ICCJ. Decizia nr. 5837/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5837/2012
Dosar nr. 1462/30/2009
Şedinţa publică din 1 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia civilă, la data de 6 martie 2009, reclamanta D.V.M.A.Z.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Timişoara, prin primar, să se constate că pârâtul este competent să soluţioneze, în baza Legii nr. 10/2001 dosarele administrative nr. 555, 556, 558, 559, 561, 562, 567, 568 şi 2429; a solicitat anularea comunicării cu din 15 ianuarie 2009, emisă de pârât, şi obligarea acestuia să emită dispoziţiile prin care să soluţioneze dosarele de revendicare menţionate.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin comunicarea din 15 ianuarie 2009, pârâtul a declinat competenţa soluţionării notificărilor către A.V.A.S., nemotivând în vreun fel această trimitere, actul fiind emis cu încălcarea art. 10 din Legea nr. 10/2001, care prevede expres că pentru imobilele preluate abuziv şi demolate total sau parţial se dispune restituirea în natură a terenului liber, iar pentru construcţiile demolate şi pentru terenul ocupat de construcţii noi se stabilesc măsuri prin echivalent.
Reclamanta a arătat că aceasta este situaţia imobilelor pe care le-a revendicat în baza Legii nr. 10/2001, iar pârâtul timp de 8 ani nu a dat nici o soluţie notificărilor.
La data de 2 noiembrie 2009, reclamanta a depus la dosar o completare de acţiune, prin care a chemat în judecată şi pârâta A.V.A.S.
Prin sentinţa civilă nr. 25481 PI din 8 octombrie 2010, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a admis acţiunea; a constatat că unitatea deţinătoare este abilitată să statueze asupra notificărilor nr. a, b, d-m ale reclamantei este SC C. SA Timişoara; a obligat pârâta A.V.A.S. să remită Societăţii Comerciale C. SA Timişoara dosarele administrative având ca obiect notificările reclamantei, iar pentru ipoteza în care dosarele administrative nu au fost deja trimise acestei pârâte de către Primăria Timişoara, iniţial notificată, a obligat pârâtul Municipiul Timişoara, prin primar, să trimită dosarele administrative unităţii deţinătoare în vederea soluţionării notificărilor.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta D.V.M.A.Z.L. a formulat mai multe notificări în baza Legii nr. 10/2001, înregistrate la Primăria Municipiului Timişoara, solicitând restituirea în natură a mai multor imobile, pretins aparţinând antecesorilor săi.
Din menţiunile existente în CF nr. AA Timişoara, în care sunt înscrise imobilele, rezultă că au aparţinut lui SC I.R.P. SA Timişoara, cu titlu de cumpărare.
Imobilul a fost preluat de Statul Român, iar din anul 1994 apare în proprietatea SC P.B. SA, conform Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991, societate comercială care şi-a schimbat denumirea în SC C. SA.
Prin comunicarea din 15 ianuarie 2009 pârâtul şi-a declinat competenţa de soluţionare a notificărilor către A.V.A.S. Bucureşti, invocând dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, apreciind că nu este unitate deţinătoare în sensul legii speciale.
Prima instanţă a reţinut că această adresă nu reprezintă un act juridic veritabil, care să poată fi supus sancţiunii nulităţii, astfel cum solicită reclamanta, iar finalitatea dorită de reclamantă este aceea a identificării unităţii deţinătoare abilitate să statueze asupra notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001.
Potrivit menţiunilor de carte funciară, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilele se aflau în patrimoniul unei societăţi comerciale integral privatizate - SC C. SA Timişoara.
Prima instanţă a constatat că preluarea imobilelor s-a făcut fără titlu, deoarece, deşi reclamanta a precizat că au fost preluate de stat în baza Legii nr. 119/1948, imobilele nu se regăsesc în anexa acestei legi.
Tot preluare fără titlu valabil este apreciată şi preluarea în baza Decretului nr. 712/1966, act normativ menţionat de asemenea de reclamantă în cuprinsul acţiunii (dar nespecificat în cuprinsul cărţii funciare).
Decretul nr. 712/1966 nu a respectat prevederile Constituţiilor din 1952 şi 1965 cu privire la proprietate, el contravenind şi dispoziţiilor art. 481 C. civ.
Prin Decizia nr. 830/2008, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 şi a constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil"; din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acesta încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie.
În consecinţă, dispoziţiile alin. (1) au revenit la forma lor iniţială [art. 27 alin. (1) înainte de renumerotare], potrivit cu care „pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate";.
În aceeaşi decizie se arată că dacă în art. 27 se făcea distincţie între imobilele preluate cu titlu şi cele preluate fără titlu, în sensul că acestea din urmă se puteau restitui în natură, cu procedura prevăzută de lege, dispoziţiile art. 29 prevăd că persoanele îndreptăţite beneficiază exclusiv de dreptul la despăgubiri, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a acestora.
Constatându-se neconstituţionale dispoziţiile alin. (1) ale art. 29 în forma actuală a legii, rezultă că pentru imobilele preluate fără titlu, restituirea se face în natură, ceea ce exclude aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 29 din lege.
Imobilele fiind scoase de sub incidenţa art. 29, trebuie aplicat art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care „persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar";.
Cum în speţă imobilele solicitate de reclamantă se află în patrimoniul SC C. SA, prima instanţă a considerat că aceasta este unitatea deţinătoare care trebuie să soluţioneze notificările reclamantei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta D.V.M.A.Z.L.
Reclamanta a arătat că, prin aplicarea greşită a legii, prima instanţă a constatat lipsa competenţei de soluţionare a notificărilor a pârâţilor Municipiul Timişoara, prin primar, şi A.V.A.S. Bucureşti.
A mai arătat că o parte din construcţiile solicitate au fost demolate anterior privatizării, situaţie în care se aplică art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, având dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, care nu pot fi stabilite de unitatea privatizată sau de autoritatea care a efectuat privatizarea, ci de către Municipiul Timişoara, în reprezentarea Statului Român.
Pârâtei A.V.A.S. îi revine competenţa, în baza art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, de a soluţiona notificările cu privire la imobilele existente în patrimoniul unităţii privatizate, a mai arătat reclamanta.
Pârâta A.V.A.S. a formulat întâmpinare, prin care a arătat că cererea reclamantei de restituire în natură a imobilelor nu poate fi soluţionată decât de unitatea deţinătoare a acestor imobile, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, pârâta a arătat că nu poate fi obligată să răspundă la notificări, întrucât nu a fost notificată conform procedurii prevăzute de acest tex legal.
Prin decizia civilă nr. 1024 din 28 septembrie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul reclamantei; a schimbat în totalitate hotărârea atacată, în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta A.V.A.S. Bucureşti să răspundă notificărilor reclamantei din dosarele administrative nr. 555, 556, 558, 559, 561, 562, 567, 568 şi 2429; a respins acţiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtului Municipiul Timişoara, prin primar, pentru anularea adresei de comunicare a notificărilor către A.V.A.S. şi pentru obligarea de a răspunde la acestea; în baza art. 274 alin. (1) şi art. 276 C. proc. civ., a obligat pârâta A.V.A.S. Bucureşti la plata, faţă de reclamantă, a sumei de 750 RON, cheltuieli parţiale de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a făcut o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin raportare la Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale şi la circumstanţele cauzei.
Art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, prevede că, „Pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzător valorii de piaţă a imobilelor solicitate";, fiind avută în vedere, atunci când se face referire la legea specială, Legea nr. 247/2005, prin Titlul VII.
Prin Decizia nr. 830/2008, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, prin abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil"; din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie.
În mod greşit prima instanţă a considerat că în acest fel au fost constatate neconstituţionale dispoziţiile art. 29 alin. (1) în forma lor actuală şi că nu-şi mai găsesc aplicarea în speţă.
Neconstituţionalitatea a vizat dispoziţiile din Legea nr. 247/2005, prin care din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 s-a abrogat sintagma „imobilele preluate cu titlu valabil";.
În speţa de faţă, aşa cum rezultă din extrasul de carte funciară şi cum de altfel în mod corect reţine şi prima instanţă, imobilele pentru care reclamanta solicită măsuri reparatorii se află în patrimoniul unei societăţi comerciale integral privatizate, respectiv, SC C. SA Timişoara.
Această stare de fapt nu este contestată nici de către reclamantă, care de altfel nici nu contestă actele de privatizare, titlul societăţii comerciale fiind în această situaţie un titlu valabil.
Prin urmare, în cauză este aplicabil art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar persoana îndreptăţită, reclamanta D.V.M.A.Z.L., are dreptul la despăgubiri.
Conform alin. (3) din art. 29 al Legii nr. 10/2001, în această situaţie „măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea";, revenindu-i, astfel, pârâtei A.V.A.S. competenţa de a soluţiona notificările reclamantei.
Apărarea pârâtei A.V.A.S., în sensul că nu a fost notificată în condiţiile legii nu poate fi luată în considerare, în condiţiile în care, prin adresa din 15 ianuarie 2009 a pârâtului Municipiul Timişoara, prin primar, care a fost notificat iniţial de către reclamantă, toate aceste notificări i-au fost comunicate spre soluţionare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta A.V.A.S., formulând următoarele critici:
I. Nesoluţionarea notificării reclamantei nu poate fi imputată pârâtei A.V.A.S., având în vedere că de la data înregistrării acesteia (anul 2009), entitatea notificată a depus eforturi susţinute pentru rezolvarea sa, solicitând reclamantei completarea actelor doveditoare, în conformitate cu dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Emiterea unei dispoziţii în lipsa actelor doveditoare prevăzute de art. 23 din Legea nr. 10/2001 constituie infracţiune, potrivit art. 36 alin. (1) din aceeaşi lege şi atrage răspunderea penală a persoanelor implicate în procedura de soluţionare a notificărilor.
II. Prin art. II din Legea nr. 302 din 06 octombrie 2009 a fost modificat art. 31 din Legea nr. 10/2001, în sensul că „în procesele şi cererile având ca obiect stabilirea potrivit prevederilor art. 31 din Legea nr. 10/2001 (...) a măsurilor reparatorii prin echivalent şi/sau a valorii recalculate a acţiunilor, A.V.A.S. se substituie şi dobândeşte calitatea procesuală a Ministerului Finanţelor Publice şi instituţiilor publice implicate, preluând toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale acestora, începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi";.
III. În mod greşit A.V.A.S. a fost obligată la plata, către reclamantă, a cheltuielilor de judecată, nefiind îndeplinite condiţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., neputând fi reţinută în cauză reaua credinţă sau comportarea neglijentă a acestei instituţii.
Recursul este nefondat, pentru următoarele argumente:
I. În recursul promovat, recurenta-pârâtă nu contestă faptul că este entitatea abilitată a soluţiona notificarea, ci doar arată că a depus suficiente diligenţe în rezolvarea sa, solicitând reclamantei să completeze actele doveditoare pe baza cărora să poată emită dispoziţia prevăzută de lege, revenindu-i acesteia din urmă culpa în nesoluţionarea pretenţiilor formulate pe această cale, critică care însă nu poate fi primită.
Posibilitatea depunerii sau completării actelor doveditoare până la data soluţionării notificării, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, nu justifică, în nici un caz, refuzul de soluţionare, întrucât obligaţia ce revine entităţii abilitate este aceea de a se pronunţa asupra cererii cu care a fost învestită, prin emiterea unei dispoziţii, de admitere sau de respingere, a pretenţiilor notificatorului.
În atare situaţie, tergiversarea nejustificată de soluţionare a notificării echivalează cu refuzul de soluţionare, împrejurare ce îndreptăţeşte instanţa de judecată sesizată de persoana îndreptăţită să impună entităţii abilitate de lege să răspundă cererii cu care a fost învestită în procedura administrativă de restituire a Legii nr. 10/2001.
Este adevărat că art. 23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluţionării notificării, numai că sintagma „până la data soluţionării notificării"; nu are în vedere numai etapa administrativă a soluţionării notificării.
Această sintagmă trebuie înţeleasă ca referindu-se la soluţionarea notificării în oricare din cele două etape - administrativă, înaintea entităţii notificate, sau judiciară - prin hotărâre irevocabilă a instanţei de judecată, deoarece legiuitorul nu face nici o distincţie între cele două faze procesuale de soluţionare a notificării.
De altfel, nici o prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie.
Rolul instanţei nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa administrativă de soluţionare a notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiţiei. Singura sancţiune prevăzută de Legea nr. 10/2001, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptăţite de a solicita în justiţie măsuri reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru nerespectarea termenului de trimitere a notificării.
Prin urmare, nedepunerea de către reclamantă, în calitate de titulară a notificării, a actelor doveditoare până la data soluţionării notificării prin decizie/dispoziţie administrativă, avea drept consecinţă doar pronunţarea deciziei/dispoziţiei administrative pe baza actelor depuse în faţa Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi nicidecum imposibilitatea depunerii acestor acte în etapa jurisdicţională.
Răspunderea penală la care recurenta-pârâtă susţine că ar fi supusă prin soluţionarea notificării în lipsa actelor doveditoare prevăzute de art. 23 din Legea nr. 10/2001 se referă la „dispoziţia de restituire"; şi nu la obligaţia generală de emitere a unei dispoziţii (de restituire sau de respingere a pretenţiilor formulate), astfel cum este prevăzută de art. 29 alin. (2) din lege.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a invocat generic textul legal arătat, fără a imputa instanţei de apel vreun aspect de nelegalitate referitor la acesta, simpla reproducere a unor dispoziţii legale neconstituind critică în sensul art. 304 C. proc. civ., care să poată fi avută în vedere în analizarea recursului.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Rezultă, astfel, o condiţie expresă, de obligarea a uneia dintre părţile litigante, la plata cheltuielilor avansate de către cealaltă parte pe parcursul desfăşurării procesului, anume, ca aceasta să fi căzut în pretenţii, adică să fi pierdut procesul.
Cu alte cuvinte, obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează, în mod exclusiv, pe ideea de culpă procesuală, ce aparţine acelei părţi care a ocazionat, în mod nelegal, declanşarea unei proceduri judiciare, iar faptul pierderii procesului se dovedeşte cu însuşi cuprinsul hotărârii judecătoreşti de finalizare a acestei proceduri.
În speţă, apelul reclamantei împotriva hotărârii de primă instanţă a fost admis, iar A.V.A.S. a fost obligată la soluţionarea dosarelor administrative enumerate în dispozitivul hotărârii instanţei de apel, această entitate reprezentând, astfel, „partea căzută în pretenţii"; conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., sens în care şi această critică va fi înlăturată.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 1024 din 28 septembrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5836/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5838/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
