Întrucât prezumţia de lucru judecat are caracter absolut în relaţia dintre părţi, reclamanţii nu pot pretinde în prezentul litigiu stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătoreşte faţă de ei în litigiul anterior pe aspectul validităţii contractului de vânzare-cumpărare, pentru că aceasta ar însemna încălcarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârii irevocabile susmenţionate.
De aceea, în mod corect Curtea de Apel a reţinut că reclamanţii nu mai pot invoca şi produce noi dovezi în litigiul pendinte în sensul că au fost de bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, că acesta a fost încheiat cu respectarea legii sau că situaţia juridică a apartamentului obiect al contractului anulat nu ar fi fost pe deplin clarificată în litigiul anterior.
Existând o hotărâre judecătorească irevocabilă de constatare a nulităţii contractului lor de vânzare-cumpărare, prin care s-a reţinut reaua lor credinţă la contractare şi încheierea contractului cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 112/1995, recurenţii-reclamanţi nu sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului de piaţă al imobilului obiect al contractului anulat, întrucât nu este îndeplinită condiţia prevăzută în acest sens de art. 501 din Legea nr. 10/2001, aceea a încheierii contractului de vânzare-cumpărare desfiinţat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, criticile în acest sens nefiind fondate.
Din moment ce contractul a fost încheiat cu eludarea prevederilor legii, reclamanţii sunt îndreptăţiţi numai la restituirea preţului actualizat plătit, conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, după cum corect s-a reţinut şi prin decizia recurată.
Susţinerea recurenţilor-reclamanţi, în sensul că sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului de circulaţie al apartamentului în raport de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, creată în aplicarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, este, de asemenea, neîntemeiată.
Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza R. contra României, pe care recurenţii o invocă, nu este relevantă în speţă, întrucât circumstanţele din respectiva cauză şi cele din prezenta cauză sunt diferite, sens în care corect a apreciat şi Curtea de Apel.
Astfel, reclamanta R. era în posesia unei hotărâri irevocabile prin care se constatase buna sa credinţă la contractare, în timp ce reclamanţii din prezenta cauză au fost consideraţi de rea-credinţă la perfectarea actului de dobândire, tot în baza unei hotărâri irevocabile.
În plus, desfiinţarea hotărârii irevocabile în cauza R. a avut loc în urma declanşării şi admiterii unui recurs în anulare, ceea ce a determinat încălcarea dreptului părţii respective la „un bun"; în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a dreptului la un proces echitabil, prin nerespectarea principiului securităţii raporturilor juridice, reglementat de art. 6 din Convenţie, ceea ce nu este cazul în dosarul de faţă. Reclamanţii nu se află în situaţia de a beneficia de o hotărâre irevocabilă care să constate buna lor credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu, ci, dimpotrivă, în ceea ce-i priveşte s-a pronunţat o hotărâre irevocabilă în sens contrar.
Prin urmare, hotărârea Curţii Europene invocată nu sprijină pretenţiile reclamanţilor în sensul obţinerii preţului de piaţă al imobilului, criticile în acest sens fiind neîntemeiate.
Nici cealaltă hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată de recurenţi, pronunţată de Curtea Europeană în cauza B. contra României la data de 15 noiembrie 2007, nu le poate sprijini pretenţiile, circumstanţele din respectiva cauză fiind, de asemenea, diferite de cele din prezenta cauză.
Astfel, reclamanţii B., foştii proprietari ai unui imobil preluat de stat în perioada comunistă, erau în posesia unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care se constatase nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului preluat şi nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu privire la acest imobil, cu consecinţa înscrierii dreptului de proprietate al reclamanţilor în CF, hotărâre care ulterior a fost desfiinţată în urma admiterii recursului în anulare declarat de procurorul general. Curtea Europeană a reţinut că desfiinţarea hotărârii irevocabile ce recunoştea reclamanţilor B. dreptul de proprietate, în urma admiterii recursului în anulare, a determinat încălcarea dreptului părţilor respective la „un bun"; în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a dreptului la un proces echitabil, prin nerespectarea principiului securităţii raporturilor juridice, reglementat de art. 6 din Convenţie. Reclamanţii B. aveau, aşadar, un „bun"; în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, reprezentat de hotărârea irevocabilă de recunoaştere a dreptului lor de proprietate, ceea ce nu este cazul reclamanţilor din prezenta cauză, al căror contract de vânzare-cumpărare încheiat cu statul în baza Legii nr. 112/1995 a fost anulat prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în speţă - art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ., art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel că nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge recursul reclamanţilor ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii L.l.M., L.V.G., L.A.M. şi L.A.Mi. împotriva deciziei nr. 771 A din 6 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5838/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5843/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
