ICCJ. Decizia nr. 5890/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a IV-a civilă, la 24 martie 2005, sub nr. 1326/2005, reclamantul G.B. a solicitat anularea deciziei nr. 149 din 11 octombrie 2004 emisă de intimata A.V.A.S. și obligarea acesteia de a-i restitui imobilul compus din teren și construcție situat în comuna L., județul Botoșani, aflat în prezent în patrimoniul SC A. SA Botoșani.
în motivarea contestației, reclamantul a arătat că imobilul solicitat, conac și teren în suprafață de 5 ha a aparținut autoarei sale, G.J. (născută G.O.), conform actului de împărțeală autentificat în 12 decembrie 1908 și a fost preluat de stat prin decretul din 01 martie 1949.
Reclamantul a mai arătat că a formulat notificare prin care a solicitat restituirea în natură, adresată Primăriei comunei L. și deținătoarei SC A. SA. Urmare a comunicării situației juridice de către aceasta, în sensul că imobilul se afla în patrimoniul SC A. SA Botoșani, a formulat notificarea din 2002 adresată A.V.A.S. Notificarea a fost respinsă, cu motivarea că nu s-au depus actele doveditoare ale dreptului de proprietate.
Prin sentința civilă nr. 484 din 12 mai 2005, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins contestația ca neîntemeiată, reținând că înscrisurile depuse de contestator nu dovedesc cine a avut calitatea de proprietar în momentul trecerii imobilului în proprietatea statului.
Prin decizia civilă nr. 418 A din 22 iunie 2006, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelul, a schimbat în tot sentința nr. 484 din 12 mai 2005 și a admis în tot contestația.
Prin decizia civilă nr. 9553 din 23 noiembrie 2006, înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, a admis recursul declarat de A.V.A.S., a casat decizia Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Prin decizia civilă nr. 717 din 13 noiembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelul reclamantului, a desființat sentința civilă nr. 484 din 12 mai 2005 și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul București, secția a V-a civilă, sub nr. 7251/3/2008.
Prin precizarea contestației, formulată la 19 martie 2008, reclamantul a solicitat, în principal, anularea deciziei nr. 149 din 11 octombrie 2004 emisă de intimata A.V.A.S. și obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului compus din teren și construcție, situat în comuna L., județul Botoșani, aflat în patrimoniul SC A. SA Botoșani, sau la înaintarea notificării unității deținătoare, iar în situația în care restituirea în natură nu mai este posibilă, obligarea intimatei ca unitate implicată în procesul de privatizare de a-l despăgubi în echivalent bănesc cu contravaloarea imobilului la valoarea de circulație stabilită prin expertiză. în subsidiar, s-a solicitat obligarea SC A. SA Botoșani la restituirea în natură a imobilului.
Prin sentința civilă nr. 1342 din 20 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis contestația formulată de reclamant în contradictoriu cu A.V.A.S., reținând că reclamantul și-a dovedit calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii reglementate de lege, beneficiind și de prezumția instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001, potrivit căreia, în lipsa unor probe contrare, existența și întinderea dreptului de proprietate sunt cele menționate în actul normativ de preluare.
în ceea ce privește situația juridică actuală a imobilului, tribunalul a constatat că imobilul a intrat în patrimoniul SC A. SA Botoșani, în prezent desființată, al cărei patrimoniu a fost dobândit în anul 2006 de SC E.B. SRL Botoșani.
Prin urmare, Tribunalul a apreciat că restituirea în natură nu este posibilă, în raport de dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamantul fiind îndreptățit să obțină despăgubiri la valoarea actuală de circulație, în condițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
S-a considerat că împrejurarea că la momentul emiterii deciziei contestate nu erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 247/2005 nu poate lipsi de eficiență acest act normativ în vigoare la momentul soluționării cauzei.
în consecință, Tribunalul a admis în parte contestația, a anulat decizia nr. 149 din 11 noiembrie 2004 emisă de A.V.A.S. și a obligat intimata să emită în favoarea reclamantului decizie de acordare de despăgubiri pentru imobilul situat în comuna L., județul Botoșani, compus din teren în suprafață de 50.000 m.p. și construcție conac, în cuantum de 421.590 RON, în condițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
A fost obligată intimata la 2.365 RON cheltuieli de judecată către contestator.
împotriva sentinței menționate a declarat apel pârâta A.V.A.S., susținând că, în mod nelegal s-a stabilit calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului, având în vedere că din actul de împărțeală din 08 decembrie 1908 nu rezultă cine a preluat în deplină proprietate moșia C. (L.), iar acesta nu poate fi considerat act autentic în sensul art. 1171 C. civ.
în același sens, s-a susținut că actul depus, respectiv copia eliberată de Arhivele Statului privind situația cotelor preluate pe seama statului, conform Decretului nr. 83/1949 cuprinde referiri cu privire la numele fostului proprietar ca fiind G.J., însă există îndoieli neclarificate asupra proprietarului imobilului în momentul trecerii în patrimoniul statului.
De asemenea, s-a susținut că dispozitivul sentinței este neclar și nu prevede în mod cert obligația stabilită în sarcina apelantei pârâte, ceea ce atrage nulitatea sentinței. De asemenea, s-a arătat că prin efectuarea expertizelor s-a stabilit nelegal valoarea măsurilor reparatorii, cu încălcarea cadrului prevăzut de Legea nr. 247/2005.
S-a invocat, totodată, nelegala obligare a A.V.A.S. la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care nu se poate reține reaua-credință sau comportarea neglijentă pricinuite prin apărarea sa în acest proces.
Prin cererea înregistrată la 06 decembrie 2010, reclamantul G.B. a solicitat lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 1342 din 20 noiembrie 2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, în sensul de a se clarifica în ce constă admiterea contestației sale împotriva deciziei din 11 octombrie 2004 emisă de A.V.A.S.
Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin încheierea de la 28 februarie 2011, a calificat natura juridică a cererii ca fiind înlăturarea omisiunilor în sensul art. 281 C. proc. civ., și nu lămurire a dispozitivului în sensul art. 2811C. proc. civ.
S-a admis cererea reclamantului și s-a dispus înlăturarea omisiunilor din dispozitivul sentinței civile menționate, acesta urmând a fi completat și cu următoarele dispoziții: "obligă intimata să emită în favoarea contestatorului decizie de acordare de despăgubiri pentru imobilul situat în comuna L., județul Botoșani, compus din teren în suprafață de 50.000 m.p. și construcție conac în valoare de 421.590 RON, în condițiile legii speciale - art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005".
Prin decizia civilă nr. 437 A din 21 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelul pârâtei A.V.A.S. și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul obligării pârâtei A.V.A.S. de a emite dispoziție cu propunere de acordare a despăgubirilor, care se vor calcula de Comisia Centrală, conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că din interpretarea coroborată a probelor administrate, rezultă că reclamantul a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001,art. 2 și 3. Curtea de apel a apreciat ca fiind pe deplin aplicabilă prezumția instituită prin art. 24, reclamantul dovedind că bunica sa a dobândit imobilul în urma partajului convențional. Inadvertențele cu privire la numele acesteia, între actul de partaj voluntar și extrasul eliberat de Arhivele Naționale a fost explicat prin ortografierea diferită, fără consecințe în plan juridic.
Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, s-a reținut că, prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din 28 februarie 2011, s-au înlăturat omisiunile din dispozitivul sentinței apelate referitoare la obligațiile stabilite de instanță în sarcina apelantei pârâte, critica în acest sens rămânând fără obiect.
Cel de-al treilea motiv de apel a fost considerat ca fiind întemeiat, reținându-se că după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, Tribunalul nu mai are competența de a stabili cuantumul drepturilor ce se cuvin persoanei îndreptățite, acestea fiind cuantificate de evaluatori special desemnați, iar orice contestație cu privire la acest aspect fiind supusă cenzurii Curții de apel competente teritorial, în condițiile Legii contenciosului administrativ.
Pentru aceste considerente, Curtea de apel a reținut că soluția de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor bănești este legală și temeinică față de prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001, dar, dând eficiență dispozițiilor alin. (3) din textul de lege, care prevede obligația instituției publice implicate în procesul de privatizare de a propune măsuri reparatorii prin echivalent, nu este legal posibilă acordarea lor directă.
Referitor la ultimul motiv de apel vizând cheltuieli de judecată, Curtea de apel a reținut că, deși prin minută apelanta-pârâtă a fost obligată la plata sumei de 2.365 RON cu acest titlu, această măsură nu își găsește reflectare în dispozitivul sentinței atacate, motiv pentru care s-a apreciat că nu se poate cenzura legalitatea și temeinicia acestei obligații și nici cuantumul stabilit de prima instanță.
împotriva încheierii din 28 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin care s-a admis cererea de îndreptare a erorii materiale, formulată de G.B., a declarat apel A.V.A.S., susținând că nu erau incidente dispozițiile art. 281 C. proc. civ.
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 723 A din 28 septembrie 2011, a respins apelul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva încheierii menționate, ca nefondat, reținând că neconcordanța dintre minută și dispozitiv, care nu cuprindea toate mențiunile din minută, nu conduce la nulitatea hotărârii, ci la aplicarea dispozițiilor art. 281 C. proc. civ., astfel cum a reținut instanța de fond, fiind o vădită omisiune.
împotriva deciziei nr. 437/A din 21 septembrie 2011 au declarat recurs, în termenul legal, reclamantul G.B. și pârâta A.V.A.S.
Dezvoltând motivele sale de recurs, reclamantul a criticat decizia atacată ca nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând că raportat la dispozițiile art. 1 C. civ., potrivit cărora legea civilă nu retroactivează, nu erau aplicabile dispozițiile art. 16 din Legea nr. 247/2005, întrucât notificarea sa a fost soluționată anterior apariției acestui act normativ.
Reclamantul a învederat că acesta a fost și raționamentul pentru care prima instanță a admis proba cu expertiză tehnică imobiliară, în vederea stabilirii despăgubirilor ce i se cuvin. în consecință, acesta a solicitat menținerea ca legală și temeinică a sentinței instanței de fond.
Prin motivele sale de recurs, pârâta A.V.A.S. a criticat decizia în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susținând că, în raport de probele administrate cu privire la dovada dreptului de proprietate, s-a stabilit în mod nelegal calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului, nefiind întrunite cumulativ cerințele prevăzute de art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, republicată.
în acest context, s-a susținut că soluția instanței de apel s-a întemeiat doar pe indicarea textului legal, art. 24 din Legea nr. 10/2001, fără a fi expuse în concret probele în baza cărora a fost considerată ca dovedită calitatea de persoană îndreptățită.
Cel de-al doilea motiv de recurs invocat de recurenta-pârâtă a vizat nelegala menținere de către instanțe a obligației A.V.A.S. la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care acestea au fost stabilite arbitrar, fără a fi dovedite și nici nu se poate reține reaua-credință sau comportarea sa neglijentă pricinuită de apărarea sa în proces. Prin urmare, s-a solicitat exonerarea A.V.A.S. de plata acestor cheltuieli.
împotriva deciziei nr. 723 A din 28 septembrie 2011 a Curții de Apel București a declarat recurs pârâta A.V.A.S., recurs ce a fost înregistrat într-un dosar distinct, criticând-o pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât în mod nelegal s-a calificat cererea reclamantului ca fiind una de înlăturare a omisiunilor din sentința Tribunalului, deși din cuprinsul acesteia nu rezultă omisiuni cu privire la numele, calitatea și orice alte susțineri ale părților, de calcul sau alte erori materiale.
Recurenta-pârâtă a susținut că erau incidente dispozițiile art. 2811C. proc. civ., fiind necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului sentinței, acesta fiind neclar și neprivind în mod cert obligația stabilită în sarcina A.V.A.S.
La termenul din 02 octombrie 2012, Curtea, în raport de dispozițiile art. 164 C. proc. civ., a admis cererea formulată de reclamantul-recurent G.B. și a dispus conexarea Dosarului înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea asigurării unei judecăți unitare.
Examinând criticile invocate de recurenta-pârâtă A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 723 A din 28 noiembrie 2011 și a deciziei nr. 437 A din 21 aprilie 2011, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, Curtea va constata că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Reiterând criticile ce au constituit obiect al motivelor de apel, pârâta A.V.A.S. a criticat decizia recurată ca nelegală pentru greșita stabilire a calității reclamantului de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Această critică este nefondată, întrucât, raportat la situația de fapt reținută de instanța de fond și apel, s-a constatat în mod corect îndeplinirea cumulativă a cerințelor prevăzute de dispozițiile art. 2 și 3 din Legea nr. 10/2001.
Prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001 au fost corect interpretate și aplicate, acestea consacrând o derogare de la exigențele probațiunii specifice unei revendicări de drept comun, derogarea fiind instituită de legiuitor pentru flexibilizarea sistemului probator în contextul condițiilor istorice și ale circumstanțelor sociale și politice în care au fost preluate proprietățile imobiliare de către regimul comunist.
în mod legal instanțele au dat eficiență dispozițiilor menționate, având în vedere că nu s-au administrat probe contrare care să înlăture prezumțiile instituite prin art. 24.
Soluția instanței de apel nu este motivată doar în drept, prin indicarea textului art. 24 din Legea nr. 10/2001, astfel cum susține recurenta-pârâtă, ce face trimitere în mod concret la probele administrate, respectiv actul de partaj voluntar autentificat în 12 decembrie 1908, din care rezultă că lotul II reprezentat de moșia C. i-a revenit lui G.O.J. (căsătorită G.), bunica reclamantului, acest înscris coroborându-se cu extrasul eliberat de Arhivele Naționale ale României la 11 februarie 2002, din care rezultă că în baza Decretului nr. 83/1949 s-a preluat în proprietatea statului de la antecesoarea reclamantului suprafața de 50 ha și conacul, ce formează obiectul notificării.
Nici critica referitoare la nelegala obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată nu este fondată.
Deși măsura obligării pârâtei A.V.A.S. nu figurează în dispozitivul sentinței primei instanțe, prin considerente aceasta este motivată, prin raportare la prevederile art. 274 C. proc. civ. și în acord cu rezultatul minutei hotărârii, în care s-a consemnat rezultatul deliberării.
în mod legal pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, întrucât aceasta a căzut în pretenții, prin admiterea contestației formulate de reclamantul G.B.
Cheltuielile de judecată au fost dovedite cu chitanțele de achitare a onorariilor de expertiză și de avocat depuse la dosar fiind pe deplin justificate, astfel că nu este întemeiată critica recurentei referitoare la stabilirea lor arbitrară.
Acordarea acestor cheltuieli nu sancționează reaua-credință sau comportarea neglijentă pricinuită de apărarea părții, astfel cum se susține de recurentă, ci împrejurarea că prin comportarea sa, în sensul respingerii notificării, pârâta l-a pus pe reclamant în situația de a se sesiza instanța de judecată.
Curtea va constata că este nefondat și recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 721 A din 28 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.
Așa cum corect au reținut instanțele de fond și de apel, cererea reclamantului G.B. a fost corect calificată ca o cerere de îndreptare a unei erori materiale strecurate în dispozitivul sentinței atacate, întemeiată pe dispozițiile art. 281 C. proc. civ., și nu ca o cerere de lămurire a dispozitivului, întemeiată pe dispozițiile art. 2811C. proc. civ.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 281 C. proc. civ., erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților, cele de calcul, precum și orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere.
După întocmirea minutei cu ocazia pronunțării hotărârii, judecătorul nu mai poate reveni asupra părerii sale, minuta astfel întocmită, reprezentând, pe scurt, dispozitivul hotărârii.
în condițiile în care minuta întocmită cu ocazia deliberării cuprinde soluția admiterii în parte a contestației, anulării deciziei din 11 noiembrie 2004 emisă de intimata A.V.A.S. și obligării intimatei de a emite în favoarea contestatorului decizie de acordare de despăgubiri pentru imobilul situat în comuna L., județul Botoșani, compus din teren în suprafață de 50.000 m.p. și construcție conac, în cuantum de 421.590 RON, în condițiile legii speciale, cu cheltuieli de judecată de 2.365 RON către contestator, neconcordanța dintre minută și dispozitivul hotărârii, care nu cuprinde toate mențiunile din minută) nu conduce la nulitatea hotărârii, ci reprezintă o vădită omisiune, susceptibilă a fi îndreptată pe calea procedurii prevăzute de art. 281 C. proc. civ.
în ceea ce privește recursul reclamantului, Curtea va constata, că raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt întemeiate criticile acestuia, referitoare la modalitatea de acordare a despăgubirilor.
La momentul emiterii dispoziției contestate erau în vigoare prevederile Legii nr. 10/2001 și ale H.G. nr. 498/2003, care au rămas neschimbate până la 19 iulie 2005, când a intrat în vigoare Legea nr. 247/2005, care a stabilit noi modalități de despăgubire.
în aceste condiții, deși legea nouă este de imediată aplicare, legea aplicabilă este aceea de la data nașterii raporturilor juridice, notificarea fiind soluționată la 11 noiembrie 2004 prin decizia din 11 noiembrie 2004, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
Astfel, în acord cu principiul neretroactivității legii, instituit de dispozițiile art. 1 C. civ., este nelegală aplicarea art. 16 din Legea nr. 247/2005 și obligarea pârâtei A.V.A.S. de a emite propunerea de acordare de despăgubiri, ce urmează a fi calculate de Comisia Centrală, conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
în consecință, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să se admită recursul reclamantului și să se modifice decizia nr. 437 A din 21 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat de pârâta A.V.A.S. și menținerii sentinței nr. 1342 din 20 noiembrie 2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 28 noiembrie 2011 a aceleiași instanțe.
S-au văzut și dispozițiile art. 274 C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5966/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5931/2012. Civil → |
|---|
