ICCJ. Decizia nr. 5925/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5925/2012
Dosar nr. 21153/3/2009
Şedinţa publică din 3 octombrie 2012
Asupra recursului civil de faţă:
Analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 1638 din 10 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea precizată, formulată de reclamanta Academia Română în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului Bucureşti.
A obligat pârâţii la emiterea dispoziţiei cu propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile legii speciale, pentru cota de 3/4 din apartamentele nr. 2, 10, 15, 16, 17, 19, 23, 24, 25, 26, 27, din imobilul situat în Bucureşti, str. J., sector 1.
A respins ca neîntemeiate cererile de intervenţie principală formulate de D.R.D., D.V.G. şi I.A.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin notificarea din 1 iunie 2005, reclamanta a solicitat restituirea în natură a apartamentelor în litigiu, iar prin dispoziţia din 26 septembrie 2005, emisă de pârâtă, notificarea a fost respinsă ca inadmisibilă.
Prin Sentinţa nr. 1142 din 30 octombrie 2006, definitivă şi irevocabilă, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis contestaţia formulată de reclamantă, a anulat dispoziţia emisă şi a constatat că Academia Română are calitatea de persoană îndreptăţită.
Tribunalul a mai reţinut că, prin testamentul din 23 ianuarie 1943, V.D. a instituit ca legatar universal Academia Română asupra întregii sale averi mobile şi imobile, printre care şi asupra a 11 apartamente din imobilul din str. J., acceptarea legatului fiind autorizată prin Decizia nr. 7807/1944 a Ministerului Culturii şi cultelor.
Prin Sentinţa civilă nr. 14 din 12 ianuarie 1945, pronunţată de Tribunalul Ilfov, s-a reţinut că Academiei Române îi revine 3/4 din legatul lăsat de V.D.
În anul 1948, prin decizie a Consiliului de Miniştri, imobilul din str. J. a fost preluat de către stat şi transmis la Ministerul Afacerilor Interne, temeiul legal constituindu-l Decretul nr. 224/1951.
În prezent, apartamentele nu mai pot fi restituite în natură, pentru că au fost înstrăinate, motiv pentru care se impune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile legii speciale.
În ceea ce priveşte cererile de intervenţie principală, tribunalul a constatat că intervenienţii au solicitat să se constate că sunt coproprietari ai imobilului alături de reclamantă şi să se dispună restituirea în natură a cotei parte care li se cuvine.
Analiza pe fond a notificării este împiedicată de faptul că notificarea a fost formulată şi de alte persoane, respectiv P.C. şi Ş.F.M., care nu au formulat cerere de intervenţie, stabilirea calităţii de moştenitor fiind o problemă de drept care nu poate fi soluţionată decât în contradictoriu cu toţi pretinşii moştenitori ce apar în notificare.
Pe de altă parte, prin Sentinţa civilă nr. 14 din 12 ianuarie 1945 a Tribunalului Ilfov, s-a reţinut calitatea de moştenitor pentru mai multe persoane, faţă de care intervenienţii nu justifică calitatea de moştenitori.
Prin Decizia nr. 750A din 27 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de intervenienţi.
Instanţa de apel a reţinut că, prin notificarea din 14 august 2001, intervenienţii şi numiţii P.C. şi Ş.F.M. au solicitat restituirea imobilului din str. J. Notificarea nu a fost încă soluţionată, deşi prin Sentinţa nr. 1721/F din 14 noiembrie 2008, definitivă şi irevocabilă, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a dispus obligarea Primăriei municipiului Bucureşti la emiterea unei decizii sau dispoziţii.
Instanţa de fond a apreciat în mod corect că soluţionarea notificării nu se poate realiza decât în prezenţa tuturor persoanelor care au formulat notificare, atâta timp cât instanţele de judecată au competenţa de a analiza fondul raportului juridic atunci când unitatea deţinătoare refuză să soluţioneze notificarea.
Soluţionarea fondului notificării nu se poate realiza decât într-un cadru procesual în care să figureze toate persoanele care au formulat notificare şi care au dreptul la măsuri reparatorii, deoarece formularea cererii de intervenţie doar de către o parte din notificatori nu-i exclude pe ceilalţi de la beneficiul reparaţiilor legale.
În acest sens există distincţie între sesizarea unităţii deţinătoare prin notificare şi sesizarea instanţei, astfel încât, faţă şi de dispoziţiile art. 4.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, cererea de intervenţie nu poate fi primită.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs intervenienţii.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii au arătat că art. 4.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 vizează doar situaţia în care a fost emisă o decizie sau dispoziţie, iar părţile se adresează instanţei în lipsa înţelegerii lor.
Regula unanimităţii nu poate fi aplicată, deoarece, potrivit procedurilor instituite de Legea nr. 10/2001, doar cei care au formulat notificare au dreptul la măsuri reparatorii. Prin urmare, nu are relevanţă faptul că moştenitorii din anul 1952 ai lui V.D. au sau nu moştenitori în anul 2001 sau 2011.
De asemenea, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului impune ca aplicarea regulii unanimităţii să nu se facă în mod rigid, ci în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze.
Demersurile întreprinse de unul dintre coproprietari pentru restituirea imobilelor preluate în mod abuziv au caracterul unor acte de conservare a drepturilor celorlalţi coproprietari, care, altfel, ar fi decăzuţi din drepturile lor.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
În cauză, la data de 3 februarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a încuviinţat în principiu, în temeiul art. 52 C. proc. civ., cererile de intervenţie formulate de numiţii D.R.D., D.V.G. şi I.A., motivat de faptul că aceste persoane au dovedit că au formulat notificare privind imobilul în litigiu.
Soluţia încuviinţării în principiu a cererilor de intervenţie nu a fost atacată cu apel, potrivit dispoziţiilor art. 52 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât ea a intrat în puterea lucrului judecat.
Acest aspect este important, deoarece, prin încuviinţarea în principiu a cererii de intervenţie, judecătorul nu analizează formal dacă terţul justifică un interes şi pretinde un drept propriu, dacă există o legătură suficientă între cererea principală şi cererea de intervenţie sau dacă intervenientul a respectat condiţiile privind momentul la care o astfel de cerere poate fi formulată. Încuviinţarea în principiu presupune mai mult decât atât, şi anume faptul că pretenţiile formulate de terţii intervenienţi sunt analizate pe fond în litigiul în curs, deoarece dreptul pretins de intervenient devine drept litigios.
În cauză, Tribunalul Bucureşti a respins cererile de intervenţie, subliniind faptul că analiza pe fond a notificării este împiedicată de faptul că notificarea a fost formulată şi de alte persoane, care nu au formulat cerere de intervenţie şi că mai există şi alţi moştenitori, iar instanţa de apel a reţinut că soluţionarea fondului notificării nu se poate realiza decât într-un cadru procesual în care să figureze toate persoanele care au formulat notificare.
Prin urmare, ambele instanţe au constatat că nu este posibilă analiza pe fond a pretenţiilor formulate de intervenienţi, realizând, în fapt, rediscutarea condiţiilor de admisibilitate în principiu a cererilor de intervenţie principală. Or, acest lucru reprezintă o încălcare a efectului procesual al încuviinţării în principiu a cererii de intervenţie principală, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, legalitatea încuviinţării în principiu nu a constituit obiect al criticilor şi analizei instanţei în apel.
De aceea, se va admite recursul declarat de intervenienţi împotriva deciziei care va fi casată în tot. Se va desfiinţa sentinţa pronunţată de tribunal doar în ceea ce priveşte soluţionarea cererilor de intervenţie, iar cauza va fi trimisă la tribunal pentru judecarea pe fond a acestora.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de intervenienţii D.R.D., D.V.G. şi I.A. împotriva Deciziei nr. 750 A din 27 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează în tot decizia atacată şi desfiinţează în parte Sentinţa nr. 1638 din 10 noiembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în ceea ce priveşte soluţia dată cererilor de intervenţie.
Trimite cauza la Tribunalul Bucureşti pentru judecarea cererilor de intervenţie formulate de D.R.D., D.V.G. şi I.A.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 octombrie 2012.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 5929/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5923/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
