ICCJ. Decizia nr. 5883/2012. Civil. Marcă. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5883/2012
Dosar nr. 16228/3/2009
Şedinţa publică din 2 octombrie 2012
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. supra recursului civil de faţă, constată următoarele:
1. Instanţa de fond
Tribunalul Bucureşti, secţia a III - a prin sentinţa civilă nr. 1197 din 7 iulie 2010 a respins cererea formulată de reclamanta-pârâtă SC A.I.H. SRL în contradictoriu cu pârâtul Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (O.S.I.M.), pentru lipsa calităţii procesuale pasive şi ca neîntemeiată cererea formulată în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC A.T.C. SRL.
A fost admisă cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă SC A.T.C. SRL în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă SC A.I.H. SRL şi cu pârâtul O.S.I.M.
A anulat marca naţională nr. X - „B.C.C.”.
A fost obligată reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a 26.507,25 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie s-au reţinut următoarele:
Reclamanta SC A.I.H. SRL, în calitate de titulară a certificatului de înregistrare a mărcii „B.C.C.” eliberat de O.S.I.M. la data de 24 martie 2006, marcă înregistrată sub nr. X pentru clasele 35, 37 şi 43, a chemat în judecată, la 16 aprilie 2009 pe pârâta SC A.T.C. SRL şi pe pârâtul O.S.I.M., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate că mărfurile produse de pârâtă - cafea - poartă însemnele mărcii reclamantei, fapt ce aduce atingere drepturilor sale exclusive de proprietate intelectuală asupra acesteia; să interzică producerea şi comercializarea neautorizată de către pârâtă a produselor purtând mărci identice sau similare cu marca reclamantei şi să oblige pârâta la plata sumei de 150.000 euro, prejudiciu material ca urmare a folosirii mărcii reclamantei.
Reclamanta a susţinut că pe durata folosirii pe ambalajele pârâtei a mărcii sale, reclamanta a înregistrat pierderi financiare majore prin diminuarea vânzărilor. Deşi a atenţionat pe pârâtă să înceteze orice folosire a mărcii sale, deoarece prin folosirea însemnelor „B.C.C.” pe produsele comercializate i se creează un prejudiciu, pârâta nu s-a conformat.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 84/1998.
La data de 7 mai 2009, O.S.I.M. a solicitat prin întâmpinare admiterea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, raportat la atribuţiile sale decurgând din dispoziţiile art. 93 din Legea nr. 84/1998 şi art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 573/1998.
Pârâta SC A.T.C. SRL prin întâmpinare a solicitat anularea celui de-al treilea capăt de cerere ca netimbrat, iar pe fond a susţinut că reclamanta nu are un drept exclusiv asupra elementului verbal „C.”, deoarece înregistrarea mărcii reclamantei de către O.S.I.M. a fost făcută cu această menţiune expresă. S-a arătat că pârâta este titulara mărcii individuale combinate nr. Y „S.” pentru clasele de produse 30, 35, 39, 40 şi 43, iar utilizarea expresiei „B.C.C.” se face pentru categorii de produse care nu se află sub protecţia mărcii aparţinând reclamantei, ca un indicator de produse din gama S., iar nu ca marcă, astfel încât nu se poate reţine vreo încălcare a drepturilor exclusive ale reclamantei.
Cu privire la cererea de obligare la plata sumei de 150.000 euro, pârâta a arătat că reclamanta nu a dovedit prejudiciul material pretins.
Pârâta a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat anularea mărcii reclamantei pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) şi d) din Legea nr. 84/1998. S-a susţinut că marca „B.C.C.” este alcătuită dintr-o formaţiune de trei cuvinte, dar care în realitate are în compunere un substantiv şi un adjectiv. Pentru substantivul „C.”, reclamanta-pârâtă nu are un drept exclusiv, potrivit certificatului de înregistrare. Celelalte două cuvinte constituie un adjectiv - un calificativ devenit uzual şi lipsit de caracter distinctiv.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 3 lit. a), art. 5 lit. b), c) şi d) şi art. 48 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998.
La data de 4 iunie 2009, O.S.I.M. a exprimat un punct de vedere în sensul respingerii cererii reconvenţionale şi a arătat că este necesar ca marca să identifice originea produsului sau a serviciului pentru a permite consumatorului cu ocazia unei achiziţii ulterioare aceeaşi alegere sau să facă o altă alegere, după cum experienţa a fost sau nu pozitivă.
La 17 iunie 2009 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a O.S.I.M. în ceea ce priveşte cererea de chemare în judecată.
Pe fondul cauzei tribunalul a constat că r eclamanta SC A.I.H. SRL este titulara drepturilor de proprietate industrială asupra mărcii „B.C.C.”, pentru clasele de produse 35 - gestiunea afacerilor comerciale; regruparea în avantajul terţilor a espresoarelor şi automatelor pentru băuturi calde (cu excepţia transportului lor) permiţând consumatorilor să le vadă şi să le cumpere comod; 37 - servicii de reparaţii şi întreţinere (service) pentru automate şi espresoare; 43 - servicii de închiriere a espresoarelor şi automatelor pentru băuturi calde, astfel cum rezultă din certificatul de înregistrare a mărcii nr. X (fila 5) cu durată de protecţie de 10 ani începând cu data de 24 martie 2006, în care s-a menţionat expres faptul că titularul mărcii nu are un drept exclusiv asupra elementului verbal „C.”. În consecinţă, potrivit art. 35 din Legea nr. 84/1998, reclamanta are un drept exclusiv de folosire a mărcii fiind îndreptăţită să solicite interzicerea folosirii de către terţe persoane în activitatea comercială din acelaşi domeniu şi fără consimţământul său a unor semne asemănătoare sau identice cu marca sa.
Pârâta comercializează cafea sub marca „S.” (înregistrată sub nr. Y din 24 august 2007) şi cu menţiunea aplicată pe ambalaj „B.C.C.”, aspect necontestat în cauză şi dovedit cu înscrisurile depuse de reclamantă ataşat cererii de chemare în judecată.
Pentru ca reclamanta să beneficieze de dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 84/1998 este necesar ca marca sa să fie valabil înregistrată, aspect care face necesară analizarea cu prioritate a cererii reconvenţionale, ce are ca obiect anularea mărcii în condiţiile art. 48 din Legea nr. 84/1998, sancţiune ce produce efecte retroactive în măsura aplicării sale.
S-a constatat că pârâta-reclamantă a dovedit că sintagma „B.C.C.” este folosită nu numai în domeniul transporturilor aeriene, ci şi pentru alte tipuri de produse şi servicii, respectiv servicii hoteliere, de taximetrie, de telefonie, produse cosmetice, birotică. S-a reţinut în cauză un punct de vedere exprimat de specialişti în lexicografie, profesor universitar dr. M.N. şi lector universitar C.D.C., potrivit căruia expresia „B.C.C.” este folosită curent în limba engleză modernă, ca determinant, pe lângă alt substantiv regent, pentru a descrie o calitate deosebită a substantivului lângă care este întrebuinţată (calitatea superioară oferită de producător şi costul mare perceput de firma ofertantă pentru produsele/ serviciile respective) şi că expresia a devenit uzuală, fiind folosită curent în limba engleză modernă ca expresie cu grad superlativ pentru a descrie o calitate deosebită a unui substantiv determinant.
Cu privire la cererea reconvenţională, tribunalul a constatat că marca înregistrată a reclamantei este compusă din sintagma „B.C.C.”, sintagmă uzuală în practicile comerciale pentru desemnarea unor produse şi servicii de calitate superioară, lipsită de distinctivitate şi care indică calitatea produselor oferite publicului consumator, sintagmă alăturată termenului „C.”.
Tribunalul a reţinut cu privire la aceasta, pe lângă dovezile privind folosirea uzuală a termenului şi părerea specialiştilor şi faptul că însăşi reclamanta-pârâtă, la momentul avizului de refuz provizoriu, pentru a combate incidenţa art. 6 lit. c din lege (existenţa mărcii anterioare similare E.D. - B.C.C. pentru aceeaşi clasă de produse 35) considera că sintagma „B.C.C.” se referă la calitate de nivel super premium sau servicii de categorie superioară (fila 95).
Prin urmare, s-a făcut aplicarea art. 48 alin. (1) lit. a) raportat la art. 5 lit. b), c) şi d) din Legea nr. 84/1998, s-a admis cererea reconvenţională şi s-a anulat marca pârâtei. În consecinţă, cererea principală a fost respinsă ca neîntemeiată. De altfel, chiar şi în situaţia constatării validităţii mărcii reclamantei, tribunalul a apreciat că nu există similaritate între produsele protejate prin mărcile părţilor, având în vedere modalitatea de comercializare a produselor (cafea ambalată comercializată prin reţele de magazine şi, respectiv, espresoare şi automate pentru băuturi calde).
În ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, s-a constatat că expertiza a stabilit că pârâta a suferit pierderi financiare din produsul a cărei comercializare se impută, fără însă să se poată stabili o legătură de cauzalitate între diminuarea vânzărilor produselor reclamantei şi comercializarea cafelei pârâtei, tocmai ca urmare a modalităţii diferite de comercializare.
A fost obligată reclamanta la plata cheltuielilor de judecată de 26.507,25 lei, onorariu avocaţial.
2. Instanţa de apel
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX - a, prin decizia nr. 48/ A din 10 februarie 2011 a admis apelul formulat de apelanta - reclamantă - pârâtă SC A.I.H. SRL împotriva sentinţei civile nr. 1197 din 07 iulie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea reconvenţională ca neîntemeiată, a înlăturat dispoziţia privind obligarea reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată şi a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Intimata a fost obligată la plata către apelantă a sumei de 12.864 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Instanţa de apel a observat că raţiunile pentru care instanţa de fond a reţinut nevalabilitatea înregistrării mărcii reclamantei au fost legate de folosirea în mod uzual în prezent a sintagmei „B.C.C.” pentru diferite tipuri de produse şi servicii de calitate superioară, pe de o parte, iar pe de altă parte, de coordonatele semantice pe care această sintagmă le are pentru vorbitorii de limba engleză, potrivit opiniilor unor specialişti (cadre didactice universitare).
Acest mod de evaluare a valabilităţii înregistrării mărcii reclamantei-apelante a fost apreciat ca eronat pentru că, pe de o parte se depărtează de la regula potrivit căreia cauzele de nulitate a unui act juridic trebuie să fie anterioare sau concomitente emiterii lui, iar pe de altă parte pentru că se fundamentează pe neobservarea unor reguli consacrate de doctrină şi jurisprudenţă în materia înregistrării mărcilor, respectiv acelea potrivit cărora condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un semn spre a fi înregistrabil nu trebuie verificate în abstract, ci de o manieră concretă, în legătură directă atât cu produsele/ serviciile pentru care s-a solicitat înregistrarea, cât şi cu categoria consumatorului mediu (rezonabil de informat, circumspect şi atent) căruia i se adresează produsele/ serviciile sub marca în discuţie.
Prin înregistrarea ca marcă a semnului „B.C.C.”, reclamanta a dobândit protecţie asupra acestui semn, cu disclaimer în privinţa elementului „C.”.
Existenţa disclaimer-ului face ca titularul mărcii să nu beneficieze de protecţia exclusivă conferită prin art. 35 din Legea nr. 84/1998 (în numerotarea existentă la data înregistrării mărcii) în privinţa menţionatului cuvânt, fără însă ca prin acesta să se producă o fragmentare a semnului înregistrat ca marcă în elementele „B.C.C.” - ce se bucură de protecţia exclusivă - şi „c.” - la care se referă disclaimer-ul.
În alţi termeni, instanţa de apel a stabilit că semnul înregistrat ca marca îşi păstrează caracterul unitar, impunându-se a fi evaluat ca atare din perspectiva îndeplinirii condiţiilor cerute spre a fi apt de înregistrare, prezenţa disclaimer-ului punându-l pe titularul acesteia în situaţia de a nu putea - ulterior înregistrării mărcii - să opună terţilor un drept exclusiv de a utiliza cuvântul „C.” în legătură cu produse/servicii identice sau similare celor pentru care marca a fost înregistrată.
Procedând la evaluarea mărcii reclamantei-apelante în raport de ansamblul elementelor ce o compun, de produsele/ serviciile pentru care a fost înregistrată şi de consumatorul mediu din categoria celor cărora respectivele produse/ servicii se adresează, Curtea a reţinut că sintagma „B.C.C.” este integral formulată din cuvinte ce aparţin vocabularului limbii engleze, cuvinte care însă nu se regăsesc ca atare în vocabularul curent al limbii române.
De aceea, semnificaţia pe care o are construcţia verbală „B.C.C.” în limba engleză nu poate fi privită ca una necesară, generală, esenţialmente descriptivă (pentru serviciile pentru care reclamanta-pârâtă a înregistrat-o) pe teritoriul pe care marca înregistrată la nivel naţional îşi produce efectele, respectiv în România, în condiţiile în care locuitorii acestui teritoriu (consumatorii de nivel mediu cărora li se adresează produsele/serviciile cărora marca le este destinată) nu folosesc în mod curent limba engleză (pentru comunicare, pentru procurarea bunurilor şi serviciilor necesare traiului cotidian).
În absenţa unui probatoriu pertinent şi concludent care să ateste cunoaşterea în limba română, a semnificaţiei sintagmei „B.C.C.” de către consumatorii produselor/serviciilor (legate de espresoare şi aparate pentru băuturi calde) pentru care a fost înregistrată marca în litigiu, susţinerea pârâtei reclamante în sensul că respectiva marcă ar avea caracter descriptiv, cât şi aceea că marca ar fi total lipsită de distinctivitate au fost apreciate ca nefondate.
Având în vedere că marca a fost înregistrată pentru servicii determinate (din clasele 35, 37 şi 43) care sunt legate de expresoare şi automate pentru băuturi calde, iar nu pentru produsul cafea, ce este sugerat de o manieră directă prin sintagma „B.C.C.”, este de asemenea lipsită de fundament susţinerea potrivit căreia respectiva marcă ar fi compusă exclusiv din semne sau indicaţii putând servi în comerţ pentru a desemna calitatea serviciilor oferite sub acest semn.
S-a constatat că sintagma în discuţie este însă una evocatoare, aluzivă în condiţiile în care, chiar şi pe teritoriul României, este frecvent utilizată în diferite strategii de marketing construcţia verbală „B.C.C.”, preluată dintr-o limbă de circulaţie internaţională, pentru promovarea de produse/ servicii oferite de comercianţi ca fiind unele de calitate superioară (cum reiese din înscrisurile depuse chiar de către apelantă la filele 474-489 din dosarul de apel), iar cuvântul asociat „C.” are o construcţie similară echivalentului lui din limba română, fiind totodată în conexiune cu unul dintre produsele care rezultă subsecvent serviciilor cărora marca le este destinată. Astfel, unui consumator mediu, care ia contact cu un produs/serviciu ce poartă o atare menţiune îi poate fi sugerată categoria din care acestea fac parte, chiar fără ca el să cunoască traducerea respectivei construcţii verbale.
Aşa fiind, Curtea a apreciat că marca înregistrată a reclamantei-pârâte este una slabă, astfel că şi protecţia pe care aceasta i-o asigură este restrânsă, limitându-se la produse/servicii identice celor pentru care ea a fost înregistrată.
S-a observat că înscrisurile depuse de apelantă ca probe în susţinerea tezei potrivit căreia marca în litigiu ar fi dobândit distinctivitate, prin utilizare, relevă numai faptul că societatea a realizat, ulterior înregistrării mărcii, numeroase campanii publicitare, fără însă a oferi indicii suficiente de natură a permite instanţei să stabilească eficienţa pe care partea o atribuie respectivelor campanii, raportat la marca în litigiu, serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată şi sporirea percepţiei publicului relevant în privinţa acestei mărci ca indicator al originii serviciului căruia îi este destinată.
Cât priveşte distinctivitatea pretins dobândită anterior înregistrării mărcii, s-a constatat că o atare situaţie nu se reflectă în probatoriul administrat de apelantă, probatoriu ce constă în înscrisuri care, fie poartă date ulterioare înregistrării, fie sunt lipsite de elemente certe care să permită instanţei determinarea momentului la care au fost emise/utilizate.
De altfel, distinctivitatea dobândită anterior înregistrării mărcii, chiar dovedită, ar fi fost utilă demersului analitic pendinte - din perspectiva art. 5 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 - ca apărare în cadrul acţiunii privind anularea mărcii pentru ipotezele reglementate prin art. 5 lit. b), c) şi d) din Legea nr. 84/1998 (ce a făcut obiect al cererii reconvenţionale). Cum cererea reconvenţională a fost găsită neîntemeiată pentru alte considerentele, expuse anterior, Curtea a constatat că prin reţinerea netemeiniciei susţinerilor relative la distinctivitatea dobândită prin folosire anterior înregistrării, este fără consecinţă în ce priveşte poziţie procesuală a apelantei.
Produsul pe care pârâta-reclamantă îl comercializează, cafea, într-un ambalaj pe care este aplicată sintagma „B.C.C.”, nu face parte din ansamblul serviciilor pentru care a fost înregistrată marca cu acelaşi conţinut, al cărei titular este reclamanta-pârâtă.
S-a constatat că în mod corect s-a reţinut că acest produs este complementar/conex unora dintre serviciile menţionate (cele legate de expresoare), însă, dat fiind caracterul slab al mărcii apelantei, s-a apreciat că utilizarea de către intimată a sintagmei „B.C.C.” alături de marca (S.) sub care aceasta îşi desface produsul nu este de natură a genera riscul asocierii acestuia cu serviciile pentru care a fost înregistrată marca apelantei (constând în regruparea în avantajul terţilor a espresoarelor şi automatelor pentru băuturi calde pentru a permite consumatorilor să le vadă şi să le cumpere comod ; servicii de reparaţii şi întreţinere pentru automate şi expresoare; servicii de închiriere a espresoarelor şi automatelor pentru băuturi calde).
Pentru aceste considerente, Curtea a constatat că nu poate fi reţinută incidenţa prevederilor art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 şi a menţinut soluţia primei instanţe de respingere, ca neîntemeiată, a acţiunii în contrafacere iniţiată de reclamanta-pârâtă SC A.I.H. SRL împotriva pârâtei-reclamante SC A.T.C. SRL.
Constatând, faţă de soluţia reţinută în privinţa cererii reconvenţionale, că reclamanta-pârâtă nu mai are calitatea de parte căzută în pretenţii faţă de titularul cererii reconvenţionale spre a datora acesteia cheltuielile de judecată efectuate la prima instanţă, s-a dispus înlăturarea dispoziţiei din sentinţa apelată de obligare a reclamantei pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
Reţinând că, faţă de soluţia pronunţată în apel, intimata are calitate de parte căzută în pretenţii, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. şi a fost obligată această parte la plata către apelantă a sumei de 12.864 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Recursurile
Recursul pârâtei SC A.T.C. SRL.
Recurenta - pârâtă a criticat decizia Curţii de Apel cu privire la respingerea cererii reconvenţionale, având ca obiect anularea mărcii reclamantei, precum şi cu privire soluţionarea cererii de cheltuieli de judecată, critici care au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 si 9 C. proc. civ., soluţia instanţei de apel bazându-se pe o interpretare şi aplicare greşită a textelor legale şi principiilor de drept relevante.
În dezvoltarea acestor critici, recurenta a susţinut, în esenţă, următoarele.
Cererea reconvenţională - care a avut ca obiect constarea că marca naţională nr. x - „B.C.C.”, a fost înregistrată pentru produsele şi serviciile din clasele 35, 37 şi 43 cu încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) şi d) din Legea nr. 84/1998, cu consecinţa anulării acesteia în conformitate cu dispoziţiile art. 48 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege - a fost corect soluţionată de Tribunalul Bucureşti a constatat caracterul fondat al acesteia şi a dispus anularea mărcii nr. X - „B.C.C.”, înregistrată de reclamantă.
Recurenta pârâtă a arătat că este nefondată soluţia curţii de apel, prin care în mod greşit a fost infirmată sentinţa Tribunalului şi a fost respinsă cererea reconvenţională ca neîntemeiată - bazată pe două aspecte principale respectiv categoria publicului consumator şi, respectiv, gradul de cunoaştere de către acest public a limbii engleze, cu consecinţe directe asupra gradului de înţelegere a semnificaţiei sintagmei „B.C.C.”.
Sub primul aspect (p ublicul consumator căruia îi sunt adresate serviciile oferite sub marca „B.C.C.”), s-au învederat următoarele:
Deşi se reţin principiile enunţate, care sunt corecte - în sensul că analiza îndeplinirii condiţiilor de înregistrare a unei mărci nu trebuie făcută în abstract ci raportată concret la produse sau servicii precum şi în raport de publicul consumator căruia îi sunt adresate respectivele produse şi servicii - instanţa de apel a evitat sau a omis să facă orice fel de analiză cu privire la categoria de public vizat de către serviciile oferite sub marca „B.C.C.”. Curtea s-a limitat la definirea publicului ţintă ca fiind consumatorul mediu, pentru ca apoi, în analiză, să lărgească categoria publicului ţintă la întreaga populaţie a României, populaţie căreia îi lipsesc, în aprecierea instanţei, cunoştinţele de limba engleză necesare pentru a putea înţelege semnificaţia sintagmei „B.C.C.”.
Astfel Curtea a omis să identifice în concret publicul ţintă vizat de serviciile oferite de către titulara mărcii „B.C.C.” rezumându-se la o analiza în abstract, raportată la totalitatea publicului consumator din România.
O analiza atentă a serviciilor oferite de către Alcor sub marca „B.C.C.”, impunea observarea faptului că publicul ţintă al acestei mărci este unul mult mai restrâns. Acesta este indicat expres în websit-ul www.a.-h.ro, unde sunt prezentate serviciile oferite de către titularul mărcii „B.C.C.”, servicii care sunt adresate exclusiv societăţilor comerciale, care au astfel posibilitatea „să ofere angajaţilor şi vizitatorilor un confort sporit” permiţându-le acestora să găsească cea mai bună soluţie pentru „bucătăria de la birou”.
Alcor comercializează espresoare si automate de băuturi calde destinate societăţilor comerciale, fie pentru uzul intern al acestora (pentru angajaţi) fie pentru folosirea acestora în spaţiile de lucru cu publicul (showroom-uri, săli de aşteptare). Automatele, espresoarele precum şi băuturile pe care acestea le prepară sunt comercializate sub mărci aparţinând unor producători de renume din domeniile respective. A. comercializează espresoare şi automate de cafea produse de campanii ca M., S. sau W.M.F. precum şi cafea produsă de J., I., L. sau K., aceste mărci fiind cele la care este expus consumatorul final, angajat sau vizitator al unei societăţii comerciale care beneficiază de serviciile reclamantei.
Consumatorul final al cafelei şi băuturilor calde nu este niciodată expus mărcii de servicii B.C.C., nu are nici o legătură directă cu titularul acestei mărci, şi nici nu este beneficiarul direct al serviciilor prestate de către acesta sub marca respectivă. Consumatorul final nu se va uită niciodată în spatele automatului de cafea pentru a vedea cine este responsabil de repararea acestuia, pentru că această informaţie nu îi interesează, singurii interesaţi de aceasta informaţie sunt reprezentanţii societăţilor comerciale care au achiziţionat respectivul aparat, consumatorii reali ai serviciilor oferite de către Alcor sub marca „B.C.C.”.
Sub al doilea aspect (gradul de înţelegere a semnificaţiei sintagmei „B.C.C.” în cadrul publicului consumator), recurenta a relevat următoarele:
Calificarea publicului consumator făcută de către instanţă este una eronată. Publicul consumator este unul mult mai restrâns, specializat şi în consecinţă cu un nivel de educaţie peste media consumatorului mediu român, caracteristică ce contrazice concluzia instanţei cu privire la gradul de cunoaştere a limbii engleze în cadrul acestui public. S-a mai susţinut că administrarea unui probatoriu în acest sens este superfluă, un public format în mod exclusiv din membrii unei comunităţi de afaceri are cunoştinţe suficiente de limba engleză care sunt de natură să asigure o înţelegere întocmai a semnificaţiei sintagmei „B.C.C.”.
Acest fapt prin sine însuşi a fost considerat de recurentă suficient pentru a infirma raţionamentul care a stat la baza deciziei instanţei de apel cu privire la cererea reconvenţională.
Recurenta a mai criticat soluţia atacată şi pentru alte aspecte:
Folosirea unor argumente contradictorii. Deşi se reţine că sintagma „B.C.C.” este formată în mod exclusiv din cuvinte în limba engleză care nu se află în vocabularul curent al limbii române, fapt infirmat de Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (care include definiţia cuvântului „business” încă din ediţia din anul 1998), precum şi de alte dicţionare ale limbii române :Noul Dicţionar Explicativ al Limbii Române(2002), Dicţionar de neologisme(1986), care menţionează cuvântul „business” în cadrul cuvintelor folosite în limba română de peste 25 de ani.
Instanţa de apel a constatat, în ce priveşte cuvintele „C.” şi „c.” că acestea au o construcţie similară cu echivalentul lor din limba română.
Ca urmare, reţinând şi faptul că publicul consumator este unul cu o educaţie peste medie şi care activează în mediul de afaceri, nu mai poate fi susţinută în nici un caz concluzia instanţei de apel conform căreia, publicul consumator nu are o înţelegere întocmai a semnificaţiei sintagmei „B.C.C.”.
S-a mai arătat că instanţa de apel îşi contrazice singură aceasta concluzie în paragraful în care analizează existenţa unei posibile încălcări a mărcii „B.C.C.”.
Astfel, s-a constatat că „sintagma menţionată este una evocatoare, aluzivă în condiţiile în care, chiar şi pe teritoriul României, construcţia verbală „B.C.C.”, preluată dintr-o limbă de circulaţie internaţională, este frecvent utilizată în diferite strategii de marketing, pentru promovarea de produse/ servicii oferite de comercianţi ca fiind unele de calitate superioară”,concluzia contradictorie la care ajunge instanţa de apel fiind că deşi publicul consumator nu înţelege semnificaţia mărcii, aceasta este însă evocatoare.
Recurenta a criticat acest raţionament defectuos, fondat pe două premize care se exclud reciproc.
Într-o primă formulare instanţa conchide că este imposibil ca o sintagmă să fie evocatoare în măsura în care înţelesul său nu este perceput de către publicul consumator.
Cu toate acestea instanţa, deşi constată că marca nu este formată din indicaţii putând servi în comerţ pentru a determina calitatea serviciilor oferite, reţine că sintagma este folosită în mod frecvent pentru promovarea de servicii/produse oferite de comercianţi ca fiind unele de calitate superioară.
Raţionamentele folosite sunt contradictorii şi se exclud reciproc. Nu este posibil ca pe de-o parte sintagma să nu desemneze servicii de calitate, iar pe de alta parte aceeaşi sintagma să fie folosită în mod frecvent pentru a desemna servicii de calitate.
Concluzia care se impunea, a arătat recurenta, este aceea că semnificaţia acesteia este cunoscută publicului consumator, fiind în mod evident lipsită de distinctivitate, compusă în mod exclusiv din indicaţii putând servi în comerţ la desemnarea calităţii serviciilor oferite sub această marcă.
Recurenta a mai arătat că şi în cazul în care s-ar accepta aprecierea instanţei de apel cu privire la publicul consumator (definit ca şi consumatorul mediu român), se poate susţine lipsa de distinctivitate a mărcii aflate în litigiu, având în vedere rezultatele studiilor efectuate la nivel european (Europeans and their languages, în 2005), potrivit cărora aproape 30% din populaţia României a declarat, la nivelul anului 2005, că are suficiente cunoştinţe de limba engleză pentru a purta o conversaţie. Luând totodată în consideraţie faptul că peste 90% dintre elevii români studiază limba engleză şi faptul ca studiul de mai sus a luat în considerare persoanele peste 15 ani, se poate concluziona că procentul de cunoaştere a limbii engleze este în creştere.
Referitor la al doilea motiv de critică a deciziei, a fost invocată modalitatea nelegală de soluţionare a cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată de către instanţa de apel atât cu privire la faza judecăţii în fond, cât şi cu privire la faza judecăţii în apel.
Instanţa de fond a respins acţiunea introductivă a reclamantei-pârâte şi a admis cererea reconvenţională formulată de către pârâta-reclamantă, acordând totodată acesteia şi cheltuieli de judecată, acestea fiind circumscrise atât acţiunii introductive, cât şi cererii reconvenţionale, aşa cum factura depusă în dovedirea cuantumului cheltuielilor de judecată a tratat aceste două acţiuni în mod separat.
Modificarea sentinţei de către instanţa de apel, în sensul respingerii cererii reconvenţionale, nu putea avea ca rezultat înlăturarea în totalitate a dispoziţiilor privitoare la cheltuielile de judecată ci, în mod corespunzător, modificarea dispoziţiilor cu privire la cheltuielile de judecată doar în parte, în mod exclusiv în ceea ce priveşte cheltuielile aferente cererii reconvenţionale, astfel cum ele au fost individualizate în factura depusă la dosar.
Instanţa de apel, în raport de soluţia pronunţată - admiterea în parte a apelului formulat, doar în ceea ce priveşte cererea reconvenţională şi respingerea apelului în ceea ce priveşte acţiunea introductivă în contrafacere - ar fi trebuit să compenseze cheltuielile celor două părţi. În cel mai rău caz, instanţa de apel ar fi trebuit să admită doar parţial cererea privind cheltuielile de judecată în această fază procesuală formulată de către apelantă.
Faţă de conţinutul deciziei, instanţa a acordat în mod greşit întreaga sumă solicitată ca şi cheltuieli de judecată către apelantă, deşi apelul acesteia a fost admis doar în parte, fapt pentru care recurenta pârâtă a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată efectuate de părţi în fond şi apel în raport de dispoziţiile art. 276 C. proc. civ. potrivit cărora „când pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate numai în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor”.
Recursul reclamantei SC A.I.H. SRL
În drept a fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., i nterpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor referitoare la acţiunea în contrafacere şi în despăgubiri (în special art. 36 din Legea nr. 84/1998 şi art. 74 din O.U.G. nr. 100/2005, precum şi a principiilor statuate de către CJCE în aprecierea riscului de confuzie.
S-a susţinut că s oluţia instanţei de apel este greşită, printre alte, datorită insuficientei înţelegeri de către instanţă a serviciilor protejate de marcă, unul din principalele servicii fiind închirierea automatelor de cafea şi alte băuturi calde, lucru ce presupune plasarea unor astfel de aparate automate la sediul diverşilor clienţi şi asigurarea funcţionării normale a aparatelor respective, în vederea alimentării continue a automatelor de cafea cu cafea şi alte băuturi calde.
Serviciul protejat de marcă referindu-se la închirierea, întreţinerea şi reparaţiile prestate de reclamantă.
Recurenta a criticat faptul că instanţa de apel nu a ţinut cont de jurisprudenţa comunitară în materia riscului de confuzie, enumerând, în acest sens, regulile şi principiile greşit aplicate sau ignorate de instanţă.
Regula potrivit căreia aprecierea distinctivităţii se face doar în raport de produsul sau serviciul pe care semnul este chemat să îl individualizeze, „in concreto”.
Cu privire la aceasta s-a susţinut că i nstanţa, în mod greşit, a raportat puterea distinctivă a mărcii „B.C.C.” la produsul cafea şi nu la serviciile legate de automatele de cafea, respectiv regruparea în avantajul terţilor a espresoarelor şi automatelor pentru băuturi calde, permiţând consumatorilor să le vadă şi să le cumpere comod, efectuarea de reparaţii şi întreţinerea acestora, sau închirierea lor.
Recurenta a susţinut că deşi faţă de produsul cafea, marca are un caracter sugestiv destul de pronunţat (acest lucru rezultând din preluarea directă a cuvântului englez „C.”), legătura acesteia cu serviciile de închiriere, întreţinere, mentenanţă şi reparaţii ale automatelor de cafea închiriate este una mult mai puţin evidentă. S-a concluzionat că pentru automatele de băuturi calde, care nu distribuie cafea, marca nu ar putea avea nici măcar caracter evocator, ceea ce face ca aprecierea instanţei de apel cu privire la caracterul evocator al mărcii să fie greşită.
Sintagma „B.C.C.” este o construcţie fantezistă care permite publicului să reţină şi să identifice sursa de provenienţă a serviciilor pentru automate şi espresoare.
Chiar acceptând faptul că s-ar putea vorbi de un oarecare caracter sugestiv al sintagmei „B.C.C.”, în raport de automatele de cafea, legătura cu serviciile de închiriere, întreţinere, reparaţii, mentenanţă a acestor automate este mult mai diluată, astfel încât marca nu poate fi automat considerată una slabă sau, cel puţin, nu atât de slabă, încât să nu ofere protecţie decât pentru servicii identice.
Regula referitoare la identificarea elementului dominant şi identitatea semnelor folosite.
Recurenta a susţinut că prin utilizarea mărcii sale de către intimata pârâtă, alături de denumirea „S.”, se permite un risc de confuzie, având în vedere că „B.C.C.” păstrează o poziţie autonomă în semnul compus folosit de societatea intimată.
S-a susţinut că elementul dominant - S. - este descriptiv, deci nu se poate neglija utilizarea semnului „B.C.C.” de către intimată. În acest sens, s-a criticat faptul că instanţa de apel a neglijat existenţa sintagmei „B.C.C.” pe ambalajul cafelei intimatei.
Recurenta a apreciat că marca S. este un element mai puţin important în construcţia „S. B.C.C.”, iar concluzia instanţei de apel - în sensul că utilizarea de către intimaţi a sintagmei „B.C.C.”, alături de marca „S.”, sub care aceasta îşi desface produsul, nu este de natură a genera riscul asocierii acestuia cu serviciile pentru care a fost înregistrată marca” - este greşită.
Semnul S. este o marcă slabă şi nu este marca dominantă din cuprinsul sintagmei „B.C.C.”. În stabilirea caracterului slab trebuie avut în vedere că această componentă este folosită doar de către societatea intimată cu funcţie de marcă, însă pe plan internaţional aceasta desemnează un tip de cafea. Astfel etimologic, cuvântul este de origine italiană, iar în limbajul comun S.C. - reprezintă un espreso normal cu mai puţină apă.”
S-a mai susţinut că „S.” este o denumire de tip de cafea şi din această cauză nu poate juca rolul de marcă, elementul dominant din sintagma utilizată este şi rămâne marca reclamantei, „B.C.C.”, care este o marcă puternică tocmai prin prisma faptului că este un neologism, iar consumatorul percepe această construcţie ca fiind fantezistă pentru serviciile de reparare, întreţinere, vânzare, grupare a automatelor şi espresoarelor de cafea.
S-a mai arătat că în situaţia în care s-ar presupune ad absurdum că „S.”, nu ar fi considerat un semn descriptiv, nu s-ar putea neglija utilizarea sintagmei „B.C.C.” pe pachetul de cafea având în vedere aceleaşi caractere utilizate, dimensiunile mari de scriere a acesteia, poziţia centrală în cadrul ambalajului de cafea. Consumatorul obişnuit va păstra în memorie sintagma „B.C.C.”, neputând să o neglijeze.
S-a mai susţinut faptul că marca şi semnul trebuie comparate ca întreg, acordându-se o pondere mai mare elementelor comune care ar conduce la riscul de confuzie.
A treia regulă, pretins a fi fost încălcată, se referă la necesitatea de a aprecia similaritatea dintre produse sau servicii, prin luarea în considerare a tuturor factorilor pertinenţi care caracterizează raportul dintre produse sau servicii (cu referire, în special la natura, destinaţia, utilizarea acestora, caracterul lor concurent sau complementar precum şi modalitatea de comercializare).
Instanţa de apel a constatat că produsul cafea este complementar/ conex unora dintre serviciile protejate de marca reclamantei (cele legate de espresoare), fără însă a determina exact de ce există acest raport de conexitate şi întinderea acestei complementarităţi.
Instanţa nu a aplicat corect regulile din jurisprudenţa comunitară pentru a determina gradul de complementaritate al serviciilor/produselor. Dacă ar fi avut în vedere destinaţia şi utilizarea acestora, aşa cum impune jurisprudenţa comunitară, ar fi ajuns la concluzia că nu pot exista „servicii de întreţinere, reparaţii, închiriere a automatelor de cafea” independent de produsul „cafea”. Legătura dintre servicii şi produse este de aceea instantanee, directă şi imediată. Gradul de complementaritate foarte ridicat se traduce într-o similaritate foarte ridicată, cu consecinţe directe asupra aprecierii riscului de confuzie.
O altă critică s-s referit la faptul că, în aprecierea riscului de confuzie, instanţa de apel nu a aplicat teoria interdependenţei similaritate mărci/similaritate produse/caracter distinctiv.
Instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere gradul de asemănare a semnului utilizat cu marca aparţinând reclamantei (asemănare de pronunţie, de ortografie şi de concept exprimat), precum şi faptul că elementul dominant al sintagmei utilizate este marca „B.C.C.”.
De asemenea, ar fi trebuit să ţină cont de faptul că produsul cafea însoţeşte întotdeauna produsul principal (espresoare şi automate care se închiriază), şi dat fiind acest caracter complementar, clienţii pot crede că responsabilitatea pentru producerea cafelei comercializate de societatea intimată aparţine societăţii reclamante. Serviciile şi activitatea economică desfăşurate sub marca „B.C.C.” au ca element caracteristic esenţial oferirea de cafea şi/ sau băuturi calde direct din aparatul de preparare, astfel încât produsul nu este prezentat consumatorului de cafea sub o marcă distinctă de cafea, ci doar ca produs finit, băutură în sine, identificabilă exclusiv prin marca serviciului oferit.
Recurenta a criticat ca nelegală şi soluţionarea cererii de acordare a despăgubirilor, în cauză existând îndeplinite toate elementele pentru atragerea răspunderii civile delictuale a companiei intimate.
- faptele ilicite ale pârâtei constând în comercializarea cafelei într-un ambalaj inscripţionat cu marca reclamantei, ceea ce reprezintă o încălcare a drepturilor de proprietate intelectuală decurgând din marcă;
- vinovăţia care rezultă din modul în care este utilizată marca, pentru un produs similar cu serviciile pentru care reclamanta şi-a instituit o protecţie prin marcă; forma vinovăţiei este intenţia, în materia răspunderii civile delictuale, obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat fiind angajată chiar şi pentru simpla culpă, chiar în forma ei cea mai uşoară;
- prejudiciul în raport de care recurenta a invocat - pentru stabilirea dreptului şi a cuantumului daunelor – O.U.G. nr. 100/2005, act normativ ce transpune în legislaţia română Directiva nr. 2004/48/CE a Parlamentului European şi Consiliului European din 29 aprilie 2004, referitor la respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, cu referire directă la art. 14 din acest act normativ. În această normă se menţionează modul de calcul şi factorii care trebuie avuţi în vedere de instanţa de judecată, respectiv pierderea câştigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat şi, cu titlu de alternativă, fixarea unei sume forfetare pentru daunele-interese.
Cât priveşte cuantificarea prejudiciului, recurenta a pretins suma de 115.193 lei, calculată potrivit actelor depuse la dosar pentru efectuarea raportului de expertiză, reprezentând marja brută din vânzarea produsului S. - B.C.C. - cafea boabe, în perioada 01 ianuarie 2008 - 16 aprilie 2009.
Recurenta a apreciat că nu pot fi scăzute din marja brută cheltuielile indirecte, reprezentând costuri operaţionale (cheltuieli legate de personal, cheltuieli legate de marketing, amortizarea echipamentelor, rate leasing, combustibil consumat), deoarece aceste costuri privesc modul în care contrafăcătorul a utilizat banii proveniţi din vânzarea produselor care încalcă marca pentru a-şi susţine şi rentabiliza afacerea.
Recurenta a susţinut că marja brută reprezintă beneficiul obţinut în mod injust de către societatea intimată prin comercializarea produsului reprezentând cafea S. - B.C.C., fără a se putea face referire la profitul obţinut de societatea pârâtă, având în vedere că legea vorbeşte despre beneficiul obţinut în mod injust.
Recurenta reclamantă a arătat că a solicitat un prejudiciu minimal, cu toate că prejudiciul real suferit ca urmare a actelor de contrafacere este cu mult mai mare.
S-a mai arătat că în ipoteza în care instanţa ar fi avut o altă opinie, diferită, de cuantificare a prejudiciului material, aceasta nu trebuia să respingă de plano cererea de acordare a daunelor ci să procedeze la o reevaluare a acestora pe baza probelor din dosar şi a criteriilor pe care le considera aplicabile.
- raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu rezultă ex re, dispoziţiile O.U.G. nr. 100/2005 specificând în mod expres, în art. 14, posibilitatea pentru titularul dreptului încălcat de a solicita despăgubiri pentru prejudiciile suferite ca urmare a actelor de contrafacere.
4. Analiza instanţei de recurs
Examinând - potrivit criticilor formulate, decizia atacată - se constată că soluţia curţii de apel cât priveşte cererea reconvenţională, respinsă ca urmare a admiterii apelului reclamantei, este nelegală, împrejurare care a condus la admiterea recursului pârâtei şi, respectiv, la respingerea recursului reclamantei pentru considerentele ce urmează.
Recursul pârâtei SC A.T.C. SRL este fondat sub cele două motive invocate.
Se constată că instanţa de apel, care a întreprins o analiză a mărcii reclamantei, în ansamblul său, a reţinut că marca este înregistrată în limba engleză iar sintagma „B.C.C.” „este integral formată din cuvinte care aparţin vocabularului limbii engleze, cuvinte care nu se regăsesc în vocabularul curent al limbii române şi, ca urmare, semnificaţia acestei sintagme în limba engleză nu poate fi privită ca una necesară, generală, esenţialmente descriptivă (pentru serviciile pentru care reclamanta-pârâtă a înregistrat-o) pe teritoriul pe care marca înregistrată la nivel naţional îşi produce efectele, respectiv în România, în condiţiile în care locuitorii acestui teritoriu (consumatorii de nivel mediu cărora li se adresează produsele/ serviciile cărora marca le este destinată) nu folosesc în mod curent limba engleză (pentru comunicare, pentru procurarea bunurilor şi serviciilor necesare traiului cotidian).”
Urmând această examinare, instanţa a conchis că „în absenţa unui probatoriu pertinent şi concludent care să ateste cunoaşterea în limba română a semnificaţiei sintagmei „B.C.C.” de către consumatorii produselor/ serviciilor (legate de expresoare şi aparate pentru băuturi calde) pentru care a fost înregistrată marca în litigiu, susţinerea pârâtei reclamante în sensul că respectiva marcă ar avea caracter descriptiv, cât şi aceea că marca ar fi total lipsită de distinctivitate este nefondată”.
Cu toate acestea, curtea de apel şi-a continuat raţionamentul cu argumente de natură a infirma concluzia mai sus arătată.
Astfel s-a constatat că deşi sintagma în discuţie nu este compusă din cuvinte cu caracter descriptiv, fiind redactată în limba engleză, pentru acelaşi argument, redactarea în limba engleză, s-a reţinut că „sintagma este una evocatoare, aluzivă, în condiţiile în care, chiar şi pe teritoriul României, este frecvent utilizată în diferite strategii de marketing, construcţia verbală „B.C.C.”, preluată dintr-o limbă de circulaţie internaţională, pentru promovarea de produse/servicii oferite de comercianţi ca fiind unele de calitate superioară (cum reiese din înscrisurile depuse chiar de către apelantă la filele 474-489 din dosarul de apel), iar cuvântul asociat „C.” are o construcţie similară echivalentului lui din limba română, fiind totodată în conexiune cu unul dintre produsele care rezultă subsecvent serviciilor cărora marca le este destinată. Astfel, unui consumator mediu, care ia contact cu un produs/ serviciu ce poartă o atare menţiune îi poate fi sugerată categoria din care acestea fac parte, chiar fără ca el să cunoască traducerea respectivei construcţii verbale”.
Caracterul contradictoriu al argumentării curţii de apel care a condus la soluţii diferite în interpretarea mărcilor examinate, pe baza aceluiaşi criteriu, conduce la concluzia că se impune modificarea soluţiei deciziei atacate.
Deşi iniţial instanţa de apel ignoră că în cauză, chiar reclamanta nu a contestat caracterul descriptiv al mărcii sale, la momentul când a solicitat înregistrarea mărcii, potrivit adresei referitoare la avizul de refuz periodic emis de O.S.I.M., trimisă către acesta la 29 martie 2007 (fila 95 din dosarul Tribunalului Bucureşti), reţine că sintagma este folosită şi pe teritoriul României pentru desemnarea unor servicii de calitate superioară. Caracterul descriptiv al mărcii reclamantei, subliniat şi de reclamantă, nu trebuia aşadar dovedit.
Se constată în mod egal că în analiza sa instanţa de apel nu diferenţiază publicul consumator, diferit pentru cele două mărci în discuţie, potrivit claselor de servicii/produse pentru care acestea au fost înregistrate, consumatorul vizat de marca reclamantei fiind unul mult mai restrâns, beneficiarii serviciilor de exploatarea şi întreţinerea aparatelor espresoare şi automate pentru băuturi calde, printre acestea şi produsul cafea, sugerat în mod explicit şi direct de sintagma „B.C.C.”, cum a reţinut în mod corect instanţa de fond.
În mod nelegal - cu greşita interpretare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) şi d) din Legea nr. 84/1998, apreciate ca neincidente în cererea de anulare a mărcii reclamantei, formulată prin cererea reconvenţională - instanţa de apel a infirmat soluţia primei instanţe. De altfel singurul argument pe care s-a bazat concluzia instanţei de apel în sensul că nu s-a dovedit în cauză lipsa de distinctivitate a mărcii reclamantei a fost, cum s-a subliniat mai sus, formularea mărcii în limba engleză, construcţie pe care chiar instanţa a demolat-o în cuprinsul aceleiaşi decizii.
Instanţa de apel nu a infirmat printr-o argumentare legală, logică analiza instanţei de fond în temeiul căreia s-a admis cererea reconvenţională, constatându-se că marca reclamantei a fost înregistrată cu nerespectarea dispoziţiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. b) şi d) din Legea nr. 84/1998.
Se reţine, aşadar că este întemeiată critica referitoare la caracterul nefondat al argumentelor folosite de curtea de apel - categoria publicului consumator şi, respectiv, gradul de cunoaştere de către acest public a limbii engleze în înţelegerea sintagmei ce formează marca reclamatei - pentru respingerea cererii reconvenţionale.
În temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., pentru argumentele mai sus arătate, s-a admis recursul recurentei pârâte şi s-a dispus modificarea în tot a deciziei atacate, prin respingerea apelului formulat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1197 din 7 iulie 2010 a Tribunalului Bucureşti secţia a III-a, cu consecinţa păstrării acesteia.
Recurenta pârâtă a mai criticat decizia curţii de apel pentru modul greşit în care aceasta a soluţionat cererea pârâtei de cheltuieli de judecată în proces.
Ca urmare a admiterii recursului pârâtei, cu consecinţa modificării în tot a deciziei din apel, în temeiul art. 274 C. proc. civ., se constată fondată cererea recurentei pârâte de obligare a recurentei reclamante la plata cheltuielilor de judecată pe tot parcursul acestui proces.
Cheltuielile de judecată acordate pârâtei în primă instanţă au fost consemnate în dispozitivul sentinţei civile nr. 1197/2010 a Tribunalului Bucureşti secţia a III-a, sentinţă menţinută potrivit celor de mai sus.
Pentru fazele de judecată ale dosarului în apel şi recurs, urmare soluţionării recursurilor, se constată că partea căzută în pretenţii este recurenta reclamantă care este ţinută să suporte cheltuielile recurentei pârâte, potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
În apel pârâta a cheltuit suma de 19.278 lei, onorariu de avocat, conform facturii aflată la fila 554 în dosarul Curţii de Apel Bucureşti, iar în recurs, suma de 4.819 lei, cu acelaşi titlu, conform facturii aflată la fila 150 din dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
S-a dispus aşadar, obligarea recurentei reclamante la plata sumei de 24.097 lei către recurenta pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Recursul recurentei reclamante SC A.I. SRL.
Criticile formulate de recurentă - referitoare la greşita soluţionare a instanţei de fond, prin respingerea acţiunii sub capetele de cerere formulate, acţiunea în contrafacere şi despăgubiri, soluţie confirmată în apel - sunt nefondate.
Recurenta a invocat greşita interpretare a art. 36 din Legea nr. 84/1998 şi a art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 precum şi a principiilor statuate de CJUE în aprecierea riscului de confuzie.
Se constată că instanţa de apel în mod temeinic a confirmat soluţia de respingere a acţiunii reclamantei.
Valabilitatea mărcii reclamatei - a cărei protecţie o îndreptăţea să formuleze acţiunea pentru solicitarea unei interdicţii pentru pârâtă de a-şi valorifica produsele prin producere şi comercializare, fără consimţământul său - a fost corect analizată cu precădere de instanţa de fond prin prisma verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 5 lit. b) şi d) din Legea nr. 84/1998, despre care pârâta a pretins prin cererea reconvenţională că nu au fost respectate şi a solicitat, în temeiul art. 48 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege, anularea acestei mărci.
În mod corect instanţa de fond a ajuns la concluzia că marca reclamantei, „B.C.C.”, obţinută pentru prestarea de servicii de închiriere, întreţinere, reparaţii, mentenanţă a espresoarelor de cafea şi alte băuturi calde, nu respectă interdicţiile impuse de art. 5 alin. b) şi d) din Legea nr. 84/1998, situaţie în care marca nu se mai bucură de protecţie, fiind exclusă de la înregistrare şi, în cazul în care s-a înregistrat, supusă anulării. În esenţă în mod corect s-a constatat că marca „B.C.C.” este lipsită de distinctivitate, elementele componente ale acesteia fiind termeni care, prin natura lor, desemnează calitatea (B.C.C.), în forma superioară, deja consacrată sub această sintagmă în prestarea serviciilor în variate domenii şi, respectiv, specia (C.).
Examinarea mărcii a fost făcută şi din perspectiva împrejurării că aceasta a fost înregistrată cu particularitatea de disclaimer pentru termenul C., ceea ce a consolidat concluzia corectă că marca, în ansamblul său, nu are caracter distinctiv şi nici fantezist, cum s-a susţinut de reclamantă, care să-i confere protecţia legală şi, pentru acest motiv, să se poată impune în faţa altor mărci.
Sintagma „B.C.C.”, cu caracter descriptiv, cum s-a arătat mai sus, existentă şi în marca înregistrată de pârâtă, a fost aplicată, pe produsele comercializate de aceasta, numai în asociere cu noţiunea „S.”, ca indicator de origine al produselor (gama de cafea boabe S.) ce aparţine societăţii pârâte.
Ca urmare, în aceste condiţii şi analiza unui posibil risc de confuzie, invocat de reclamantă, a fost corect făcută.
Deşi recurenta a invocat, dezvoltând, principiile care trebuie avute în vedere la analiza unei mărci, nu s-au evidenţiat în cauză.
În analiza făcută de instanţe, elemente care să impună constatarea că au fost ignorate sau încălcate, cum a susţinut recurenta, principiile consacrate în această materie de jurisprudenţa instanţelor naţionale şi internaţionale. Criticile sub acest aspect nu au fost primite pentru considerentele arătate în analiza mai sus menţionată.
Constatând că în cauză este corectă soluţia de admitere a cererii reconvenţionale, cu consecinţa anulării mărcii naţionale nr. X - „B.C.C.”, s-a apreciat că sunt neîntemeiate şi criticile formulate cu privire la calcularea despăgubirilor ( prin nerespectarea art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005), acestea nemaigăsindu-şi temei în raport de anularea mărcii reclamantei.
Prin actul normativ invocat au fost stabilite măsurile, procedurile şi repararea daunelor în scopul asigurării respectării drepturilor de proprietate industrială (art. 1alin. (1)), în înţelesul acordat acestor drepturi prin alin. (2) al aceluiaşi articol (toate drepturile reglementate de legislaţia naţională, comunitară precum şi de tratatele şi convenţiile internaţionale în domeniu la care România este parte).
Repararea daunelor se aplică pentru orice fapte de încălcare a unui drept de proprietate industrială (art. 2 alin. (1)) şi se face prin stabilire de daune-interese potrivit criteriilor prevăzute de art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005.
Ca efect al anulării mărcii sale, reclamanta nu se mai află în poziţia de titulară a unui drept de proprietate industrială a cărei invocare să poată sta la baza unei cereri de despăgubiri, în caz de încălcare .
Constatând, aşadar, că nu s-a dovedit, în temeiul de recurs invocat, că sunt motive care să impună modificarea deciziei atacate, pentru considerentele reţinute, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. a fost respins recursul reclamantei, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul pârâtei SC A.T.C. SRL împotriva deciziei nr. 48/ A din 10 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX - a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, pe care o modifică în tot, în sensul că respinge apelul reclamantei împotriva sentinţei nr. 1197 din 7 iulie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III - a civilă, cu consecinţa păstrării acesteia.
Respinge, ca nefondat, recursul reclamantei SC A.I.H. SRL împotriva aceleiaşi decizii şi obligă recurenta - reclamantă la 24.097 lei cheltuieli de judecată către recurenta - pârâtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6065/2012. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 7020/2012. Civil. Strămutare. Fond → |
|---|
