ICCJ. Decizia nr. 5845/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5845/2012
Dosar nr. 3536/85/2009
Şedinţa publică din 1 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă formulată la data de 16 octombrie 2009, înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu sub nr. 3536/85/2009 reclamanta Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică Hamba în contradictoriu cu Biserica Ortodoxă Română Hamba a solicitat obligarea pârâtei să-i lase în liberă posesie şi folosinţă lăcaşul de cult greco-catolic (ca bun principal) şi casa parohială (ca bun accesoriu) înscrise în CF X Hamba nr. top Y de care a fost deposedată fără titlu şi să le predea aceste imobile.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că imobilul a constituit proprietatea tabulară a Bisericii Greco-catolice, aceasta fiind întabulată sub B 11, în baza încheierii de întabulare din 4 noiembrie 1922. În baza Decretului 358/1948, Biserica Greco-catolică a fost scoasă în afara legii, iar reprezentanţii cultului au fost arestaţi şi deportaţi de autorităţile comuniste.
După evenimentele din decembrie 1989, Biserica Greco-catolică a intrat în legalitate, în baza Decretului-lege nr. 126/1990, dispunându-se şi restituirea proprietăţilor în starea în care se aflau la data emiterii acelui act normativ.
În drept s-au invocat Decretul-lege nr. 115/1938, Decretul nr. 126/1990 şi Legea nr. 489/2006 care a abrogat orice dispoziţie contrare inclusiv, Decretul nr. 177/1948.
Acţiunea a fost ulterior completată în sensul că s-a solicitat şi constatarea nulităţii încheierii nr. 524 din 2 aprilie 1949 emisă în baza Decretului nr. 177/1948 întrucât acesta a fost abrogat prin art. 51 din Legea nr. 489/2006.
Prin Sentinţa civilă nr. 335/2011 Tribunalul Sibiu a respins acţiunea reclamantei, reţinând următoarele considerente:
Imobilul în litigiu a fost înscris în CF X Hamba sub nr. top Y (biserica şi terenul), iar casa parohială cu curtea şi grădina nu sunt evidenţiate în cartea funciară. Aceste imobile situate administrativ în Hamba la numărul 21 şi 20, au fost proprietatea reclamantei Biserica Greco-catolică Hamba conform menţiunii din CF sub B11. Împrejurarea că şi casa parohială şi terenul aferent au aparţinut reclamantei fiind preluate împreună cu biserica nu este contestată de pârâtă.
La 2 aprilie 1949 prin încheierea nr. 524 s-a înscris dreptul de proprietate asupra acestui imobil pe numele pârâtei Biserica Ortodoxă Română Hamba. Încheierea s-a făcut pe baza Cărţii de judecată a Judecătoriei mixte Sibiu nr. 146/1949 din 25 februarie 1949 pronunţată în temeiul Decretului nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase .
Faţă de obiectul acţiunii tribunalul a apreciat că nu are relevanţă împrejurarea că reclamanta are în prezent un alt imobil în care să se efectueze slujbele religioase, indiferent că pentru dobândirea şi amenajarea acestuia a beneficiat de diferite sume de bani de la autorităţile locale.
Sprijinirea cultelor religioase recunoscute legal şi reprezentate în rândul populaţiei locale este normală şi a fost făcută şi faţă de pârâtă, deci nu se poate susţine că reclamanta nu ar mai avea interes în redobândirea unui imobil numai pentru că a fost sprijinită să dobândească un alt imobil, mai ales că între părţi nu a existat ideea unui schimb.
Apoi, din punct de vedere al procedurii de conciliere prevăzută de Decretul-lege nr. 126/1990, tribunalul a apreciat că excepţia inadmisibilităţii şi prematurităţii invocate de pârâtă sunt neîntemeiate şi au fost respinse.
Este adevărat că prin art. 3 al Decretului-lege nr. 126/1990 s-a prevăzut că situaţia juridică a lăcaşelor de cult a caselor parohiale ce au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma şi preluate de Biserica ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste terenuri, sens în care partea interesată trebuia să îndeplinească o procedură de convocare a celeilalte părţi cu respectarea unor condiţii de formă specifice (art. 3 alin. (2).
Cu toate că reclamanta nu a respectat strict această procedură, tribunalul a apreciat că acţiunea nu este inadmisibilă şi nici prematură, şi cauza a fost soluţionată pe fond.
Această soluţie s-a impus întrucât procedura prealabilă a fost instituită în vederea soluţionării amiabile a litigiului, iar condiţiile pentru evacuare au fost stabilite pentru a da celeilalte părţi termen pentru analizarea propunerilor şi găsirea unei soluţii amiabile. Ori în cauză reclamanta a făcut dovada că au existat din partea sa mai multe încercări de ajungere la un compromis (chiar înainte de a revendica bunul, pentru că s-a solicitat şi o folosinţă provizorie sau una alternativă) fără a obţine niciun rezultat. Întrucât pârâta nu a manifestat nicio intenţie de conciliere nici măcar în cursul procesului de faţă instanţa a apreciat că procedura prevăzută de art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990 nu ar fi condus la un rezultat chiar dacă ar fi fost legal îndeplinită.
Pentru aceste motive, excepţiile invocate au fost respinse, mai ales că şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului este în acest sens. Această instanţă, a arătat că respingerea unei acţiuni ca inadmisibilă pentru neîndeplinirea procedurilor prealabile reprezintă o încălcare a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului pentru că nu se asigură dreptul de acces la instanţă şi a art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului dacă în situaţii similare unele cauze au fost soluţionate pe fond (cauza Parohia Greco-Catolică Sâmbăta Bihor contra România). A refuza accesul la justiţie al reclamantei încalcă şi art. 21 din Constituţie şi art. 3 C. civ.
De altfel, reclamanta nu trebuia în legătură cu obiectul cauzei de faţă să formuleze cerere nici la comisia specială, în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, pentru că lăcaşurile de cult au fost expres exceptate de la aplicarea acestei legi speciale.
În ceea ce priveşte casele parohiale tribunalul a apreciat că acestea trebuie considerate ca un accesoriu al lăcaşului de cult şi supuse aceluiaşi regim juridic, deci nici pentru casa parohială nu era necesară cererea de restituire în baza O.U.G. nr. 94/2000, ci doar acţiune conform dreptului comun (aceasta este singura soluţie în lipsa unui act normativ special a cărui elaborare şi adoptare nu s-a realizat deşi s-a manifestat această intenţie de peste 10 ani.)
Accesorialitatea casei parohiale faţă de lăcaşul de cult rezultă şi din H.G. nr. 53/2008 în care se arată că biserica, casa parohială, curtea, grădina aferentă şi cimitirul ca anexe ale acesteia formează un tot unitar.
În primul rând tribunalul a reţinut că acţiunea nu este prescrisă.
Conform art. 36 din Decretul-lege nr. 115/1938 (în vigoare la data efectuării înscrierilor), acţiunea în revendicare, sub rezerva prescripţiunii acţiunii de fond va fi imprescriptibilă faţă de dobânditorul nemijlocit (...).
Acţiunea în rectificare a fost respinsă. Reclamanta a invocat ca temei al rectificării următoarele motive: - abrogarea Decretului nr. 177/1998 care a constituit titlul de dobândire al pârâtei; - şi lipsa acordului părţilor sau a unei hotărâri judecătoreşti pentru intabularea pârâtei.
Niciunul din aceste motive nu a fost considerat întemeiat.
Astfel referitor la primul motiv, este adevărat că Decretul nr. 177/1948 a fost abrogat prin art. 51 din Legea nr. 489/2006, însă abrogarea acestui act normativ şi recunoaşterea Bisericii greco-catolice de către Statul român după 1990 nu are ca efect direct redobândirea dreptului de proprietate de către reclamantă şi nici nu poate impune concluzia că reclamanta nu a pierdut niciodată proprietatea asupra bunurilor. Dimpotrivă, reclamanta a pierdut dreptul de proprietate pe care pârâta l-a dobândit şi l-a exercitat până în prezent.
În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin mai multe decizii având ca obiect Decretul-lege nr. 126/1990 (Decizia nr. 23/1993, Decizia nr. 49/1995).
Astfel s-a arătat că soluţia pronunţată de Curtea Constituţională este în concordanţă cu Apelul Senatului României din 29 decembrie 1994 şi cu Documentul de la Balamand-Liban, elaborat de Comisia mixtă internaţională pentru dialog teologic între biserica ortodoxă şi biserica romano-catolică, la a VII-a sesiune plenară ce a avut loc între 17 - 24 iunie 1993. La pct. 31 din acest document se face apel "să ne amintim de îndemnul Sf. Apostol Pavel către Corinteni (I Cor. 6, 17), care recomanda creştinilor să rezolve diferendele dintre ei prin dialog frăţesc, evitând astfel de a încredinţa intervenţiei autorităţilor civile soluţionarea practică a problemelor care se puneau între biserici sau comunităţi locale. Aceasta are importanţă în special pentru intrarea în posesiune sau restituirea bunurilor bisericeşti. Aceasta nu trebuie să se bazeze numai pe situaţii din trecut sau să se sprijine numai pe principii juridice generale, ci trebuie să ţină seama de complexitatea realităţilor pastorale prezente şi de situaţiile locale".
Trimiterea la realităţile prezente de pe plan local rezultă şi din Legea cultelor nr. 489/2006. Acest act normativ a abrogat Decretul nr. 177/1948 şi a prevăzut că disputele patrimoniale dintre cultele recunoscute se soluţionează pe cale amiabilă iar în caz contrar, potrivit dreptului comun (art. 31 alin. (3)).
În ceea ce priveşte al doilea motiv invocat de reclamantă referitor la lipsa titlului (sau nevalabilitatea) înscrierii în CF a pârâtei şi acesta a fost considerat neîntemeiat. Pârâta este întabulată în CF în baza unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în baza unui act normativ în vigoare la acel moment.
Prin această hotărâre s-a constatat că trecerea credincioşilor din Hamba de la cultul greco-catolic la cultul ortodox s-a făcut în proporţie de 100%, astfel că, în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948, întreaga avere aparţinând fostei parohii greco-catolice din comuna Hamba a trecut în proprietatea pârâtei din prezenta cauză.
Susţinerile reclamantei, că nu există titlu valabil (hotărâre judecătorească) pentru intabularea pârâtei a fost considerată nereală. Dimpotrivă, trecerea s-a făcut conform legii în vigoare la acel moment, prin hotărâre judecătorească ce a consfinţit îndeplinirea cerinţelor legale pentru rectificarea cărţii funciare şi restabilirea situaţiei anterioare.
Întrucât în cartea funciară apare ca proprietar pârâta care şi foloseşte imobilele, rectificarea înscrierii nu este justificată, astfel că a fost respinsă şi acţiunea în revendicare (indiferent care ar fi temeiul acesteia - art. 480 C. civ. Legea nr. 489/2006 sau Decretul nr. 126/1990) întrucât reclamanta nu poate opune pârâtei niciun titlu care să-i legitimeze acţiunea.
Instanţa de fond nu a ignorat contextul politic în care s-a făcut intabularea pârâtei, ci doar a arătat că în speţa de faţă au fost respectate toate dispoziţiile legale referitoarea la cultele religioase şi la intabulare (Decretul-lege nr. 115/1938) în vigoare la data intabulării, astfel că titlul pârâtei a fost considerat valabil.
Împotriva acestei hotărâri a declinat apel reclamanta iar prin Decizia civilă nr. 141 din 9 septembrie 2011 a Curţii de Apel Alba s-a respins apelul ca nefondat, reţinându-se următoarele considerente:
Acţiunea reclamantei este întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., or prin definiţie, această acţiune este aceea prin care reclamantul - proprietar, neposesor - cere instanţei de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat, aflat în posesia pârâtului - posesor, neproprietar.
Reclamanta nu se află în situaţia de a invoca prev. art. 480 C. civ., întrucât ea nu este proprietară de carte funciară asupra bunului litigios, care se află în proprietatea pârâtei, întabulată în CF X Hamba, sub B 12. Practic, acţiunea reclamantei este o acţiune de rectificare de carte funciară prin care se solicită anularea titlului pârâtei, aşa cum s-a precizat dealtfel prin completarea de acţiune de la dosar.
Pârâta s-a întabulat în temeiul art. 37 din Decretul-lege nr. 177/1948, potrivit căruia, dacă cel puţin 75% din numărul credincioşilor comunităţii locale a unui cult trec la un alt cult întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul comunităţii locale a cultului adoptat, cu drept de despăgubire pentru comunitatea locală părăsită proporţional cu numărul celor rămaşi fără a se socoti biserica şi edificiile anexe.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, întabularea pârâtei a avut loc în baza cărţii de judecată a Judecătoriei mixte Sibiu nr. 146/1949, aflată la dosar, hotărâre prin care s-a constatat că trecerea credincioşilor din Hamba de la cultul greco-catolic la cultul ortodox, s-a făcut în proporţie de 100%, astfel că au fost pe deplin respectate prevederile art. 37 din Decretul-lege nr. 177/1948.
Reclamanta a arătat că încheierea nr. 524/1949 este lovită de nulitate absolută, fără însă a indica dispoziţia legală care nu a fost respectată, menţionându-se doar că temeiul juridic trecut în cartea funciară este eronat şi abuziv. Aceste aspecte nu pot fi reţinute de instanţa de apel întrucât, pe de o parte, încheierea de carte funciară nr. 524/1949 este dată în procedura necontencioasă, asemenea oricărei încheieri de carte funciară, fiind aplicabile disp. art. 331 şi urm. C. proc. civ., în condiţiile în care nu erau îndeplinite disp. art. 335 din acelaşi cod, care să dea cererii de înscriere un caracter contencios, iar pe de altă parte, la data de 2 aprilie 1949 când s-a efectuat înscrierea, reclamanta era desfiinţată ca persoană juridică, astfel că nu se mai putea vorbi de realizarea unui acord de voinţă între părţi.
Analiza respectării disp. art. 37 din Decretul nr. 177/1948 nu se poate face în prezent prin prisma art. 38 - 39 din decret, referitoare la faptul că trecerile de la un cult la altul trebuiau să fie liber consimţite, or în speţă trecerea de la un cult la altul s-ar fi făcut forţat. Această trecere forţată de la cultul greco-catolic la cel ortodox este de notorietate şi necontestată de pârâtă şi nu se mai impune analizarea acestui aspect. Esenţial este faptul că pârâta a fost întabulată în cartea funciară în baza unei încheieri pronunţate în materie necontencioasă, iar în temeiul art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în favoarea unei persoane se prezumă că dreptul există în folosul ei. Această prezumţie care reglementează principiul forţei probante a înscrierii în cartea funciară, nu poate fi răsturnată pe baza susţinerilor reclamantei, care tinde să dea caracter contencios unei proceduri desfăşurate în anul 1949, când s-a efectuat întabularea pârâtei în cartea funciară. Deşi Decretul nr. 177/1948 acordă dreptul la contestaţie în justiţie, nu s-a făcut dovada existenţei vreunui demers illo tempore al Bisericii Greco-catolice de a ataca transferul bunului ce se pretinde că ar fi aparţinut cultului abandonat pentru neîndeplinirea cerinţelor legale vizând întabularea.
Abrogarea în 1989 a Decretului-lege nr. 358/1948 şi recunoaşterea cultului greco-catolic prin Decretul-lege nr. 126/1990 nu poate duce la concluzia că, de jure, bunurile revendicate nu au ieşit niciodată din proprietatea sa; după cum s-a arătat, reclamanta a pierdut proprietatea, iar pârâta a dobândit-o prin efectul legii urmată de exercitarea timp de peste 50 de ani, a tuturor atributelor dreptului de proprietate.
Prin Decretul-lege nr. 126/1990 s-a consacrat o procedură specială, în cadrul căreia comisia mixtă avea competenţa să stabilească situaţia juridică a lăcaşelor de cult, ţinând seama de dorinţa credincioşilor. Prin nicio dispoziţie din acest act normativ nu se restituie direct lăcaşele de cult şi casele parohiale, astfel că efectele Decretului nr. 177/1948, care a constituit temei de preluare a acestora şi de transmitere la Biserica Ortodoxă, nu s-au înlăturat.
Pe de altă parte, este de necontestat contextul politic în care a avut loc intabularea Bisericii Ortodoxe Române.
Astfel, pârâta posedă imobilele în litigiu din anul 1948, când cultul greco-catolic a fost scos în afara legii, iar bunurile aparţinând Bisericii Greco-catolice au fost trecute în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române, în temeiul Decretului nr. 177/1948. Caracterul abuziv al acestui act normativ este notoriu şi nu poate fi contestat, de asemenea nici faptul că preluarea bunurilor a fost făcută prin vicierea consimţământului prin violenţă, în urma comenzii politice date de regimul totalitar comunist. Dar această viciere a consimţământului este o cauză de nulitate relativă care poate fi invocată în termen de 3 prev. de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune începând să curgă de la data când aceasta a încetat, potrivit art. 9 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Întrucât prin art. 1 din Decretul-lege nr. 126/1990 Biserica Română Unită cu Roma a fost recunoscută oficial şi s-a prevăzut modalitatea de restituire a bunurilor care au fost preluate în perioada regimului comunist, violenţa, ca viciu de consimţământ a încetat la data publicării acestui decret.
Prin urmare, s-a reţinut că începând cu data de 24 aprilie 1990 a început să curgă termenul de prescripţie de 3 ani, care s-a împlinit la data de 24 aprilie 1993, cu mult înainte de momentul învestirii instanţei de judecată.
În aceeaşi ordine de idei, atâta timp cât art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 prevede expres că reprezentanţii celor două culte vor ţine seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile locale care deţin aceste bunuri, nu se poate ca instanţele de judecată să ignore cu desăvârşire această realitate a vremurilor în care trăim. Astfel, nu se contestă că numărul credincioşilor greco-catolici este considerabil mai mic decât cel al credincioşilor ortodocşi, care nu ar avea nevoie de două biserici pentru oficierea serviciului religios, reclamanta necontestând că are în prezent un alt imobil în care oficiază slujbele religioase.
Sub acest aspect, este de precizat că prezintă o deosebită relevanţă numărul actual al credincioşilor greco-catolici, în raport de numărul credincioşilor ortodocşi, chiar dacă în 1948 trecerea credincioşilor greco-catolici şi odată cu ei a lăcaşului de cult, la ortodoxism a fost abuzivă, în prezent majoritatea credincioşilor nu doresc să revină la cultul iniţial şi să revendice drepturi decurgând din calitatea de fost credincios greco-catolic.
O altă interpretare a disp. art. 37 din Decretul-lege nr. 177/1948 şi ale art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, prin care Biserica Unită cu Roma este recunoscută oficial, ar putea aduce atingere dreptului fundamental la libertate de gândire, de conştiinţă şi religioasă al oricărei persoane. Mai mult, art. 10 alin. (6) din Legea nr. 489/2006 prevede în mod expres "cultele recunoscute pot beneficia, la cerere, de sprijin material din partea statului, pentru cheltuielile privind funcţionarea unităţilor de cult, pentru reparaţii şi construcţii noi, în raport cu numărul credincioşilor, conform ultimului recensământ, şi cu nevoile reale".
Instanţa de apel a considerat că mai trebuie făcută o precizare în legătură cu reţinerea instanţei de fond referitor la faptul că nu are relevanţă împrejurarea că reclamanta are în prezent un alt imobil în care efectuează slujbele religioase, beneficiind de diverse sume de bani din partea autorităţilor locale. Reţinerea instanţei de fond este greşită, dovadă în acest sens fiind prevederile art. 4 din Decretul nr. 126/1990 care arată că "în localităţile în care numărul locaşurilor de cult este insuficient în raport cu numărul credincioşilor, statul va sprijini construirea de noi lăcaşuri de cult, în care scop va pune la dispoziţia cultelor respective terenul aferent în cazul în care acestea nu dispun de acest teren şi va contribui cu fonduri băneşti la constituirea resurselor financiare necesare". Deci legiuitorul a prevăzut o modalitate de reparaţie în cazul în care comisia mixtă formată din reprezentanţii celor două biserici nu ar fi ajuns la niciun rezultat.
Conform înscrisurilor de la dosarul de fond, reclamanta a beneficiat de sprijinul autorităţilor locale şi centrale pentru desfăşurarea slujbelor religioase în imobilul situat în Hamba, fapt necontestat de părţi.
În aceste condiţii, a reţinut instanţa de apel că se pune fireasca întrebare dacă prin introducerea alin. (2) în art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 referitor la acţiunea în justiţie potrivit dreptului comun, legiuitorul ar fi dorit să acorde Bisericii Greco-catolice o dublă reparaţie, în sensul restituirii în natură şi a lăcaşurilor de cult preluate în anul 1948. Este evident că nicio lege de reparaţie, oricât de lacunară ar fi ea, nu ar putea avea drept scop o dublă reparaţie a celui ce a fost păgubit odinioară.
Prin urmare, acţiunea reclamantei nu poate fi admisă, nefiind îndeplinite condiţiile acţiunii în revendicare, iar motive pentru anularea încheierii de întabulare nr. 524/1949 şi pentru anularea titlului pârâtei nu există. Dimpotrivă, în speţă este deplin aplicabil art. 31 alin. (1) din Legea nr. 489/2006, potrivit cu care bunurile intrate în mod legal în patrimoniul unui cult nu pot face obiectul unei revendicări ulterioare, or s-a dovedit că imobilul în litigiu a intrat în patrimoniul pârâtei cu respectarea prevederilor legale în vigoare la momentul dobândirii dreptului de proprietate, adică a Decretului nr. 177/1948.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică Hamba solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat şi pe cale de consecinţă admiterea acţiunii în revendicare.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel se susţine că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii în condiţiile în care imobilul din litigiu era exceptat de la reglementarea prevăzută de art. 3 alin. (3) din Decretul-lege nr. 177/1948.
În aceeaşi idee se susţine că instanţa a făcut o greşită interpretare şi a Legii cultelor nr. 489/2006 şi Decretul-lege nr. 115/1938.
În ce priveşte situaţia juridică a lăcaşului de cult şi a casei parohiale, se susţine că ele au fost exceptate de la aplicare O.G. nr. 94/2000 iar în condiţiile în care atât transferul dreptului de proprietate cât şi intabularea lui asupra acestor imobile este nelegală, se impunea admiterea acţiunii fiind invocate şi dispoziţiile art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Prin încheierea de carte funciară din 2 aprilie 1949 s-a înscris dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu pe numele pârâtei Biserica Ortodoxă Română Hamba.
Încheierea şi implicit întabularea dreptului de proprietate s-a făcut pe baza Cărţii de judecată a Judecătoriei mixte Sibiu nr. 146/1949 din 25 februarie 1949 pronunţată în temeiul Decretului nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase .
Cum, reclamanta nu este este proprietară tabulară asupra bunului din litigiu, bun, ce se află în proprietatea pârâtei, (aceasta fiind întabulată în CF X Hamba, sub B 12), nu sunt incidente dispoziţiile art 480 C. civ., cu atât mai mult cu cât obiectul acţiunii îl constituie rectificarea de carte funciară şi respectiv anularea titlului pârâtei, (aşa cum s-a precizat dealtfel prin completarea de acţiune de la dosar.)
Or, pârâta şi-a înscris şi întabulat dreptul său în cartea funciară în temeiul Cărţii de judecată a Judecătoriei mixte Sibiu nr. 146/1949 din 25 februarie 1949 pronunţată în temeiul Decretului nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase.
Astfel potrivit art. 37 din Decretul-lege nr. 177/1948, dacă cel puţin 75% din numărul credincioşilor comunităţii locale a unui cult trec la un alt cult întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul comunităţii locale a cultului adoptat, cu drept de despăgubire pentru comunitatea locală părăsită, proporţional cu numărul celor rămaşi fără a se socoti biserica şi edificiile anexe.
Cu referire la dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938, instanţa de apel a verificat şi a făcut aplicarea principiului legalităţii, vizând înscrierea în cartea funciară a actelor şi faptelor juridice anume prevăzute de lege, constatând respectarea illo tempore a acestui principiu, sub aspect material şi formal.
De asemenea, instanţa de apel a reţinut corect că, acţiunea promovată de reclamantă deşi vizează rectificarea de carte funciară, aceasta este de fapt grefată pe cererea de constatare a nulităţii titlului pe baza căruia s-a făcut intabularea.
Din acest punct de vedere, s-a reţinut corect că abrogarea Decretului nr. 358/1948 (în baza căruia s-a efectuat înscrierea în favoarea pârâtei) şi recunoaşterea cultului greco-catolic nu pot duce la concluzia că, de jure, bunurile revendicate nu ar fi ieşit niciodată din patrimoniul reclamantei.
Pe de o parte, abrogarea nu produce efecte retroactive iar, pe de altă parte, prin aplicarea decretului menţionat, cultul greco-catolic şi-a încetat existenţa, deci, a fost lipsit de capacitate de folosinţă şi de posibilitatea de a mai avea un patrimoniu (până la momentul recunoaşterii acestuia prin efectul Decretului-lege nr. 126/1990).
Ca atare, reclamanta a predat proprietatea asupra imobilului în litigiu prin efectul legii, iar pârâta l-a dobândit tot astfel, exercitând dreptul asupra acestuia de la momentul preluării.
Astfel, raportat la obiectul dedus judecăţii, la limitele învestirii ei, instanţa de apel a examinat cauza atât în raport de motivele de apel cât şi în raport de dispoziţiile art 37 din Decretul-lege nr. 177/1948 şi respectiv art. 480 C. civ., reţinând în mod legal că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale unei acţiunii în revendicare, neexistând de altfel nici motive pentru rectificarea înscrierii din cartea funciară faţă de dispoziţiile art. 34 din Decretul/lege nr. 115/1938 şi nici pentru anularea încheierii de întabulare nr. 524/1949 şi nici pentru anularea titlului pârâtei.
Susţinerea recurentei că în cauză sunt incidente dispoziţiile art 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, este nefondată faţă de obiectul dedus judecăţii dar şi implicit faţă de faptul că înscrierea şi întabularea dreptului de proprietate al pârâtei s-a făcut în baza Cărţii de judecată a Judecătoriei mixte Sibiu nr. 146/1949 din 25 februarie 1949 pronunţată în temeiul Decretului nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase.
Este real că art. 17 din Decretul-lege nr 115/1938 prevede că "drepturile reale se vor dobândi numai dacă între cel care dă şi cel care primeşte dreptul există acord de voinţă asupra constituirii sau strămutării, în temeiul unei cauze arătate, iar constituirea sau strămutarea a fost înscrisă în cartea funciară", numai că aceste dispoziţii nu-şi găsesc corespondent în cauză în condiţiile existentei unei hotărâri judecătoreşti, respectiv a Cărţii de judecată a Judecătoriei mixte Sibiu nr. 146/1949 din 25 februarie 1949 pronunţată în temeiul Decretului nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase, ce constituie titlu în baza căruia s-a întabulat dreptul de proprietate al pârâtei asupra imobilului din litigiu, dar şi raportat la dispoziţiile art. 32 din acelaşi act normativ care prevăd că" dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei.
Or, probele administrate în cauză nu au răsturnat această prezumţie, iar reclamanţii nu au dovedit îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 480 C. civ., fiind astfel nefondate criticile legate de încheierea de Carte funciară nr. 524/1949, întrucât titlul în baza căruia pârâta şi-a înscris dreptul de proprietate este valabil şi produce efecte juridice.
Cum înscrierea şi respectiv întabularea în cartea funciară a fost efectuată în baza unui titlu valabil respectiv a Cărţii de judecată a Judecătoriei mixte Sibiu nr. 146/1949 din 25 februarie 1949, nu sunt incidente în cauză nici dispoziţiile art 34 din Decretul-lege nr. 115/1938.
Prin acţiunea sa reclamanta a solicitat şi revendicarea casei parohiale precum şi grădina aferentă acesteia (pe lângă locaşul de cult), însă nici cu privire la aceste imobile reclamanta nu a făcut dovada existenţei unui drept, în condiţiile în care aşa cum rezultă din CF X Hamba sub nr. top Y, aceste imobile (casa parohială, curtea şi grădina), nu sunt evidenţiate în cartea funciară.
În ce privesc dispoziţiile Legii nr. 489/2006, în mod corect şi legal, instanţa a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 31 alin. (1), potrivit cărora bunurile intrate în mod legal în patrimoniul unui cult, nu pot face obiectul unei revendicări ulterioare.
Astfel din perspectiva celor expuse, niciuna din criticile recurentei nu sunt fondate, motiv pentru care nefiind întrunite cerinţele art 304 pct 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică Hamba, împotriva Deciziei nr. 141 din 9 septembrie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 octombrie 2012.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 5884/2012. Civil. Reziliere contract. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5757/2012. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii.... → |
|---|
