ICCJ. Decizia nr. 5973/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 01 octombrie 2002 la Judecătoria Târgoviște sub nr. 7122/2002, reclamanta G.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC A. SA Titu, restituirea în natură sau prin echivalent a clădirilor și terenului eferent de aproximativ 1.000 m.p., situate la sediul pârâtei din Târgoviște, județul Dâmbovița.
în motivarea acțiunii, s-a arătat că imobilele au aparținut autorului D.N., fiind edificate în anul 1882, iar deposedarea s-a efectuat în considerația unui act de donație, de către regimul autoritar postbelic.
La data de 04 noiembrie 2002, Judecătoria Târgoviște a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, conform art. 2 lit. f) C. proc. civ.
S-a reținut că prin sentința civilă nr. 134 din 19 martie 2003 a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta SC A. SA și s-a luat act de învoiala părților intitulată "tranzacție", iar prin sentința civilă nr. 307 din 25 iunie 2003, pronunțată în același dosar, a fost respinsă cererea reclamantei privind restituirea imobilului deținut de Primăria Târgoviște, cu motivarea că imobilul a fost preluat în baza unui contract de donație valabil încheiat, nefiind astfel incidente dispozițiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001.
împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, apel care a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 102 din 20 ianuarie 2004, însă prin decizia nr. 9684 din 26 noiembrie 2009, înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanta G.E., a casat decizia pronunțată în apel, a admis apelul, desființând și decizia nr. 102/2004 cu trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Dâmbovița.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de recurs a reținut că acțiunea reclamantei întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 este justificată, urmând a se analiza modalitățile de soluționare a pretențiilor cu privire la terenul - parte a imobilului revendicat.
Rejudecând cauza în fond, s-a format Dosarul în cadrul căruia s-a efectuat un raport de expertiză topografică de identificare a terenului revendicat care a concluzionat că suprafața liberă este de 739 m.p. și se află în administrarea Primăriei Târgoviște, fiind amenajate o parcare și un spațiu verde.
Tribunalul, examinând cauza sub toate aspectele de fapt și de drept, cu respectarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, a reținut că reclamanta a solicitat restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului construcții și teren aferent, imobil situat în Târgoviște, județul Dâmbovița.
în cauză s-a dovedit că, prin contractul din 22 august 1958, autorii reclamantei au donat un teren în suprafață de 1.851,45 m.p., situat în Târgoviște, împreună cu clădirile construite pe el, act a cărui nulitate absolută s-a constatat prin sentința civilă nr. 2580 din 08 mai 2001 a Judecătoriei Târgoviște.
în temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., respectând decizia de casare a înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a identificat terenul parte a imobilului revendicat, constatându-se că din suprafața de 1.851,45 m.p., există o suprafață de 739 m.p. teren aflat în administrarea Primăriei Târgoviște, pe care se află amenajată o parcare și un spațiu verde, restul fiind deja restituit prin sentința civilă nr. 2580 din 08 mai 2001, teren ce se poate restitui în natură deoarece pentru parcare Primăria Târgoviște nu a făcut dovada existenței unei autorizații de construire, potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Ca atare, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, așa cum au fost menționate mai sus, acțiunea reclamantei a fost admisă în parte, cu privire la suprafața de 739 m.p. ce a mai rămas de restituit din întregul imobil revendicat, suprafață care în prezent se află în administrarea Primăriei Târgoviște ce urmează a o restitui în natură.
în ceea ce privește cererea de intervenție a numitei O.M., aceasta a fost respinsă deoarece nu a făcut dovada unui contract de închiriere a terenului ce face obiectul prezentei judecăți, iar cu privire la cererea de intervenție a Primăriei Târgoviște și aceasta a fost respinsă deoarece în cauză nu există autoritate de lucru judecat, acțiunea anterioară fiind întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și nu pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
împotriva sentinței Tribunalului Dâmbovița a declarat apel Primăria Municipiului Târgoviște care a fost admis prin decizia civilă nr. 164/2011 a Curții de Apel Ploiești, s-a schimbat în parte sentința civilă în sensul că s-a constatat dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul de 739 m.p. fiind respinsă cererea de restituire în natură.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de apel a reținut următoarele:
Este de necontestat faptul că Legea nr. 10/2001, republicată prin art. 1, 7 și 9, consacră principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv, dar, în același timp, ea reglementează și excepțiile, care fac imposibil acestui lucru.
în acest sens, prevederile art. 10 și 11 limitează restituirea în natură numai la acele suprafețe de teren care nu sunt afectate servituților legale ori altor amenajări de utilitate publică sau nu sunt ocupate de construcții noi. Astfel, art. 10 alin. (2) din lege face referire expresă la exceptarea de la restituirea în natură a terenului pe care s-au realizat amenajări de utilitate publică.
Sintagma "amenajări de utilitate publică", astfel cum este ea detaliată la pct. 10.1 și art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, are în vedere suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv cele supuse unor amenajări destinate a deservi nevoilor comunității, și anume: căi de comunicații (străzi, alei, trotuare, parcări) amenajări de spații verzi, parcuri și grădini publice, precum și piețe pietonale.
Din cuprinsul raportului de expertiză efectuat de ing. G.V. a rezultat că partea de imobil disponibilă în raport cu întinderea și compunerea acestuia la momentul deposedării autorului reclamantei și cea restituită în baza altor hotărâri judecătorești anterioare (sentința civilă nr. 2580 din 08 mai 2001, sentința civilă nr. 134 din 19 martie 2003 și sentința civilă nr. 307 din 25 iunie 2003) este de 739 m.p.
în ceea ce privește destinația terenurilor ce compuneau această suprafață, experta a menționat că 418 m.p. sunt ocupați de parcare, 131 m.p. reprezintă trotuar, iar 190 m.p. constituie spațiu verde.
în raport de situația expusă anterior, instanța a constatat că terenul în litigiu nu este liber, în accepțiunea art. 10 din Legea nr. 10/2001, așa cum greșit s-a reținut de Tribunalul Dâmbovița, întrucât parcarea, trotuarul și spațiul verde reprezintă amenajări de interes public.
Pe cale de consecință, în baza art. 296 C. proc. civ., instanța a admis apelul și a schimbat în parte sentința, în sensul că a constatat dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 739 m.p., situat în Târgoviște, identificat potrivit raportului de expertiză G.V. și a respins cererea de restituire în natură, menținându-se restul dispozițiilor sentinței.
împotriva deciziei civile nr. 164 din 12 octombrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, a declarat recurs reclamanta G.E. care a susținut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate.
Decizia recurată a fost dată cu încălcarea unor forme esențiale de procedură, anume dispozițiile art. 295 alin. (1) și (2) C. proc. civ., motiv prevăzut de art. 304 pct. 5 din același Cod.
în speță, prin cererea de recurs nu s-a invocat nicio dovadă nouă și nu s-a cerut refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 292 C. proc. civ.
Cu toate acestea, în ședința din 15 iunie 2011, după recalificarea căii de atac ca fiind apel, din oficiu, instanța a solicitat apelantului să-i comunice înscrisuri în legătură cu calificarea utilității terenului în litigiu, apelantul comunicând apoi înscrisuri întocmite pro-causa, în cursul judecății.
Se mai susține că hotărârea atacată a făcut o greșită aplicație a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu raportare la dispozițiile pct. 10 alin. (1) și 10 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a acestei legi.
în speță, prin probele administrate în cauză, nu s-au făcut dovezile corespunzătoare pentru calificarea "amenajări de utilitate publică".
în primul rând, localizarea terenului nu era certă; cu fotografiile depuse la dosar, necontestate de către intimat, s-a probat că str. C.B. are opt parcări, dintre care două cu suprafețe mai mari de 2.000 m.p.
Apoi, scindarea suprafeței unei parcări de 2.294 m.p., cu singurul element de identificare "str. C.B.", făcută prin hotărârea Consiliului Local Târgoviște din 10 ianuarie 2011, în timpul soluționării litigiului la prima instanță, pentru a se reclama aparența că suprafața de 987 m.p. este una și aceeași cu cea de 793 m.p. identificată de expertiza G.V., nu a fost decât o operațiune birocratică, pentru a paraliza acțiunea reclamantei.
Se mai consideră că instanța de apel nu a observat că acțiunea a fost introdusă ca o acțiune în revendicare, împotriva deținătorului de la acea epocă - SC A. SA Târgoviște, în anul 1997, formând obiectul Dosarului Judecătoriei Târgoviște, admisă prin sentința civilă nr. 2580 din 08 mai 2001, pentru restituirea clădirilor și a terenului în suprafață de 970 m.p., din care 531 m.p. ocupată de construcții teren afectat construcțiilor (după admiterea apelului pârâtului SC A. SA, împotriva acestei hotărâri, după respingerea recursului împotriva hotărârii de apel, după admiterea cererii de revizuire împotriva hotărârii de apel și după respingerea recursului formulat de intimat împotriva hotărârii de apel revizuite);
Asupra acestei acțiuni părțile au încheiat o tranzacție, consfințită prin sentința nr. 134 din 19 martie 2003, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița;
în concluzie, se solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu modificarea soluției, în sensul admiterii acțiunii pentru terenul în suprafață de 608 m.p., amenajat din inițiativă particulară ca spațiu verde și ca parcare.
Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor incidente, înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prevăd că este incident acest motiv de nelegalitate atunci când hotărârea este dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau când e lipsită de temei legal.
Prin prevederile art. 1 alin. (1), art. 7 și art. 9 din Legea nr. 10/2001 se instituie principiul prevalenței restituirii în natură a bunurilor preluate abuziv, acordarea celorlalte măsuri reparatorii operând numai în situația în care această măsură nu este posibilă sau este expres înlăturată de la aplicare.
Potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, "în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent. Alin. (2) din textul citat limitează ipoteza restituirii în natură a imobilelor vizate de normă, numai la acele terenuri ce nu sunt ocupate de construcții noi, ori nu sunt afectate servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, iar pentru cazul în care o parte din teren are o astfel de afectațiune, restituirea se convertește în măsuri reparatorii în echivalent strict delimitate la alin. (10) al art. 10 din lege.
Sintagma "amenajări de utilitate publică" are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a servi nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare, etc.) dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi în jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele.
Prin decizia înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 9689 din 26.11.2009 s-a casat decizia pronunțată în apel, s-a admis apelul, s-a desființat decizia nr. 102/2009 și s-a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Dâmbovița, constatând că acțiunea reclamantei întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, este întemeiată.
Criticile recurentei-reclamante sunt fondate, față de situația juridică a terenului ce se solicită a fi restituit în natură.
Individualizarea acestor suprafețe afectate unei amenajări de utilitate publică, în cadrul procedurilor administrative de soluționare a notificărilor, este atributul entității învestite cu soluționarea notificării, urmând a fi avute în vedere, de la caz la caz, atât servituțile legale, cât și documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism; tot unității deținătoare îi revine obligația de a verifica destinația terenului pentru a nu se afecta căile de acces, ori existența unor amenajări subterane.
în cauză, din concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză rezultă că terenul identificat de expert ca fiind disponibil este delimitat astfel: 418 m.p. parcare, 131 m.p. trotuar și 190 m.p. spațiu verde.
Pentru a se valida imposibilitatea restituirii în natură, era necesar ca intimatul să facă dovada că aceste suprafețe de teren solicitate să fie afectate unei astfel de utilități publice. Or, din analiza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, respectiv acea hotărâre privind actualizarea inventarului bunurilor care aparțin domeniului public al municipiului Târgoviște din 10 ianuarie 2011 rezultă că există o parcare pe str. C.B. în suprafață de 1.307 m.p.; o parcare în suprafață de 987 m.p.; de asemenea, prin hotărârea din 29 mai 2003 privind actualizarea domeniului public al municipiului Târgoviște se face mențiunea că există o parcare pe str. C.B. în suprafață de 2.294 m.p.
Aceste înscrisuri nu atestă astfel că suprafața de teren solicitată, de 793 m.p., este una și aceeași cu suprafața de teren cuprinsă în hotărârile Consiliului Local Târgoviște. Mai mult, amenajarea unei părți a terenului în litigiu ca spațiu verde și parcare este rezultatul unor lucrări efectuate de societățile care exploatează construcțiile aflate pe teren, conform contractelor de vânzare-cumpărare și a facturilor fiscale depuse la dosar.
De altfel, și pârâtul, în motivarea cererii de recurs a susținut că terenul deja restituit reclamantei în baza sentinței civile nr. 2580/2001, împreună cu parte din cel restituit conform hotărârii recurate, alcătuiesc o platformă pietonală care mijlocește accesul spre construcțiile situate pe acest teren.
Neexistând niciun fundament juridic pentru a atrage aplicarea dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 decât pentru suprafața de 131 m.p. (care este trotuar), înalta Curte de Casație și Justiție va constata că pentru suprafața de 608 m.p. identificată conform raportului de expertiză, reclamanta este îndreptățită la restituirea în natură.
Pentru aceste considerente, se va admite recursul, în baza art. 312 C. proc. civ., se va casa în parte decizia atacată, se va modifica în parte sentința civilă nr. 587 din 09 martie 2011 a Tribunalului Dâmbovița în sensul că se va dispune restituirea în natură a terenului de 608 m.p. și se va constata dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 131 m.p.
S-au menținut restul dispozițiilor din decizia atacată.
S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5968/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5966/2012. Civil → |
|---|
