ICCJ. Decizia nr. 5757/2012. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii. Recurs

Decizii civile ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 5757/2012

Dosar nr. 8146/3/2010

Şedinţa publică din 26 septembrie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 15 februarie 2010, reclamanţii T.V. şi T.T. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor, Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând obligarea pârâţilor în solidar la restituirea preţului de piaţă al imobilului situat în Bucureşti, str. J., sector 2, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, precum şi obligarea pârâţilor la suportarea cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi (3), art. 50¹ Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 24 septembrie 1996, încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC A. SA, au devenit proprietarii imobilului situat în Bucureşti, str. J., sector 2, plătind preţul integral la data perfectării actului mai sus amintit. Potrivit dispoziţiilor art. 7 din contract, preţul locuinţei cumpărate, conform Legii nr. 112/1995 era de 13.021.547 RON, care s-a achitat integral cu două chitanţe: suma de 12.892.621 RON cu chitanţa din 24 septembrie 1996 şi suma de 128.926 RON cu chitanţa nr. 6934159 din 24 septembrie 1996.

La data de 06 decembrie 2002, T.J. a decedat, lăsând moştenitori pe T.T., în calitate de soţie supravieţuitoare şi pe T.V., în calitate de fiu, aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor din 23 iulie 2003 emis de BNP C.C.

Prin Sentinţa civilă nr. 7763 din 11 octombrie 2007, definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de reclamanta D.E. în contradictoriu cu reclamanţii şi, în consecinţă, instanţa i-a obligat la lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului situat în Bucureşti, str. J., sector 2, compus din construcţie în suprafaţa utilă de 106,22 mp şi teren în suprafaţa de 82,46 mp.

S-a reţinut că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi că titlul reclamanţilor a fost desfiinţat ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare prin comparare de titluri, fiind mai bine caracterizat titlul reclamantei, faţă de împrejurarea că emană de la adevăratul proprietar. Instanţa a mai constatat că titlul reclamanţilor emană de la un neproprietar (Statul Român), întrucât statul avea numai posesia asupra imobilului, nu şi proprietatea, neavând relevanţă juridică în acţiunea în revendicare buna-credinţă a cumpărătorilor, aceasta putând fi analizată numai în situaţia în care niciuna dintre părţi nu prezintă un titlu de proprietate.

Legiuitorul a stabilit expres prin art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost completată şi modificată, faptul că proprietarii au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, singurele condiţii impuse pentru a avea deschisă calea acestei acţiuni fiind ca acele contracte de vânzare-cumpărare să fi fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi respectivele contracte să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Este tocmai cazul de faţă, contractul de vânzare-cumpărare nr. X/1996 fiind încheiat cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată, valabilitatea lui nefiind cenzurată de către nicio instanţă.

Ca urmare, reclamanţii au arătat că sunt îndeplinite atât prima condiţie privind încheierea contractului cu respectarea dispoziţiilor legale prevăzute de Legea nr. 112/1995, cât şi cea de-a doua condiţie, şi anume desfiinţarea titlului de proprietate să fie făcută prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Prin Sentinţa civilă nr. 1335 din 22 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanţii T.V. şi T.T. şi a fost obligat pârâtul Statul Român să achite reclamanţilor suma de 558.210 RON, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului, precum şi la 5.300 RON, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare din 24 septembrie 1996 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC A. SA, în calitate de vânzătoare, şi T.J. şi T.T., aceştia din urmă au cumpărat imobilului situat în Bucureşti, str. J., sector 2, în schimbul unui preţ de 13.021.547 RON, achitat integral.

În raport de această situaţie de fapt, instanţa a reţinut că Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, face distincţie între contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, şi care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, cumpărătorii având dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, şi contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, cumpărătorii având dreptul la restituirea preţului actualizat plătit.

S-a urmărit, astfel, de către legiuitor acordarea de măsuri reparatorii diferite în raport de respectarea/nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cumpărătorii care au încheiat contractele cu eludarea prevederilor aceste legi având dreptul doar la restituirea preţului actualizat, faţă de cei care au cumpărat cu respectarea dispoziţiilor legale şi care beneficiază de restituirea preţului de piaţă al imobilului.

Pe de altă parte, faţă de formularea textului art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, instanţa a apreciat că, prin modificările aduse prin Legea nr. 1/2009, legiuitorul a instituit un sistem de reglementare unitar cu privire la noţiunea de "desfiinţare", utilizată în lege, noţiune care priveşte atât situaţia în care contractul încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost anulat în mod explicit prin hotărâre judecătorească irevocabilă, cât şi atunci când contractul a fost desfiinţat ca efect al admiterii acţiunii în revendicare intentate de către fostul proprietar.

În cauză, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanţi a fost desfiinţat prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, astfel că reclamanţii au dreptul la restituirea de către pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a preţului de piaţă al imobilului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, stabilit prin raportul de expertiză imobiliară întocmit de expert E.M.R. Instanţa a avut în vedere faptul că în cadrul acţiunii în revendicare nu s-a pus în discuţie valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 şi nici buna-credinţă a reclamanţilor.

Cum pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a căzut în pretenţii faţă de cererea reclamanţilor, acestuia aparţinându-i culpa procesuală, a fost obligat la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariu expert şi onorariu avocat.

Împotriva sentinţei tribunalului au declarat un singur apel pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice - reprezentaţi de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, arătând că hotărârea este nelegală şi netemeinică pentru următoarele considerente:

1. În mod greşit, instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a Ministerului Finanţelor Publice.

Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ. Or, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice, nefiind părţi la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatarul său S.C. A. S.A. şi reclamanţi, este terţ faţă de acest contract, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar, în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti, prin S.C. A. S.A.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1337 C. civ., ar trebui să fie instituită răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ. Această dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind, aşadar, pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.

Nici dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi nici a Ministerului Finanţelor Publice şi să le acorde calitate procesuală acestor instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.

În cauza de faţă, reclamanţii fiind deposedaţi de imobilul ce face obiectul litigiului, sunt întrunite condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ. Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatarul său SC F. SA, faţă de pretenţiile privind restituirea preţului pentru imobilul în cauză. Nicidecum nu poate fi antrenată răspunderea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi nici a Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că în prezenta acţiune nu există culpa acestei instituţii.

În al doilea rând, potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (2¹) şi 50¹ din Legea nr. 10/2001, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piaţă este necesară îndeplinirea cumulativă a doua condiţii: contractele să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995; ele să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

În speţă, a doua condiţie nu este îndeplinită, având în vedere că nu există o hotărâre definitivă şi irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 24 septembrie 1999, încheiat între reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatarul său SC F. SA.

Mai mult decât atât, aşa cum rezultă chiar din considerentele sentinţei civile atacate, instanţa de fond a reţinut "prin urmare, contractul de vânzare-cumpărare a fost desfiinţat prin efectul admiterii acţiunii în revendicare (...)".

Or, admiţând acţiunea a încălcat dispoziţiile legale citate, întrucât legiuitorul a reglementat în mod expres şi limitativ această ipoteză, iar, instanţa de fond, prin pronunţarea acestei hotărâri, a adăugat la lege.

3. În ceea ce priveşte plata cheltuielilor de judecată, apelanţii-pârâţi au arătat că era necesar să se facă aplicarea art. 1337 C. civ., privind răspunderea pentru evicţiune a vânzătorului, având în vedere că Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC F. SA, a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanţii T.V. şi T.T., în temeiul Legii nr. 112/1995.

În plus, nici Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi nici Ministerul Finanţelor Publice nu au dat dovadă de rea-credinţă ori neglijenţă, nu se fac vinovaţi de declanşarea litigiului şi, prin urmare, nu pot fi sancţionaţi procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Neexistând culpa procesuală a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi nici a Ministerului Finanţelor Publice, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 C. proc. civ. şi neexistând nici temei legal, este neîntemeiată obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

Intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu motivarea că sunt incidente dispoziţiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, care stipulează, în mod expres, calitatea procesuală a Ministerului de Finanţe şi dreptul fostului chiriaş de a obţine valoarea de circulaţie a imobilului, în cazul în care titlul său a fost desfiinţat, ca efect al admiterii acţiunii în revendicare.

În apel s-a efectuat un supliment la raportul de expertiză depus în fond.

Prin Decizia civilă nr. 755A din 30 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul formulat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice - reprezentaţi de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a admis în parte acţiunea, a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamanţilor suma de 558.210 RON, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului şi a respins acţiunea formulată împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare din 24 septembrie 1996 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC A. SA, în calitate de vânzătoare, şi T.J. şi T.T., aceştia din urmă au cumpărat imobilul situat în Bucureşti, str. J., sector 2, în schimbul unui preţ de 13.021.547 RON, achitat integral.

Prin Sentinţa civilă nr. 7763 din 11 octombrie 2007, definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. 11175/300/2006, a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, D.E., reclamanţii din prezenta cauză fiind obligaţi a lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în cauză.

Ca efect al admiterii acţiunii în revendicare, dreptul de proprietate asupra imobilului a ieşit din patrimoniul reclamanţilor.

Temeiul de drept invocat de către intimaţii-reclamanţi a fost art. 50 alin. (2¹) şi 3 şi art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

În raport de pretenţiile deduse judecăţii şi de temeiul de drept invocat, instanţa de apel a constatat că numai Ministerul Finanţelor Publice îşi justifică calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză, nu şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Deşi aparent ar părea că există asemănare între Ministerul Finanţelor Publice şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, totuşi este vorba de două entităţi juridice distincte, cu personalitate juridică, şi care participă la desfăşurarea unor raporturi juridice distincte.

Legiuitorul, prin modalitatea de reglementare a dispoziţiilor art. 50 şi art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, a înţeles să confere în mod expres calitatea procesuală pasivă numai Ministerului Finanţelor Publice.

Cu privire la împrejurarea că numai Municipiul Bucureşti prin Primar General poate avea calitate procesuală pasivă în temeiul evicţiunii pentru fapta unui terţ, instanţa de apel a apreciat că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar nu pe prevederile art. 1337 C. civ.

Aceste prevederi speciale derogă de la dreptul comun în materie, conform principiului "specialia generalibus derogant", astfel încât, în cauză nu-şi mai găsesc aplicarea, în privinţa restituirii preţului de piaţă al imobilului, prevederile Codului civil care reglementează obligaţia vânzătorului de garanţie contra evicţiunii.

Calea procesuală pentru realizarea pretenţiilor a fost aleasă de intimaţii-reclamanţi şi, în raport de temeiul de drept invocat în susţinerea cererii de chemare în judecată, se stabileşte cadrul procesual.

Prin urmare, ele se aplică cu precădere, atunci când instanţa de judecată reţine că situaţia de fapt expusă de reclamant se încadrează în ipoteza normei juridice.

Or, textul de lege cu caracter derogatoriu de la dreptul comun, instituie o formă de răspundere extracontractuală specială, ce stabileşte în mod expres calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice în ceea ce priveşte restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

În consecinţă, regulile de drept comun în materia evicţiunii - relative la instituirea răspunderii contractuale pentru evicţiune a vânzătorului - nu erau incidente în soluţionarea procesului de faţă, în condiţiile existenţei dispoziţiilor legale menţionate mai sus, cuprinse în Legea nr. 10/2001, cu caracter special şi derogatoriu de la dreptul comun din materia evicţiunii.

Având în vedere toate considerentele expuse, instanţa a constatat că Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă şi că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, motiv pentru care a fost respinsă cererea de chemare în judecată introdusă împotriva acestui din urmă pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Pe fond, Curtea a reţinut că textul art. 50¹ din lege se referă la contracte de vânzare-cumpărare "încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995", fiind vorba, aşadar, de acele contracte în privinţa cărora nu s-a constatat a fi lovite de vreun motiv de nulitate (spre exemplu, s-a respins acţiunea în constatarea nulităţii sau nu s-a formulat un astfel de petit, ci s-a solicitat numai revendicarea), dar care au fost "desfiinţate", în sensul că au devenit ineficace în urma promovării acţiunii în revendicare de către verus dominus, instanţa constatând că titlul acestuia din urmă este mai puternic faţă de cel reprezentat de contract.

Aceasta este ipoteza şi în cauza dedusă judecăţii, contractul de vânzare-cumpărare deţinut de intimaţii-reclamanţi nefiind constatat nul, prezumându-se, astfel, că a fost încheiat cu respectarea legii, dar fiind lipsit de eficacitate în urma admiterii acţiunii în revendicare, astfel că nu îşi mai poate produce efecte juridice, acesta fiind înţelesul noţiunii de "desfiinţat", din cuprinsul textului în discuţie.

Ca atare, critica apelanţilor în sensul că nu sunt incidente dispoziţiile menţionate, deoarece nu există o sentinţă definitivă şi irevocabilă în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, este nefondată, deoarece, art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, care justifica restituirea preţului de piaţă al imobilelor, nu vizează ipoteza în care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, dimpotrivă, referirea textului făcându-se la acele contracte încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar care au fost desfiinţate printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, adică au fost lipsite de efectele juridice constând în pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat.

Din acest punct de vedere, în interpretarea art. 50 şi art. 50¹ din Legea 10/2001 sunt doua situaţii de deosebit: 1) ipoteza în care contractul a fost declarat nul, fiind încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, situaţie în care sunt incidente dispoziţiile art. 50 alin. (2), chiriaşul cumpărător fiind îndreptăţit la restituirea preţului actualizat şi 2) ipoteza în care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost declarat nul, fiind încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar a devenit ineficace, fiind implicit desfiinţat, de exemplu în situaţia admiterii acţiunii în revendicare, caz în care sunt aplicabile prevederile art. 50¹ din lege.

În ambele situaţii Ministerul Finanţelor Publice justifica legitimarea procesuală pasivă în restituirea, fie a preţului actualizat, fie a preţului de piaţă al imobilului, conform art. 50 alin. (2¹) din lege, diferită fiind doar întinderea despăgubirilor datorate.

Deşi în ambele texte menţionate (art. 50 alin. (2) şi art. 50¹) care vizează ipotezele arătate mai sus se foloseşte termenul "desfiinţat" în privinţa contractelor de vânzare-cumpărare, este evident că înţelesul juridic al acestuia este diferit, astfel cum rezultă din interpretarea sistematică şi literală a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

De altfel, înţelesul juridic al "desfiinţării" se deduce din însăşi litera legii, în cuprinsul acesteia, la art. 20 alin. (2¹), prevăzându-se în mod expres: "În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuinţe din fondurile de locuinţe gestionate de consiliile locale şi/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor".

Prin urmare, chiar legea statuează cele două ipoteze în care contractul de vânzare poate fi desfiinţat şi, deşi textul legal menţionat mai sus nu este incident în cauză, referirea la acesta s-a făcut pentru justificarea interpretării noţiunii de desfiinţare analizată în speţă şi care a fost data de legiuitor, sensul juridic al termenului urmând a fi avut în vedere în mod unitar pentru întreaga lege, deci şi în privinţa dispoziţiilor art. 50 şi 50¹.

Aşadar, pentru ipoteza dedusă judecăţii, ce se circumscrie dispoziţiilor art. 50¹din Legea nr. 10/2001 nu era necesară o hotărâre judecătorească prin care să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, pentru a se justifica obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata preţului de piaţă al imobilului.

Mai mult, se reţine că intimaţii-reclamanţi au deţinut un "bun", în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi lipsirea acestora de bunul lor, fără o despăgubire dreaptă şi echitabilă ar însemna o încălcare a dreptului la proprietate, reglementat de dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (cauza Brumărescu vs. România, cauza Vasilescu vs. România etc.).

Curtea Europeană a reţinut constant în jurisprudenţa sa, că există, în cadrul art. 1 Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, un drept intrinsec la indemnizaţie în cazul privării de proprietate, atunci când despăgubirea este necesară în vederea respectării proporţionalităţii între ingerinţa în dreptul individului şi utilitatea publică şi că trebuie să existe un echilibru corect între cererile interesului general al comunităţii şi necesităţile de protejare ale drepturilor fundamentale ale individului.

În consecinţă, Curtea a reţinut că persoana deposedată de proprietate trebuie în principiu să obţină compensaţii "în concordanţă cu valoarea ei". Astfel, echilibrul menţionat mai sus este obţinut în general acolo unde compensaţiile plătite persoanei a cărei proprietate a fost luată sunt legate în mod rezonabil cu valoarea de piaţă.

Având în vedere considerentele expuse, instanţa de apel respins ca neîntemeiate criticile care vizează neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, dar şi ultima critică referitoare la obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, instanţele de fond făcând o corecta aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care pârâtul este cel care a "căzut în pretenţii", ca urmare a admiterii acţiunii.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, în drept invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul a susţinut că Ministerul Finanţelor Publice nu are legitimare procesuală pasivă.

În primul rând, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ. Or, Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 24 septembrie 1996 dintre T.J., T.T. şi Municipiul Bucureşti prin mandatar S.C. A. S.A., este terţ faţă de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.

Nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi să acorde calitate procesuală acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.

Deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ. Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, faţă de pretenţiile privind restituirea valorii preţului pentru imobilul în cauză la preţul de circulaţie. Nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că în prezenta acţiune nu există culpa acestei instituţii.

Mai mult, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere dispoziţiile art. 1336 şi urm. C. civ., cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi, prin urmare, este în vigoare obligaţia reglementata de art. 1336 pct. 1 C. civ., de garanţie pentru evicţiune.

În această situaţie calitate procesuală poate avea doar vânzătorul imobilului, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti. În situaţia evingerii cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deţinut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuie să fie instituită obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătoarei Primăria Municipiului Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 1337 C. civ.

Această dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind, aşadar, pe deplin aplicabilă între părţile din litigiu.

De asemenea, prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice. În cadrul Legii nr. 10/2001, legiuitorul a intervenit în acest sens, când a considerat necesar, instituind prevederi cu caracter procesual, ce rezultă clar din formularea textului şi, în plus, referindu-se numai la efecte ale faptului (îmbogăţirea fără justă cauză), nu ale unui act juridic (contractul fiind, conform art. 969 C. civ., "legea părţilor", neputându-se interveni peste voinţa contractanţilor).

În subsidiar, pe fondul cauzei, recurentul a precizat că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres şi limitativ situaţiile în care Ministerul Finanţelor Publice poate fi obligat la restituirea preţului plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995, şi anume acele contracte să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Însă, în speţa dedusă judecăţii, dispoziţiile normative invocate anterior nu sunt aplicabile, întrucât nu există o hotărâre definitivă şi irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între T.J. şi T.T. şi Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată prin SC A. SA.

În urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, potrivit dispoziţiilor art. 50, pentru ca Ministerul Finanţelor Publice să poată fi obligat la restituirea preţului de piaţă este necesară întrunirea cumulativă a 2 condiţii: 1. contractul de vânzare-cumpărare să fi fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă; 2. acest contract de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.

Or, în acest moment, nu există o astfel de situaţie, iar, prin urmare, nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 50¹ alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Prin întâmpinare, intimaţii au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, făcând trimitere la dispoziţiile art. 50 alin. (3) şi 50¹ din Legea nr. 10/2001.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Recursul aduce în dezbatere în primul rând, problema calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, motivându-se, cu referire la dispoziţiile art. 1337 C. civ., faptul că răspunderea pentru evicţiune se angajează în sarcina vânzătorului care, în speţă, este Primăria Municipiului Bucureşti, în timp ce recurentul are calitatea de terţ faţă de actul juridic al înstrăinării.

Critica este nefondată, întrucât se întemeiază pe dispoziţiile dreptului comun referitoare la răspunderea pentru evicţiune, or, materia de faţă este reglementată de legea specială.

Astfel, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că "restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către Ministerul Finanţelor Publice".

Este tocmai temeiul juridic a cărui aplicare, în mod corect a făcut-o instanţa de apel, tranşând problema raportului dintre norma generală şi cea specială.

Aşa fiind, se constată legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice, acesta fiind titularul obligaţiei în raportul juridic dedus judecăţii, în ce priveşte cererea de obligare la plata preţului de piaţă al imobilului.

Susţinerea recurentului vizând faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 este, de asemenea, nefondată, pentru următoarele argumente:

Din interpretarea dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, rezultă distincţia între preţul actualizat şi preţul de piaţă al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate şi această distincţie funcţionează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu rea-credinţă, ca o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate sau prin admiterea acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiţie, existenţa unor titluri valabile de proprietate.

Art. 50¹din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009 prevede că: "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare; valoarea despăgubirilor, se stabileşte prin expertiză".

Astfel, ipotezele avute în vedere de dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 sunt diferite de cele cuprinse în art. 50¹ şi se exclud reciproc, pentru că, în timp ce art. 50 are în vedere restituirea preţului actualizat în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dispoziţiile art. 50¹, dimpotrivă, se referă la restituirea preţului de piaţă al imobilelor în situaţia contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Prin art. 8 din Legea nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001 s-a introdus alin. (2¹), potrivit cărora "În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (...)"

Aşa fiind, este evident că, în înţelesul Legii nr. 1/2009, prin "desfiinţare" nu se înţelege doar situaţia când contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost anulat, ci şi cea a admiterii unei acţiuni în revendicare.

Faţă de împrejurarea că în fazele procesuale anterioare nu s-a reţinut că, în speţă, actul ar fi fost încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, este evidentă concluzia că, menţinându-se valabilitatea lui, cu respectarea condiţiilor acestei legi, se impune acordarea valorii de piaţă a imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în considerarea Legii nr. 112/1995.

Întrucât prin Sentinţa civilă nr. 7763 din 11 octombrie 2007, definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, s-a admis acţiunea în revendicare prin comparare de titluri formulată de fostul proprietar împotriva cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 - reclamanţii din prezenta cauză - cu privire la imobilul litigios, contractul de vânzare-cumpărare care a reprezentat titlul de proprietate al reclamanţilor nu a fost desfiinţat, însă aceştia au pierdut dreptul de a exercita atributele specifice dreptului de proprietate asupra bunului, fiind obligaţi a ceda, în favoarea fostului proprietar, deplina proprietate şi liniştită posesie a imobilului.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că reclamanţii se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50¹din Legea nr. 10/2001 republicată, respectiv cea a admiterii acţiunii în revendicare formulate de foştii proprietari şi menţinerea valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, astfel că, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului.

Pentru considerentele arătate, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei nr. 755A din 30 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 septembrie 2012.

Procesat de GGC - NN

← ICCJ. Decizia nr. 5845/2012. Civil. Revendicare imobiliară....		ICCJ. Decizia nr. 5754/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 5757/2012. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5757/2012. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii. Recurs