ICCJ. Decizia nr. 5801/2012. Civil

Decizii civile ICCJ 2012

Prin cererea de chemare în judecată din 24 aprilie 2010, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamanta M.M. i-a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, prin Primarul General, pentru rezilierea contractului de vânzare-cumpărare din 07 aprilie 1999 încheiat cu Primăria Municipiului București și SC H.N. SA și obligarea pârâților la plata contravalorii de piață a apartamentului din București.

în drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art. 50¹din Legea nr. 10/2001, Legea nr. 1/2009 și art. 1020, 1021, 1336 C. civ.

Pârâtul Municipiul București a invocat excepția lipsei de interes în ceea ce privește capătul de cerere privind rezilierea contractului de vânzare-cumpărare și a solicitat respingerea celuilalt capăt de cerere, ca neîntemeiat.

Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, în raport de dispozițiile art. 1337 C. civ., motivând, în fapt, că nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare.

Prin decizia civilă nr. 197 din 02 martie 2011, Tribunalul București a admis apelul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și a anulat în tot sentința, reținând cauza spre rejudecare, întrucât valoarea imobilului este de 711.056 RON, și în baza art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., Tribunalul este competent să soluționeze cauza în primă instanță.

Prin sentința civilă nr. 1331 din 30 iunie 2011, Tribunalul București a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, a admis excepția lipsei de interes, în sensul că a respins capătul de cerere referitor la rezilierea contractului de vânzare-cumpărare din 07 aprilie 1999, ca lipsit de interes, a admis acțiunea precizată, a obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamantă a sumei de 711.056 RON, reprezentând valoarea de circulație a apartamentului, astfel cum a rezultat din expertiza efectuată de expertul C.M., a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 601,8 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

S-a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 07 aprilie 1999, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Prin decizia civilă nr. 1053/A din 19 septembrie 2008 a Tribunalului București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 479 din 10 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, numita M.M. a fost obligată să lase în deplină proprietate numitei L.V.C. imobilul situat în București.

S-a apreciat că imobilul în litigiu, ce a făcut obiectul vânzării, a fost preluat de către stat, fără titlu valabil.

Fără a proceda la anularea titlului de proprietate al pârâtei, Tribunalul a comparat titlurile părților și a dispus obligarea pârâtei să îi lase reclamantei imobilul în deplină proprietate și posesie.

în ceea privește excepția lipsei de interes, Tribunalul a apreciat că pronunțarea rezilierii judiciare nu mai este necesară, atâta vreme cât în urma admiterii acțiunii în revendicare, contractul de vânzare-cumpărare a încetat să-și mai producă efectele juridice.

în cazul admiterii acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, actul de proprietate al celui ce pierde procesul este desființat, în sensul că nu mai poate produce efecte juridice pentru viitor, astfel că în cauză nu mai există un interes actual de a solicita rezilierea contractului.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, Tribunalul a reținut că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în cererea ce are ca obiect plata prețului de piață al imobilului, în baza art. 50¹din Legea nr. 10/2001 care prevede că: "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare; valoarea despăgubirilor, se stabilește prin expertiză".

Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 s-a modificat în sensul următor: "restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (2¹) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".

Potrivit principiului general de drept, exprimat în adagiul "specialia generalibus derogant", Legea nr. 10/2001, ca lege specială, se aplică prioritar față de dreptul comun în materia răspunderii pentru evicțiune.

Nu se acordă despăgubiri întemeiate pe o lege specială și despăgubiri întemeiate pe dreptul comun, întrucât despăgubirile la care reclamanta are dreptul pe calea legii speciale acoperă tot prejudiciul creat.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanta a pierdut bunul în cadrul acțiunii în revendicare, ca urmare a comparării titlului său valabil cu titlul adversarului din acel proces, fiind îndreptățită la restituirea prețului de piață al imobilului, în temeiul art. 50 alin. (2¹) și art. 50¹din Legea nr. 10/2001, desființarea contractului fiind rezultatul admiterii acțiunii în revendicare formulată de moștenitorul fostului proprietar al imobilului.

Potrivit art. 50¹și 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, de la Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

în speță, contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat, ca urmare a unei acțiuni în anularea sau constatarea nulității actului juridic, ci cumpărătoarea a pierdut bunul în cadrul procesul de revendicare. Obiectul acelui litigiu nu a fost examinarea valabilității contractului de vânzare-cumpărare sub aspectul respectării condițiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995. Instanța învestită cu acțiunea în revendicare a comparat titlurile de proprietate și a dat preferință titlului invocat de fostul proprietar.

în consecință, nu se poate reține că prin hotărârile judecătorești menționate s-a "desființat" contractul de vânzare-cumpărare pentru eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ci "desființarea" contractului este rezultatul admiterii acțiunii în revendicare formulată de moștenitorul fostului proprietar al imobilului.

Or, ceea ce nu se mai poate solicita pe cale de acțiune nu se poate pretinde pe cale incidentală în procesul privind plata despăgubirilor.

Tribunalul a apreciat că atâta vreme cât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat, printr-o hotărâre judecătorească pentru nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cumpărătoarea a pierdut bunul în cadrul acțiunii în revendicare, ca urmare a comparării titlului său valabil cu titlul adversarului din acel proces, este îndreptățită la restituirea prețului de piață al imobilului, în temeiul art. 50 alin. (2¹) și art. 50¹din Legea nr. 10/2001.

Drept urmare, Tribunalul l-a obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 711.056 RON, reprezentând valoarea de circulație a apartamentului, astfel cum a rezultat din expertiza efectuată de expertul C.M.

Totodată, pe temeiul art. 274 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat la plata sumei de 601,8 RON, cheltuieli de judecată către reclamantă.

Prin decizia civilă nr. 801A din 18 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul pârâtului.

în drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 50¹din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată.

Contractul de vânzare-cumpărare din 07 aprilie 1999, încheiat de reclamantă cu Primăria Municipiului București, nu a fost anulat, iar prin decizia civilă nr. 1053A din 19 septembrie 2008 a Tribunalului București nu s-a stabilit buna sau reaua-credință a părților aceluiași contract, ci s-au comparat titlurile de proprietate exhibate de proprietarul al cărui imobil a fost preluat abuziv și de către cumpărătorul acestuia, acordându-se preferabilitate primului titlu.

Buna sau reaua-credință a părților contractante nu face nici obiectul actualului litigiu, atâta vreme cât instanța nu este învestită cu o acțiune în anularea contractului de vânzare-cumpărare.

Pe de altă parte, textul sus-citat nu condiționează acordarea prețului de piață al imobilelor de buna sau reaua-credință a părților din contractul de vânzare-cumpărare, ci de încheierea contractului, cu respectarea Legii nr. 112/1995.

Prin hotărârea judecătorească sus-menționată, ambele titluri de proprietate, deci, inclusiv cel exhibat de reclamantă, au fost considerate valabile, ceea ce înseamnă că reclamanta a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

în cauză, Curtea nu poate stabili o altă situație de fapt și de drept decât cea constatată cu putere de lucru judecat.

Chiar dacă la data judecății, contractul de vânzare-cumpărare era valabil, odată cu rămânerea irevocabilă a deciziei civile nr. 1053A din 19 septembrie 2008 a Tribunalul București, prin respingerea recursului promovat împotriva acestuia (prin decizia civilă nr. 479R din 10 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă), acest contract a fost desființat implicit, prin admiterea acțiunii în revendicare, în urma comparării titlurilor de proprietate.

Contractul de vânzare-cumpărare a devenit astfel ineficient, iar imobilul ce face obiectul acestuia nu se mai află în patrimoniul reclamantei.

Ca urmare, și cea de a doua condiție, instituită prin prevederile art. 50¹din Legea nr. 10/2001, referitoare la desființarea prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a contractului de vânzare-cumpărare, ce naște dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, este îndeplinită.

Contravaloarea de piață a imobilului a fost stabilită pe baza unei expertize tehnice judiciare, asupra căreia pârâtul nu a formulat obiecțiuni.

Pe de altă parte, s-a constatat că imobilul este spațios și situat într-o zonă rezidențială, astfel încât valoarea totală de 165.362 euro, stabilită prin raportul de expertiză la data de 08 decembrie 2010, în plină criză financiară, nu este exagerat.

în speță, însă, nu este incident dreptul comun, ci dispozițiile din legea specială, respectiv art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care are prioritate în aplicare.

Conform textului de lege mai sus indicat, restituirea prețului prevăzut la art. 2¹(prețul de piață al imobilelor) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Răspunderea Ministerului Finanțelor pentru contravaloarea prețului de piață al imobilului din litigiu, este stabilită prin lege și nu rezultă din desființarea contractului de vânzare-cumpărare.

întrucât contravaloarea de piață a imobilului include și comisionul mandatarului Municipiului București, iar textul nu distinge, Ministerul Economiei și Finanțelor trebuie să suporte și contravaloarea acestuia.

Căzând în pretenții și opunându-se la admiterea acțiunii, cu respectarea prevederilor art. 274 C. proc. civ., în mod just prima instanță l-a obligat pe pârât la plata cheltuielilor de judecată.

împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 30 noiembrie 2011, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin care a invocat următoarele critici de pretinsă nelegalitate:

Hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, pentru următoarele argumente:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata "valorii de piață a imobilului de care a fost deposedată, conform prevederilor art. 50¹din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009".

La data de 15 septembrie 2010, reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că primul capăt de cerere îl reprezintă restituirea contravalorii de piață a imobilului, iar prin cel de-al treilea capăt de cerere solicită obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată.

Instanțele anterioare au procedat în mod greșit la analizarea calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, prin prisma unui text de lege care nu este incident în cauză și care a condus la o soluție greșită sub acest aspect.

S-a susținut că nu se poate extinde, prin analogie, situația prevăzută de art. 50 alin. (2¹) sau art. 50¹din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, la toate situațiile când contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 și-au pierdut efectele juridice, ci doar la situațiile prevăzute de lege.

în cauză, nu se regăsește situația desființării unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru a opera dispozițiile art. 50 alin. (2¹) sau cele ale art. 50¹din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ci situația în care, urmare a promovării unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., s-a procedat la compararea titlurilor părților litigante, dându-se preferință celui mai bine caracterizat, respectiv celui al fostului proprietar.

Potrivit principiului accessorium sequitur principale, pretențiilor decurgând dintr-un litigiu întemeiat pe dreptul comun trebuie să li se aplice regulile generale în materie.

Având în vedere că litigiul pendinte este subsecvent acțiunii în revendicare, soluționată în mod irevocabil, pe cale de consecință și temeiul juridic al acțiunii în despăgubiri a cumpărătorului evins, precum și dreptul său la repararea prejudiciului decurg din obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătorului, conform prevederilor art. 1337 C. civ., iar nu în temeiul art. 50 alin. (2¹) sau art. 50¹din Legea nr. 10/2001, cum în mod greșit a apreciat instanța de fond și cea de apel.

Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terț.

Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului București și intimata-reclamantă, este terț față de acest contract.

Aceste dispoziții de drept comun, nu pot fi înlăturate prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului, a solicitat să fie admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia.

Din analiza textului de lege, reiese faptul că, pentru admiterea acțiunii având ca obiect restituirea prețului de piață, este necesară îndeplinirea cumulativă a celor două condiții, respectiv contractul de vânzare-cumpărare să fi fost desființat irevocabil iar instanța să fi reținut în cadrul acțiunii în revendicare că acesta a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, în sensul că subdobânditorul imobilului preluat de stat a fost de bună-credință.

Niciuna din condițiile prevăzute în mod expres de legiuitor nu este întrunită în cauză întrucât, pe de o parte, contractul de vânzare-cumpărare nu a fost desființat, iar pe de altă parte, instanța care s-a pronunțat în acțiunea în revendicare nu a reținut buna-credință a cumpărătoarei.

Prin decizia civilă nr. 1053A din 19 septembrie 2008 sau prin decizia civilă nr. 479 din 10 noiembrie 2009 nu este analizată existența sau inexistența bunei-credințe a cumpărătoarei, nefiind formulat un capăt distinct de cerere cu privire la această constatare.

Prin decizia civilă nr. 1053A din 19 septembrie 2008, instanța de apel, fiind învestită cu soluționarea pe fond a acțiunii în revendicare, a reținut că "în materia vânzării lucrului altuia, cu excepția situației în care părțile au încheiat contractul știind că lucrul vândut este proprietatea unei alte persoane - când vânzarea are o cauză ilicită și este nulă absolut - se admite că acest contract poate fi doar anulat la cererea cumpărătorului (sau a succesorilor acestuia) care a fost în eroare asupra calității de proprietar a vânzătorului. Adevăratul proprietar, fiind terț față de contractul încheiat în aceste condiții, are la îndemână numai acțiunea în revendicare împotriva cumpărătorului ce posedă bunul, potrivit art. 480 C. civ., iar în cadrul acestei acțiuni nu se reanalizează atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros al bunului".

Deși buna-credință la momentul încheierii contractului a fost invocată de pârâta M.M. în litigiul privind acțiunea în revendicare, instanța de apel nu a analizat acțiunea sub acest aspect, constatând doar că instanțele sesizate cu asemenea acțiuni sunt chemate să compare titlurile pe care părțile le exhibă cu privire la imobilul în litigiu.

Instanța de control, prin decizia nr. 479R din 10 noiembrie 2009, a apreciat că, în ceea ce privește acțiunea în revendicare, instanța de apel a procedat în mod corect admițând cererea dedusă judecății, reținând la rândul său că "evaluarea bunei-credințe a chiriașilor cumpărători la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, nu are nici relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1".

în concluzie, încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 07 aprilie 1999, cu bună-credință, nu a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească anterioară care să vizeze îndeplinirea condițiilor prevăzute de legea în temeiul căreia s-a încheiat.

Prin decizia civilă nr. 1053A din 19 septembrie 2008 nu a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare din 07 aprilie 1999, ci a fost admisă acțiunea în revendicare, în sensul că posesorul neproprietar a fost obligat să lase neposesorului proprietar deplina proprietate și liniștita posesie a imobilului în litigiu, ca urmare a faptului că s-a constatat de către instanța de judecată că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu.

Instanța de judecată nici nu avea cum să se pronunțe sub acest aspect, întrucât nu a fost învestită cu o astfel de cerere, în litigiu adevăratul proprietar fiind terț față de contractul încheiat de reclamantă cu Primăria Municipiului București, având la dispoziție doar acțiunea în revendicare împotriva cumpărătorului, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Prin interpretarea dată de instanța de apel noțiunii de "desființare", au fost extinse condițiile de aplicare ale art. 50¹din Legea nr. 10/2001 și la alte situații, nereglementate de această lege specială, prin faptul că a apreciat că "desființarea" contractului este rezultatul admiterii acțiunii în revendicare formulată de moștenitorul fostului proprietar al imobilului.

Cu privire la stabilirea cuantumului sumei, la care Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat, reprezentând valoarea de circulație a apartamentului, astfel cum a rezultat din expertiza efectuată de expertul C.M., s-a susținut că instanța de apel a constatat în mod greșit faptul că, suma de 711.056 RON reprezintă valoarea de circulație a apartamentului, o valoare rezonabilă - "contravaloarea de piață a imobilului a fost stabilită pe baza unei expertize tehnice judiciare, asupra căreia pârâtul nu a formulat obiecțiuni, iar pe de altă parte, constatând că imobilul este spațios și situat într-o zonă rezidențială, astfel încât valoarea totală de 165.362 euro, stabilită prin raportul de expertiză la data de 08 decembrie 2010, în plină criză financiară, nu este exagerată".

Este adevărat că instituția recurentă nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză tehnică judiciară, însă aceasta nu echivalează cu un acord tacit asupra acestuia, o dovadă în acest sens fiind faptul că unul din motivele arătate în calea de atac a apelului, l-a constituit tocmai stabilirea valorii imobilului prin raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză.

Valoarea imobilului în litigiu nu se justifică în raport cu respectarea întocmai a coeficienților de evaluare a imobilelor, astfel cum este reglementat potrivit normativelor în materie, motiv pentru care s-a apreciat că se impunea refacerea raportul de expertiză tehnică, pe de o parte, întrucât concluziile expertului nu sunt fundamentate științific și, pe cale de consecință, expertul nu răspunde obiectivului dispus de instanță.

în mod greșit s-a dispus obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, întrucât nu s-a făcut dovada relei-credințe, nu s-a făcut vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Neexistând culpa procesuală, principiu consacrat de art. 274 C. proc. civ. și, deci, neexistând temei legal, este neîntemeiată obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul este nefondat.

în raport de situația de fapt pe deplin stabilită de instanțele fondului și necontestată, în mod corect s-a apreciat că textul art. 50¹din lege se referă la contractele de vânzare-cumpărare, "încheiate cu respectarea prevederilor Legii 112/1995", dar care au fost "desființate", în sensul că au devenit ineficace în urma promovării acțiunii în revendicare de către verus dominus.

Ca atare, critica recurentului-pârât în sensul că nu se poate justifica legitimarea sa procesuală pasivă, întrucât nu există o sentință definitivă și irevocabilă în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, este nefondată, întrucât, art. 50¹din Legea nr. 10/2001, care justifică restituirea prețului de piață al imobilelor, nu vizează ipoteza în care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, dimpotrivă, referirea textului făcându-se la acele contracte încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar care au fost desființate printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

în interpretarea art. 50 și art. 50¹din Legea nr. 10/2001 sunt două situații de deosebit: ipoteza în care contractul a fost declarat nul, fiind încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, situație în care sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (2), chiriașul cumpărător fiind îndreptățit la restituirea prețului actualizat și ipoteza în care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost declarat nul, fiind încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar a devenit ineficace, fiind implicit desființat in situația admiterii acțiunii în revendicare, caz în care sunt aplicabile prevederile art. 50¹din lege.

în ambele situații, Ministerul Finanțelor Publice justifică legitimarea procesuală pasivă în restituirea, fie a prețului actualizat, fie a prețului de piață al imobilului, conform art. 50 alin. (3) din lege, diferită fiind doar întinderea despăgubirilor datorate.

Așadar, în cauză, pentru ipoteza dedusă judecații, ce se circumscrie dispozițiilor art. 50¹din Legea nr. 10/2001 nu era necesară o hotărâre judecătorească prin care să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare.

S-a apreciat ca nefondată și critica relativă la faptul că nu Ministerul Finanțelor Publice, ci Municipiul București ar avea calitate procesuală pasivă în speță, dat fiind faptul că acesta din urmă a fost parte contractantă în actul de vânzare-cumpărare, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. 1337 C. civ. care instituie obligația de garanție a vânzătorului pentru evicțiune.

Prevederile speciale derogă de la dreptul comun în materie, conform principiului "specialia generalibus derogant" astfel încât, în cauză nu-și mai găsesc aplicarea, în privința restituirii prețului actualizat, respectiv a restituirii prețului de piață al imobilului, prevederile C. civ. care reglementează obligația vânzătorului de garanție contra evicțiunii - art. 1337, 1341-1345 C. civ.

Prin adoptarea acestor dispoziții cu caracter special s-a urmărit evitarea, în asemenea litigii, a unui întreg șir de procese ce ar implica, într-o primă fază, participarea vânzătorului răspunzător de garanția contra evicțiunii, acesta la rândul său urmând să se regreseze pentru plata făcută împotriva Ministerului Finanțelor Publice, prin acțiune separată, în cazul în care nu formula în cadrul aceluiași proces cerere de chemare în garanție, dat fiind că, prin însuși efectul Legii nr. 112/1995, prețul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul acestui act normativ nu se încasa de cel ce întocmea documentația și actul de vânzare, ci era virat direct Ministerului Finanțelor Publice.

Instanța de apel a apreciat, totodată, corect că buna sau reaua-credință a părților contractante nu face obiectul actualului litigiu, atâta vreme cât instanța nu a fost învestită cu o acțiune în anularea contractului de vânzare-cumpărare.

în prezent, verificarea îndeplinirii condițiilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului nu se mai poate realiza deoarece dreptul de a se promova o acțiune în acest sens este prescris. Or, ceea ce nu se mai poate solicita pe cale de acțiune nu se poate pretinde pe cale incidentală în procesul privind plata despăgubirilor.

Pe de altă parte, textul de lege incident cauzei nu condiționează acordarea prețului de piață al imobilelor de buna sau reaua-credință a părților din contractul de vânzare-cumpărare, ci de încheierea contractului, cu respectarea Legii nr. 112/1995.

Prin hotărârea judecătorească anterioară - și prin efectele puterii de lucru judecat ale acesteia - ambele titluri de proprietate, inclusiv cel exhibat de reclamantă, au fost considerate valabile, ceea ce înseamnă că reclamanta a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Critica referitoare la modul de apreciere, în circumstanțele cauzei pendinte, a concluziilor raportului de expertiză - suma stabilită prin raportul de expertiză este exagerat de mare și că nu ar fi rezonabilă - nu poate fi primită, întrucât aceasta excede dispozițiilor art. 304 C. proc. civ.

Instanța anterioară, sub acest aspect, a reținut corect că valoarea de piață a imobilului a fost stabilită în condițiile legii, pe baza unei expertize tehnice judiciare, asupra căreia pârâtul nu a formulat obiecțiuni.

Instanța de apel nu a apreciat că lipsa obiecțiunilor la raportul de expertiză tehnică judiciară echivalează cu un acord tacit asupra concluziilor acestuia, ci doar a valorizat pertinența acestei probe în configurarea situației de fapt, în contextul întregului material probator administrat în cauză - înscrisuri, susținerile părților, efectul hotărârilor judecătorești pronunțate în privința imobilului până la acest moment.

Prin aprecierea acestor probe, s-a constatat că imobilul este spațios și situat într-o zonă rezidențială, astfel încât valoarea totală de 165.362 euro, stabilită prin raportul de expertiză la data de 08 decembrie 2010, în plină criză financiară, nu este exagerată.

Referirea la respectarea/nerespectarea coeficienților de evaluare a imobilelor, respectiv la necesitatea refacerii raportului de expertiză tehnică, nu poate conduce la reținerea niciunei critici de nelegalitate pertinente cauzei deduse judecății, întrucât aceasta se sprijină pe considerente de ordin general, fără nicio legătură cu atitudinea procesuală a părții recurente în fața instanței care a devoluat fondul, cu atribuții exclusive în clarificarea tuturor chestiunilor de fapt.

Nu poate fi reținută nicio critică sub aspectul încălcării dreptului la apărare în ceea ce privește posibilitatea formulării obiecțiunilor la raportul de expertiză, întrucât, înainte de orice altă obligație a judecătorului - în virtutea principiului rolului activ al instanței - dispozițiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ. obligă părțile să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului într-un termen rezonabil.

Căzând în pretenții și opunându-se la admiterea acțiunii, cu respectarea prevederilor art. 274 C. proc. civ., în mod just instanțele anterioare l-au obligat pe pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul pârâtului ca nefondat.

← ICCJ. Decizia nr. 5835/2012. Civil		ICCJ. Decizia nr. 5832/2012. Civil →

ICCJ. Decizia nr. 5801/2012. Civil

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5801/2012. Civil