ICCJ. Decizia nr. 6011/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 27 octombrie 2008, reclamanta B.G. a chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului București, prin Primarul General, Municipiul București, prin Primarul General, Ministerul Economiei și Finanțelor, și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea paraților la restituirea prețului actualizat al apartamentului situat în București, sector 1, compus din parter și demisol, vestibul, cameră, grup sanitar și boxă la demisol, precum și obligarea la plata diferenței de preț dintre valoarea de circulație a imobilului și prețul actualizat al acestuia, ca urmare a răspunderii pentru evicțiune.
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. București, a formulat cerere de chemare în garanție a SC H.N. SA prin care a solicitat obligarea chematei în garanție la restituirea comisionului de 1% încasat de aceasta la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 03 iunie 1997.
La data de 24 noiembrie 2009, reclamanta și-a precizat temeiul juridic al cererii, în sensul că acesta îl reprezintă Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările aduse prin Legea nr. 1/2009, precum și Legea nr. 247/2005, în sensul că solicită instanței restituirea prețului de piață al imobilului, preț stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
Prin sentința civilă nr. 9131 din 04 mai 2010, Judecătoria Sector 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București.
Prin sentința civilă nr. 479 din 08 martie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, a admis în parte cererea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta B.G., a obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor la plata către reclamantă a sumei de 23.427,62 RON reprezentând prețul actualizat al imobilului situat în București, sector 1, ce a format obiect al contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 03 iunie 1997 și la plata către reclamantă a sumei de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a chematei în garanție SC H.N. SA și a respins cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu chemata în garanție SC H.N. SA, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Analizând excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, Tribunalul a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, potrivit cărora restituirea prețului se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit in temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Prevederile legale anterior menționate reprezintă o reglementare cu caracter special, prin care legiuitorul a înțeles să deroge de la prevederile dreptului comun în materia răspunderii pentru evicțiune (art. 1337 și urm. C. civ.), impunând în sarcina unei alte persoane decât vânzătorul bunului, respectiv în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor - în prezent Ministerul Finanțelor Publice - obligația de restituire a prețului vânzării.
în soluționarea fondului cauzei, Tribunalul a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 03 iunie 1997 încheiat cu Primăria Municipiului București, prin mandatar SC H.N. SA, reclamanta B.G. a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în suprafață de 110,03 m.p., situat în București, sector 1, compus din vestibul, oficiu, 3 camere, baie, bucătărie, cămară, baie-duș, vestibul, balcon, cameră serviciu, boxă, în exclusivitate, iar în comun, culoare și paliere, precum și cota indiviză de 22,01% din imobil și 55,02 m.p. teren situat sub construcție în schimbul sumei de 37.333.066 ROL.
Prin sentința civilă nr. 112 din 10 februarie 2004, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă prin deciziile civile nr. 2631A din 14 noiembrie 2004 și nr. 166R din 08 martie 2007, pronunțate de Curtea de Apel București s-a admis acțiunea în revendicare formulată de P.S. și P.I., reclamanta din prezenta cauză fiind obligată să lase acestora în deplină proprietate și posesie apartamentul în litigiu.
Tribunalul a reținut că, deși textul art. 501din Legea nr. 10/2001 vizează situația în care contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, în realitate s-a avut în vedere ipoteza în care, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, foștii chiriași proprietari au fost obligați să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie foștilor proprietari, titlul acestora din urmă fiind considerat preferabil în urma comparării titlurilor de proprietate ale părților.
Deși reclamanta a solicitat restituirea valorii de piață a imobilului, cuantumul sumei la care aceasta este îndreptățită este circumstanțiat ipotezei prevăzute de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, având în vedere considerentele deciziei civile nr. 166R din 08 martie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, potrivit cu care fraudarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 a constat în folosirea prevederilor acesteia în alt scop decât cel pentru care a fost adoptată sau într-o manieră care să ocolească scopul principal al legii. în plus, s-a reținut că reclamanta ar fi trebuit să se abțină de la a cumpăra bunul, iar vânzătorul de a înstrăina un imobil a cărui situație juridică era incertă.
în soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a chematei în garanție SC H.N. SA, Tribunalul a reținut că SC H.N. SA a avut calitatea de mandatar al vânzătorului Primăria Municipiului București în contractul de vânzare-cumpărare din 03 iunie 1997, motiv pentru care efectele urmează a se produce față de partea pe care aceasta a reprezentat-o, în patrimoniul acesteia neluând naștere nici drepturi și nici obligații în urma operațiunii juridice menționate. Nici împrejurarea reținerii de către chemata în garanție a comisionului de 1% din prețul plătit de reclamantă nu este de natură a conferi calitate procesuală pasivă SC H.N. SA, întrucât, în cauză, nu s-a făcut dovada existenței unei culpe contractuale a acesteia în îndeplinirea obligațiilor contractuale asumate.
împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanta B.G. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
Prin decizia civilă nr. 765 A din 05 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate.
Răspunzând motivelor de apel formulate de reclamanta B.G., instanța de apel a constatat că acestea sunt nefondate, având în vedere dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009.
Situația juridică a reclamantei a fost stabilită irevocabil prin decizia civilă nr. 166 din 08 martie 2007 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă. Din considerentele hotărârii rezultă că apelanta-reclamantă a fost de rea-credință la momentul contractării, deoarece adevărații proprietari inițiaseră demersuri la autoritățile de stat competente și solicitaseră măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995, iar această situație era cunoscută de către apelanta-reclamantă.
în ceea ce privește apelul formulat de Ministerul Finanțelor Publice și care a vizat calitatea procesual pasivă a apelantului, Curtea de apel a constatat că acest apel este nefondat deoarece calitatea procesuală pasivă a pârâtului este justificată nu de calitatea sa de parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, ci de reglementarea specială, respectiv de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a înțeles să deroge de la principiile dreptului comun în materia răspunderii pentru evicțiune și a stabilit în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor obligația de restituire a prețului vânzării și a prețului de circulație a bunului a cărui proprietate a fost pierdută de către dobânditorii cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995.
S-a reținut că este nefondată critica referitoare la respingerea cererii de chemare în garanție a SC H.N. SA, deoarece chemata în garanție a avut calitatea de mandatar la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și nu calitatea de parte. Problema restituirii comisionului de 1% din prețul vânzării poate fi rezolvată de către apelanta-pârâtă Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu chemata în garanție SC H.N. SA, pe cale separată, dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, nefiind aplicabile chematei în garanție.
Analizând criticile referitoare la obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată, instanța de apel a constatat că aceasta a avut calitate de pârât și a căzut în pretenții față de reclamantă, situație în care, în mod corect prima instanță a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.
împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. București.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Instanța de apel a soluționat greșit excepția lipsei calității procesual pasive a Ministerului Finanțelor Publice deoarece, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.
Or, Ministerul Finanțelor Publice, nu a fost parte la încheierea contractului dintre reclamanți și Primăria Municipiului București, prin mandatar SC H.N. SA, Ministerul Finanțelor Publice având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București.
Dispozițiile art. 1337,art. 1341 și urm. C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București, prin mandatar SC H.N. SA, pentru evicțiune nu pot fi înlăturate prin nicio dispoziție specială contrară, fiind pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.
în condițiile în care a menținut obligația Ministerului Finanțelor Publice de plată a prețului reactualizat, instanța trebuia să admită cererea de chemare în garanție formulată împotriva paratei SC H.N. SA, și obligarea acesteia la plata inclusiv a comisionului de 1% încasat cu prilejul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
în conformitate cu prevederile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995: "Unitățile specializate, care evaluează și vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligația să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să rețină comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a) din legea sus-menționată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul 50.21, deschis la trezoreria statului din localitatea unde își are sediul vânzătorul, sau în contul 64.74, deschis la unitățile B.C.R. SA, după caz."
în ceea ce privește obligarea la plata cheltuielilor de judecată, este necesar să se facă aplicarea art. 1337 C. civ. privind răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, având în vedere ca Primăria Municipiului București a încheiat, în temeiul Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanta.
în plus, Ministerul Finanțelor Publice nu a dat dovadă de rea-credință, de neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Neexistând culpă procesuală, principiu consacrat de art. 274 C. proc. civ., este neîntemeiată obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
Se susține prin recursul formulat că, dat fiind principiul relativității efectelor actului juridic, ținând seama de împrejurarea că reclamantul a fost evins din dreptul său de proprietate dobândit asupra imobilului și având în vedere norma generală cuprinsă în art. 1337-1341 C. civ., recurentul nu poate fi obligat la plata prețului stabilit, instanța de apel făcând o greșită aplicare a prevedrilor art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Critica nu este întemeiată.
Este necontestat în cauză că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 03 iunie 1997 încheiat cu Primăria Municipiului București, prin mandatar SC H.N. SA., reclamanta a cumpărat apartamentul situat în București, sector 1, compus din vestibul, oficiu, 3 camere, baie, bucătărie, cămară, baie-duș, vestibul, balcon, cameră serviciu, boxă, în exclusivitate, iar în comun, culoare și paliere, precum și cota indiviză de 22,01% din imobil și 55,02 m.p. teren situat sub construcție pentru prețul de 37.333.066 ROL.
Prin sentința civilă nr. 112 din 10 februarie 2004, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2631A din 14 noiembrie 2004 și irevocabilă prin decizia nr. 166R din 08 martie 2007 pronunțate de Curtea de Apel București, s-a admis acțiunea în revendicare formulată de P.S. și P.I., reclamanta din prezenta cauză fiind obligată să lase acestora în deplină proprietate și posesie apartamentul în litigiu.
în considerentele deciziei civile nr. 166R din 08 martie 2007 a Curții de Apel București se reține că, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 03 iunie 1997, au fost fraudate dispozițiile Legii nr. 112/1995, prin folosirea prevederilor legii în alt scop decât cel pentru care a fost adoptată sau într-o manieră care să ocolească scopul principal al legii. în plus, reclamanta ar fi trebuit să se abțină de la a cumpăra bunul, iar vânzătorul de a înstrăina un imobil a cărui situație juridică era incertă.
Având în vedere situația de fapt astfel reținută, instanța de apel a făcut o corectă aplicare în cauză a prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Așa cum rezultă din cuprinsul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pot solicita în justiție restituirea prețului actualizat plătit.
Conform alin. (3) al aceluiași articol, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Prin urmare, printr-o normă specială cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aplicabilă în concurs cu norma generală, legiuitorul a stabilit în sarcina Ministerului Finanțelor Publice obligația de a restitui prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Constatând că, în cauză, situația de fapt se circumscrie ipotezei avute în vedere de prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normei speciale cuprinsă în alin. (3) al aceluiași articol și a stabilit în sarcina recurentului obligația de plată a prețului actualizat al apartamentului.
Recurentul susține greșita soluționare a cererii de chemare în garanție, arătând că această cerere ar fi trebuit admisă prin obligarea chematei în garanție SC H.N. SA la restituirea comisionului de 1% încasat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
în susținerea acestei critici, recurentul face referire la art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 și redă conținutul acestui articol, fără însă a combate în vreun fel considerentele pentru care instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe, de respingere a cererii de chemare în garanție.
Or, astfel formulată, critica menționată nu învestește în mod legal instanța de recurs cu analiza ei.
Nu este fondată nici critica vizând plata cheltuielilor de judecată.
Prevederile art. 274 C. proc. civ. au ca temei culpa procesuală a părții care cade în pretenții.
Ceea ce poate fi cenzurat pe calea controlului de legalitate exercitat în urma recursului declarat, este modul în care instanța a interpretat și aplicat prevederile art. 274 C. proc. civ.
Sub acest aspect, înalta Curte constată că, în cauză, a existat, în raport de soluția pronunțată, o culpă procesuală a pârâtului. Această culpă procesuală urmează a fi raportată la temeiul pe care instanța l-a considerat aplicabil în privința răspunderii stabilite în sarcina pârâtului, iar nu la dispozițiile art. 1337 C. civ., care, pentru considerentele anterior expuse nu sunt aplicabile în cauză.
Fiind în culpă procesuală, prin aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ., pârâtul a fost în mod legal obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate, solicitate și dovedite de reclamantă.
în consecință, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
în temeiul art. 274 C. proc. civ. raportat la art. 1169 C. civ., înalta Curte a respins, ca nefondată, și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, reclamanta nefăcând dovada efectuării acestor cheltuieli.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6014/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6010/2012. Civil → |
|---|
