ICCJ. Decizia nr. 6014/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 05 octombrie 2009 pe rolul Judecătoriri Slatina, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamanții G.H. și P.T. au chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Domeniilor Statului, Comisia Locală Priseaca pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor și Comisia Județeană Olt pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate preluarea abuzivă, fără nicio compensație sau despăgubire, a terenului în suprafață de 311 ha aflat pe raza comunei Priseaca, jud. Olt, ce a aparținut lui P.T.A., autorul reclamanților, să oblige pârâții la restituirea în natură a proprietății de 278 ha, (restul fiind obținut în urma legilor speciale din materia fondului funciar) pe vechiul amplasament sau a unei suprafețe echivalente ori la plata unei despăgubiri bănești, valoarea terenurilor solicitate fiind de 417.000-550.000 euro.
Prin sentința civilă nr. 3524 din 15 iunie 2010 a Judecătoriei Slatina, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1284 din 07 decembrie 2010 a Tribunalului, cauza a fost declinată în favoarea Tribunalului Olt.
învestit cu soluționarea litigiului, prin sentința civilă nr. 1085 din 05 mai 2011, Tribunalul Olt, secția civilă, a respins acțiunea formulată de reclamanți.
Pentru a se pronunța această sentință, Tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:
Așa cum rezultă din probele administrate în cauză, autorul reclamanților, P.T., a deținut în proprietate suprafața de 311 ha teren, teren de a fost expropriat în anul 1945. Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, reclamanții solicită restituirea suprafeței de 278 ha teren arabil în natură pe vechiul amplasament sau pe un alt amplasament din rezerva de teren a Comisiei Locale Priseaca sau acordarea de despăgubiri bănești.
Reclamanții au arătat că au formulat cerere pentru reconstituirea proprietății funciare, conform Legii nr. 1/2000, de pe urma a doi autori, că s-au eliberat titluri de proprietate pentru suprafața totală de 33 ha teren arabil, pe raza altei comune și că temeiul juridic al acestei acțiuni este art. 480 C. civ., iar nu dispozițiile Legii nr. 18/1991.
Instanța a considerat că acțiunea în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. nu poate fi admisă, având în vedere că au existat legi speciale de reparație, respectiv Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997 și Legea nr. 247/2005 pentru reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafețele de teren solicitate de reclamanți.
Dispozițiile C. civ. constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, iar legile fondului funciar reprezintă norme speciale care se aplică cu prioritate și cu excluderea normei generale.
în aceste condiții, reclamanții nu are alegerea între procedura prevăzută de legile fondului funciar și calea acțiunii în revendicare de drept comun.
închiderea căii acțiunii în revendicare după intrarea în vigoare a legilor fondului funciar nu echivalează cu închiderea accesului la justiție pentru reclamanți, deoarece le este asigurat accesul la justiție în sensul art. 21 din Constituție și al art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
împotriva acestei hotărâri judecătorești au declarat apel reclamanții P.T. și G.H., iar prin decizia nr. 331 din 13 octombrie 2011, Curtea de Apel Craiova a respins apelul ca nefondat.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele:
Acțiunea promovată de reclamanți, astfel cum a fost precizată, este o acțiune în realizarea dreptului.
Potrivit art. 111 C. proc. civ., acțiunea în constatarea existenței sau inexistenței unui drept nu poate fi promovată dacă partea are deschisă calea acțiunii în realizarea dreptului și nu poate viza constatarea existenței sau inexistenței unui fapt.
Or, din criticile formulate de reclamanți prin motivele de apel, rezultă că aceștia înțelegeau ca prin însuși dispozitivul hotărârii judecătorești să se constate exproprierea și neplata unei despăgubiri.
Aceste împrejurări sunt elemente ale stării de fapt pe care instanța le evaluează în considerentele hotărârii, în baza probelor administrate, pentru ca apoi, în raport cu dreptul invocat, interesul urmărit și dispozițiile legale aplicabile, să se pronunțe, prin dispozitivul hotărârii asupra acțiunii în realizara dreptului.
Art. 1 Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi interpretat ca impunând statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transmise înainte de ratificarea Convenției. Astfel, fiecare stat contractant, odată cu schimbarea regimului politic, a avut o marjă de apreciere în adoptarea acelor legi pe care le-a considerat necesare, dar și adecvate pentru repararea nedreptăților comise de regimul anterior.
Existența unei legislații speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior nu vine în conflict cu norma europeană, ci se înscrie în cadrul soluțiilor adoptate și asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de apreciere cu privire la acestea.
Fiind reglementată prin norme cu caracter special și care interesează ordinea publică, procedura de restituire a bunurilor imobile preluate de stat și respectarea acesteia sunt obligatorii pentru beneficiarii legii și fac ineficientă promovarea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun.
Reclamanții se află în situația de a fi inițiat acțiunea pentru restituirea suprafeței de 278 ha teren (sau pentru despăgubiri în echivalent), din suprafața totală de 311 ha care a trecut în proprietatea statului în baza legilor privind reforma agrară începută în anul 1945.
Prin acest act normativ s-au expropriat și suprafețele de teren ce depășeau 50 ha și actul a avut ca scop declarat, printre altele, mărirea suprafețelor arabile ale gospodăriilor țărănești existente, care aveau mai puțin de 5 ha. Acest act normativ a fost completat ulterior prin Decretul nr. 83/1949.
Persoanele împroprietărite cu această ocazie și care ulterior au pierdut dreptul asupra terenului (trecând la stat sau la C.A.P.), au fost beneficiari ai legilor fondului funciar adoptate după anul 1990.
Or, bunul litigios, respectiv terenul revendicat sau a cărui valoare echivalentă se solicită, a făcut obiectul unor legi speciale de reparație odată cu schimbarea regimului politic. Aceste legi speciale nu pot fi nesocotite, chiar dacă reclamanții nu au înțeles să își fundamenteze acțiunea pe dispozițiile cuprinse într-o lege specială.
Astfel, în materia fondului funciar, statul a înțeles să adopte legi speciale de reparație, respectiv Legea nr. 18/1991 cu modificările ulterioare, Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 247/2005, având ca obiect stabilirea dreptului de proprietate prin reconstituire sau constituire asupra terenurilor agricole și forestiere.
Prin aceste legi s-au stabilit procedurile de urmat, termenele, condițiile, sancțiunile și limitele stabilirii dreptului de proprietate privată, autoritățile implicate și atribuțiile acestora, precum și dispoziții de procedură speciale, accesul efectiv la justiție fiind reglementat.
Prin urmare, analiza cererii de față nu poate opera pe calea dreptului comun, deoarece potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea generală și legea specială se rezolvă în favoarea celei din urmă.
în aceste condiții, orice cercetare privind disponibilul de teren sau situația despăgubirilor prevăzute sau nu în anexele hotărârilor comisiei județene de aplicare a legilor fondului funciar, nu este necesară în cadrul procesual de față.
Procedurile reglementate de actele normative speciale cu caracter reparatoriu impuneau reclamanților să se conformeze conduitei prescrise de acestea, să formuleze cereri, să solicite stabilirea dreptului în condițiile și limitele legale și să formuleze, în caz de nemulțumire, acțiunile în justiție prevăzute de aceste acte normative, pentru valorificarea drepturilor recunoscute de aceleași legi speciale.
în acest context, de vreme ce reclamanții nu puteau obține măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent decât în condițiile legilor fondului funciar, este lipsită de finalitate și evaluarea titlului statului potrivit criteriilor reglementate de dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, anume verificarea conformității lui cu Constituția în vigoare la momentul preluării.
în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în mod constant s-a reținut că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din primul Protocol, decât în măsura în care hotărârile contestate de acesta se raportau la bunurile sale, în sensul acestei prevederi.
Noțiunea de bunuri poate cuprinde atât bunuri actuale, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține folosința efectivă a unui drept de proprietate.
în schimb, speranța de a i se recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerat ca bun în sensul art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție.
în speță, reclamanții au introdus în fața instanțelor o acțiune în revendicare/despăgubire îndreptată împotriva statului invocând nelegalitatea privării de proprietate înfăptuită de către autorități în anul 1945, argumentând în principal prin faptul că măsura luată în acel mod și fără despăgubiri, contravenea Constituției, Declarației Universale a Drepturilor Omului și legilor în vigoare la data preluării. De asemenea, au mai arătat că, în prezent, reparația nu este integrală.
Or, caracterul limitat al măsurilor reparatorii nu poate fi socotit o încălcare a Convenției sau a altor tratate internaționale, întrucât statele au o marjă de apreciere în a stabili cele mai adecvate măsuri pentru diminuarea sau înlăturarea unor nedreptăți săvârșite de regimul anterior.
Deci, ca urmare a exproprierii terenului, nici autorul și nici reclamanții înșiși, în calitatea lor de moștenitori, nu au fost în măsură să exercite vreun drept de proprietate asupra bunului, în consecință, nu se poate considera, din perspectiva art. 1 din primul Protocol, că au conservat un drept de proprietate sau un drept la restituire ce ar putea fi interpretat ca o "speranță legitimă", în sensul jurisprudenței Curții.
Așadar, instanța de apel a constatat că acțiunea în revendicare formulată de reclamanți, ca acțiune reală imobiliară petitorie prin care se tinde la stabilirea titularului real al dreptului de proprietate pentru un teren în suprafață de 278 ha, a fost în mod legal respinsă de prima instanță, întrucât reclamanții nu sunt titularii unui "bun" și nici ai unei valori patrimoniale, inclusiv ai unei creanțe, în baza cărora să poată pretinde că au cel puțin o "speranță legitimă" în sensul jurisprudenței Curții Europene.
împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs reclamanții G.H. și P.T.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici:
1. Hotărârea este pronunțată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a prevederilor art. 16 din Constituția României din 1938, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,art. 11 și art. 20 din Constituția României,art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 480 C. civ.
Legile succesive ale fondului funciar nu au fost legi de reparații pentru exproprierea abuzivă a foștilor proprietari deoarece au admis reconstituire proprietăților funciare de teren agricol în limita a 50 ha.
în fapt, legile succesive ale fondului funciar sunt legi de reconstituire a proprietății funciare private, fără nicio referință explicită la caracterul reparatoriu, atât în titulatura lor, cât și în text.
De altfel, caracterul nereparatoriu al legilor fondului funciar rezultă și din lipsa unor prevederi referitoare la inventarul agricol preluat de la foștii proprietari de către regimul comunist.
Ca atare, reclamanții sunt în continuare îndreptățiți să invoce în drept prevederile Legii nr. 213/1998 și dispozițiile art. 480 C. civ.
Legea nr. 213/1998, prin dispozițiile art. 6 alin. (2), admite existența acțiunii în revendicare a bunurilor preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute abuziv, prin vicierea consimțământului, dacă nu există o lege specială de reparație.
Susținerea instanței de apel în sensul că, în materia fondului funciar, statul a înțeles să adopte legi speciale de reparație, este eronată, art. 9 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 menținând, în privința suprafețelor agricole, abuzul săvârșit prin dispozițiile art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare.
Cum legile succesive ale fondului funciar nu au fost legi de reparații pentru exproprierea abuzivă a foștilor proprietari, rezultă că reclamanții sunt îndreptățiți să solicite să se constate preluarea abuzivă de către Statul Român a suprafețelor de teren în litigiu.
în lipsa unei legi speciale de reparații, acțiunea urma să fie judecată sub regimul juridic al reglementarilor ce derivă din conflictul dintre legislația internă și tratatele internaționale la care România este parte, conflict care se rezolvă prin prisma dispozițiilor Constituției României.
Temeiul de drept pentru judecarea și admiterea celui de-al doilea capăt de cerere din acțiunea reclamanților este dat de dispozițiile cuprinse în reglementările internaționale, încorporate în dreptul intern, care se aplică în judecarea prezentei cauze, respectiv art. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Instanța de fond nu a administrat niciun fel de probe pentru a se stabili care este rezerva de teren agricol la dispoziția Agenției Domeniilor Statului, a Comisiei locale Priseaca ori a Comisiei județene Olt și nici nu s-a stabilit că este imposibilă restituirea în natură a celor 278 ha teren astfel încât să se determine valoarea de piață a acestui teren pentru a se acorda despăgubiri bănești. Se impune astfel admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, admiterea apelului și rejudecarea procesului, cu evocarea fondului.
2. Instanța trebuia să examineze și prevederile art. unic din Legea nr. 67/2010.
Instanța de apel și de fond nu au determinat dacă reclamanții au fost înscriși în Anexele nr. 39 și 23 din Regulamentul privind atribuțiile comisiilor de fond funciar și modalitățile de punere în posesie, respectiv în anexele privind despăgubiri la regulamentele de aplicare a legilor fondului funciar.
Deși recurenții-reclamanți au stăruit în administrarea de probatorii prin relații de la cele două comisii de fond funciar și de Ia Agenția Domeniilor Statului, instanțele au refuzat să dea curs acestei cereri, pornind de Ia idea eronată că nu se pot acorda terenuri peste limita celor 50 ha prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 1/2000.
Instanța de apel nu a examinat motivul trei de apel, pronunțând o hotărâre nelegală.
Speranța legitimă de a obține folosința efectivă a unui drept de proprietate asupra celor 278 ha teren preluate abuziv prin naționalizare rezultă tocmai din prevederile art. unic din Legea nr. 67/2010.
Instanța de apel a considerat eronat că reclamanții nu au cel puțin o speranță legitimă, în sensul jurisprudenței Curții Europene, dar nu a administrat nicio probă din cele solicitate de reclamanți pentru a se stabili posibilitatea ori imposibilitatea restituirii unei suprafețe de teren in condițiile art. unic din Legea nr. 67/2010, situație ce atrage nelegalitatea hotărârilor pronunțate.
Se invocă în acest sens Hotărârea din 12 octombrie 2010 pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României.
3. Hotărârea recurată este dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 480 C. civ. cu referire la art. 6 alin. (2) și (3) din Legea nr. 213/1998 și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 268/2001 deoarece a lăsat nesoluționat primul capăt de acțiune prin care s-a solicitat să se constate preluarea abuzivă de către Statul Român a terenului în litigiu.
Instanța era învestită legal să stabilească valabilitatea titlului statului prin capătul 1 de cerere. Or, în mod eronat, instanța de apel consideră că acțiunea în constatare nu poate fi promovată separat dacă pentru valorificarea dreptului poate fi promovată acțiunea în realizare și că cele două acțiuni nu pot fi promovate împreună.
Susținerea este eronată în raport cu considerentele din Hotărârea din 12 octombrie 2010 a Curții Europene pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României. în plus, prin cele două capete de cerere se urmăresc finalități diferite, și doar prin admiterea primului capăt de cerere poate fi susținută cererea în realizarea dreptului cuprinsă în capătul 2 de cerere, astfel cum a fost completat și precizat.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
1. Prin criticile formulate în cadrul primului motiv de recurs, reclamanții susțin, prin argumente uneori nestructurate din punct de vedere juridic, că legile succesive adoptate de Statul Român în materia fondului funciar nu pot fi calificate ca fiind legi de reparație pentru proprietarii deposedați abuziv, astfel încât reclamanții sunt în continuare îndreptățiți să solicite, în temeiul art. 480 C. civ. și art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, precum și în baza art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, restituirea terenului preluat în mod abuziv de stat.
Hotărârea pronunțată de instanța de apel, prin care s-a considerat că reclamanții nu mai au deschisă calea unei acțiuni în justiție în baza normelor juridice menționate, este, în opinia recurenților, nelegală deoarece contravine prevederilor art. 16 din Constituția României din 1938, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,art. 11 și art. 20 din Constituția României,art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 480 C. civ.
Critica este neîntemeiată.
Din cuprinsul susținerilor recurenților rezultă că aceștia nu contestă faptul că regimul juridic al terenului în litigiu - a cărui restituire în natură pe vechiul amplasament sau prin echivalent valoric ori prin atribuirea unui alt teren din cele deținute de Statul Român - intră sub incidența legislației privind fondul funciar, dar apreciază că au încă deschisă calea de a solicita în justiție restituirea acestui bun, în baza dreptului comun și a normelor europene.
Prin decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, înalta Curte a analizat problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ.
S-a concluzionat că opinia unor instanțe, în sensul că o astfel de opțiune există pentru că nu este exclusă și că acele persoane care nu au urmat procedura legii speciale sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., este greșită, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
S-a reținut în decizia pronunțată de secțiile unite ale înaltei Curți că, atâta timp cât pentru o anumită categorie de imobile s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Prin urmare, printr-o decizie pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, secțiile unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție au stabilit în privința concursului dintre legea specială și legea generală că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Legile adoptate în materia fondului funciar au, în privința imobilelor ce intră sub incidența lor, caracterul unor legi speciale, care, după intrarea în vigoare, exclud posibilitatea promovării unor acțiuni întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmărește restituirea bunurilor ce cad în sfera lor de reglementare.
împrejurarea că legea specială prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că hotărârile comisiilor constituite în baza acestor acte normative pot fi atacată la instanța judecătorească, în condițiile reglementate de actele normative speciale.
în ceea ce privește susținerea reclamanților în sensul că legile adoptate în materia fondului funciar nu reprezintă veritabile legi de reparație, înalta Curte reține că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.
Prin urmare, reglementarea unor proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat nu vine în conflict cu norma europeană și se înscrie în soluțiile adoptate de stat de restituire a bunurilor confiscate.
Fiind reglementate prin norme cu caracter special, respectarea acestor proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.
în cadrul aceluiași punct al motivelor de recurs, reclamanții susțin nelegalitatea deciziei recurate pentru neadministrarea probatoriului necesar determinării rezervei de teren agricol aflat la dispoziția Agenției Domeniilor Statului, a Comisiei locale Priseaca ori a Comisiei județene Olt, a eventualei imposibilități de restituire în natură a celor 278 ha teren și a valorii de piață a acestui teren.
Nici această susținere nu poate fi primită. Apreciind că reclamanții nu au deschisă calea unei acțiuni în justiție de natura celei promovate, în mod legal instanța de apel nu a intrat în cercetarea fondului pretențiilor deduse judecății și nu a administrat probatoriu relevant pentru soluționarea acestor pretenții.
2. Sunt neîntemeiate criticile formulate în cadrul acestui motiv de recurs, prin care reclamanții susțin nelegalitatea deciziei recurate pentru neexaminarea de către instanța de apel a prevederilor Legii nr. 67/2010, pentru neverificarea împrejurării vizând înscrierea reclamanților în Anexele nr. 39 și 23 din regulamentul privind atribuțiile comisiilor de fond funciar și modalitățile de punere în posesie, respectiv în anexele privind despăgubiri la regulamentele de aplicare a legilor fondului funciar.
Toate aceste verificări erau obligatorii numai în măsura în care instanța aprecia că reclamanții au posibilitatea de a promova o acțiune în justiție de natura celei pe care au formulat-o. Or, câtă vreme, Curtea de apel a concluzionat că a astfel de acțiune nu poate fi promovată, în mod corect nu a mai analizat aspectele menționate de recurenți și care vizează fondul litigiului dedus judecății.
Se mai susține că instanța de apel a considerat eronat că reclamanții nu au cel puțin o speranță legitimă, în sensul jurisprudenței Curții Europene, de a obține folosința efectivă a unui drept de proprietate asupra celor 278 ha teren preluate abuziv de stat.
Nici această susținere nu este fondată.
Hotărârea recurată este legală din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, jurisprudență care se impune autorităților naționale cu aceeași forță juridică cu care se impun normele convenționale.
Un prim principiu rezultat din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este acela potrivit cu care Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu garantează dreptul unei persoane fizice de a dobândi un bun.
Cel de-al doilea este acela conform căruia protecția Convenției se aplică numai cu privire la "bunurile actuale", adică cu privire la bunurilor aflate în patrimonial celui care pretinde că i-a fost încălcat dreptul de proprietate asupra lor.
Un al treilea principiu vizează noțiunea de "bun" în sensul că cel ce formulează o pretenție legată de un bun în sensul Convenției trebuie să fie titularul lui actual, calitate ce i-a fost recunoscută fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fie pe calea unor măsuri legislative de restituire adoptate de statul în cauză, sau acesta are cel puțin o speranță legitimă de redobândire a bunului.
Curtea Europeană a stabilit, în aplicarea acestor principii, că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție se aplică atât cu privire la bunurile actuale, cât și cu privire la valori patrimoniale, inclusiv creanțe pe temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate și că speranța de a se recunoaște supraviețuirea unui drept de proprietate de multă vreme imposibil de exercitat nu poate fi considerat un bun în sensul textului analizat.
în hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, invocată prin motivele de recurs, Curtea Europeană a reținut că (_) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. (_). Existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. (parag. 134-140).
Prin aceleiași hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010, s-a constatat de către Curtea Europeană că "transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, al interesului patrimonial care rezultă din simpla constatare a nelegalității naționalizării este subordonată îndeplinirii de către partea interesată a tuturor exigențelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile reparatorii și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. (parag. 141-142)".
Or, în cauză, până la data prezentului litigiu, nicio instanță nu a recunoscut definitiv calitatea de proprietari a reclamanților, astfel încât procedura declanșată nu se raporta la un bun actual, așa cum în mod corect a decis instanța de apel. Reclamanții nu au dovedit nici existența unei speranțe legitime de a-și vedea restituit imobilul, care ar fi existat în cazul în care, într-un litigiu anterior s-ar fi decis că, prin evaluarea circumstanțelor cauzei, confiscarea imobilului de către stat nu ar fi fost legală. Acțiunea în revendicare în sine nu dă naștere la niciun titlu care să stabilească un drept (de proprietate), ci doar la eventualitatea de a obține un astfel de titlu, astfel încât reclamanții nu au demonstrat că au o speranță legitimă de a-și vedea imobilul restituit.
3. Contrar celor susținute de recurenți, instanța de apel s-a pronunțat asupra pretențiilor formulate în cadrul primului punct al acțiunii introductive, arătând considerentele pentru care soluția instanței dată în judecarea acestor pretenții nu ar fi trebuit să se regăsească în dispozitivul hotărârii.
Hotărârea pronunțată nu contravine, așa cum se susține prin motivele de recurs, considerentelor avute în vedere de instanța europeană în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, câtă vreme, așa cum rezultă din cuprinsul hotărârii pilot, Curtea Europeană a apreciat existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este probată nu printr-o hotărâre pronunțată în constatarea unor drepturi anterioare, ci dintr-o hotărâre definitivă și executorie prin care să de fi recunoscut calitatea de proprietar și să se fi dispus, în mod expres, restituirea bunului.
în consecință, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6048/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6011/2012. Civil → |
|---|
