ICCJ. Decizia nr. 6058/2012. Civil

Decizii civile ICCJ 2012

Prin cererea înregistrată la data 29 mai 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanții Z.T.A., C.V., C.Ș.M., T.N. și B.T., au chemat în contradictoriu Municipiul București prin Primarul general și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate ca terenul în suprafață de 6.052 mp situat în București, Strada Ziduri între vii, proprietatea autoarei lor, G.T., nu a ieșit niciodată în mod legitim din patrimoniul acesteia și, pe cale de consecință, sa fie obligat pârâtul să predea reclamanților, în deplină și netulburată posesie, terenul menționat, iar în cazul în care transmiterea imobilului ar fi imposibilă, să fie obligat pârâtul la plata unor despăgubiri, constând în: echivalentul valoric (bănesc) al terenului; echivalentul lipsei de folosință a acestui teren de la data scoaterii sale din posesia autoarei și până la data executării hotărârii judecătorești, avându-se în vedere preturile practicate pe piața liberă.

Totodată, au solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecata.

în motivarea cererii au arătat ca imobilul menționat a fost expropriat pentru utilitate publica, respectiv pentru construirea unei "stațiuni electrice de 110000 V.", astfel cum este prevăzut prin încheierea numărul 6297 din 08 septembrie 1948 (deciziunea de expropriere nr. 6) Curtea București, secția a II a civilă comercială. Pentru imobilul expropriat, prin aceeași încheiere s-a fixat o despăgubire constând în prețul de 200 de lei/ mp plus prețul de 40 lei pentru 51 m. de împrejmuire.

La 12 iunie 1956, fostul Tribunal Popular al Raionului 1 Mai, a pronunțat sentința civilă nr. 2233 prin care a admis acțiunea reclamantei G.T., proprietara terenului și a constatat ca societatea de gaz și electricitate, societate la cererea căreia s-a făcut exproprierea a declarat expres ca nu mai are nevoie de acest teren și ca renunță la el, motiv pentru care instanța a constatat, de asemenea, ca G.T. a rămas proprietara terenului în suprafață de 6.052 mp. situat în București Strada Ziduri intre vii, Raionul 1 Mai. Prin aceeași hotărâre s-a anulat procesul verbal din 24 iunie 1949 prin care s-a pus în posesie Sfatul Popular și a fost repusa în posesie G.T.

în urma recursului în supraveghere declarat împotriva sentinței civile 2233 a fost pronunțată Decizia nr. 448/1957 prin care s-a dispus rejudecarea acțiunii reclamantei G.T. în rejudecare, s-a pronunțat Sentința civila nr. 5883 din 02 decembrie 1957, prin care Tribunalul Popular al Raionului 1 Mai, a respins ca nefondata "acțiunea civilă intentata de reclamanta G.T.", soluție ce a devenit definitivă și irevocabilă.

Reclamanții au susținut ca scopul exproprierii nu a fost atins, deoarece nici pana în prezent nu s-a edificat construcția constând în punct electric, motiv pentru care au apreciat ca exproprierea este nelegala și abuziva, mai ales ca proprietarului legitim nu i s-a plătit nici o despăgubire.

Reclamanții au susținut că dreptul de proprietate este perpetuu și că, în raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, statul stăpânește terenul fără un titlu valabil, motiv pentru care sunt îndreptățiți la restituirea bunului.

în drept, au invocat art. 6 din Legea 213/1998,art. 20 din Constituție, art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, art. 1 din Legea nr. 33/1994,art. 480 C. civ.

La termenul din 04 februarie 2011, s-a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, iar prin sentința civilă nr. 299 din 11 februarie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că reclamanții au susținut că preluarea terenului în cauza s-a făcut abuziv, ținând cont de faptul ca nu s-au achitat despăgubiri pentru exproprierea terenului în litigiu precum și că titlului paratului asupra terenului în suprafață de 6052mp situat în București, Strada Ziduri între vii, nu este valabil.

A mai reținut că reclamanții au formulat acțiunea după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la 29 mai 2009, iar din actele și lucrările dosarului nu rezulta ca aceștia ar fi formulat notificare conform Legii nr. 10/2001.

Dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, invocate de reclamanți, referitoare la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, prevăd că "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație".

Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nici dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Astfel, conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită urma să notifice în termen de 6 luni (astfel cum acesta a fost prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001) de la data intrării în vigoare a prezentei legi, persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului.

în conformitate cu dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare, în măsura în care notificarea persoanei îndreptățite era întemeiată, urma să procedeze la restituirea în natură a bunului, dacă nu au intervenit una din cauzele care conduceau la imposibilitatea restituirii în natură (înstrăinare, demolare, ocuparea terenului de construcții de utilitate publică etc.).

în acest context, dispozițiile Legii nr. 10/2001 trebuie corelate cu dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 potrivit cărora "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație".

S-a constatat că, odată ce Legea nr. 10/2001 reprezintă o lege specială de reparație, acțiunile în revendicare după intrarea în vigoare a acestei legi sunt inadmisibile, singura cale pe care foștii proprietari puteau să o urmeze fiind cea a procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de fond a avut în vedere situația de fapt - respectiv că reclamanții au solicitat direct în instanță, prin formularea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, obligarea pârâtului să le restituie în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 6.052 mp situat în București, Strada Ziduri intre Vii, sau să-i despăgubească în caz de imposibilitate de restituire, invocând preluarea abuzivă, fără titlu valabil a acestuia de la autoarea lor - cât și dispozițiile legale incidente cauzei precum și Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Secțiilor Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție.

Potrivit deciziei menționate, decizie prin care se dezleagă conflictul dinte legea speciala și legea generala în ceea ce privește restituirea bunurilor preluate de stat, numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Or, reclamanții nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu sunt exceptați de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, după cum nu a fost revelat niciun motiv independent de voința lor de a nu putea să fi urmat procedura legii speciale prin formularea notificării.

în ceea ce privește aplicarea Convenției, instanța de fond a reținut că reclamanții au invocat dispozițiile art. 6 paragraful 1 dar și art. 1 Protocolul 1 al Convenției.

Art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale.

însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.

în același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.

Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării (conform Deciziei 20 din 19 martie 2007 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.

Or, așa cum s-a arătat, reclamanții puteau obține măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile în care era posibilă), dacă formulau notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, calitatea de moștenitori testamentari, dar și preluarea abuzivă de către stat, câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are unitatea administrativ teritorială, ceea ce în contextul Legii nr. 10/2001, se suprapune peste noțiunea de unitate deținătoare.

în fine, prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, temei invocat de asemenea de reclamanți, norma convențională, garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă, situație în care reclamanții nu pot invoca art. 1 Protocolul 1.

împotriva sentinței civile nr. 299 din 11 februarie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, reclamanții au declarat apel

în dezvoltarea motivelor de apel s-a susținut că instanța de fond a respins în mod greșit acțiunea ca inadmisibilă.

Conform art. 136 C. proc. civ., excepțiile de procedură, iar inadmisibilitatea unei acțiuni face parte din categoria excepțiilor de procedură, nu pot fi propuse în discuție decât înainte de a se intra în dezbaterea fondului cauzei.

De o parte, nici instanța de apel și nici prima instanță nu au luat în considerare faptul că terenul revendicat este deținut fără titlu de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, prin admiterea acțiunii neaducându-se deci, atingere unui alt drept de proprietate, iar pe de altă parte, trebuiau sa aibă în vedere inexistența unor raporturi juridice în baza cărora același pârât să fi dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului.

Recurentul - reclamant Z.T.A. a mai susținut că prin decizia dată în apel au fost eludate prevederile art. 20 din Constituția României, care instituie principiul aplicării prioritare a Convenției europene a dreptului, instrument normativ cu forță juridică obligatorie pentru instanțele judecătorești romane. In acest sens a arătat că prevalenta normelor Convenției asupra prevederilor din dreptul intern decurge din art. 20 din Constituția României, care trebuia corelat cu aspectele reținute de înalta Curte în privința admisibilității acestui gen de acțiuni.

Pentru soluționarea concursului dintre reglementările Legii nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanțele puteau și trebuiau să aprecieze care este legea mai favorabilă si să o aplice pe aceasta.

Respingându-ne de plano acțiunea în revendicare ca fiind inadmisibilă, pe considerentul existenței Legii nr. 10/2001, instanța de apel a comis o denegare de dreptate, sancționabilă potrivit prevederilor art. 3 C. civ. român.

Din compararea reglementării interne cu reglementarea internațională, instanțele ar fi trebuit să observe faptul că dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului sunt mai favorabile decât dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, a căror incidență a fost reținută în cauză.

Legea nr. 10/2001 - art. 22 alin. (5) - conține o normă mai puțin favorabilă protecției dreptului de proprietate, a cărei încălcare se invocă și, ca atare, au poate fi aplicat în cauză.

Pentru proprietățile care nu mai pot fi restituite în natură, Legea nr. 10/2001 conține o serie de reglementări speciale cu privire la acordarea de despăgubiri. Acesta este argumentul invocat de cei care susțin faptul ca Legea nr. 10/2001 ar fi mai favorabilă decât reglementările internaționale. Realitatea practică, precum și numeroasele hotărâri ale CEDO pronunțate deja împotriva Statului român au demonstrat însă că mecanismul stabilit de legea internă pentru acordarea de despăgubiri nu este viabil și nu este de natură a asigura o despăgubire corespunzătoare prejudiciului suferit.

Recurentul - reclamant Z.T.A. a susținut că prin admiterea excepției inadmisibilității, judecătorii fondului i-au produs o gravă încălcare a drepturilor fundamentale individuale garantate de art. l din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., art. 6,art. 14 din Convenție, art. l din Protocolul nr. 12 al aceleiași Convenții.

Referitor la dreptul la respectarea proprietății bunurilor prevăzut de art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție a arătat că imobilul în litigiu nu a ieșit niciodată în mod legitim din patrimoniul autoarei comune, T.G., nefiind preluat în baza unui titlu valabil, ci dimpotrivă, fiind "acaparat" de Stat, are calitatea de bun actual, în sensul Convenției.

Recurentul - reclamant a arătat că prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma sa inițială, i-a fost recunoscută calitatea de proprietar, textul de lege statuând că "persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi".

A susținut că în virtutea acestei norme legale, și-a menținut calitatea de proprietar, pierzând doar în mod temporar exercițiul dreptului. Pierderea temporară a exercițiului dreptului nu se confundă cu însăși pierderea dreptului subiectiv, care ar fi presupus redobândirea proprietății, și nu a posesiei bunului.

Prin urmare, redobândirea posesiei la care este îndreptățit si care este garantată prin Convenție, trebuie deosebită de dobândirea unui bun, care nu beneficiază de ocrotire convențională.

Recurentul - reclamant a susținut că, în cauza de față, atât el, cât și ceilalți reclamanți, urmărește restituirea bunului de la posesorul neproprietar, iar nu dobândirea bunului, asupra căruia are deja un drept de proprietate, recunoscut inclusiv pe cale legală. De altfel, dreptul de proprietate al autoarei sale asupra imobilului în litigiu a fost recunoscut și pe cale judiciară, prin Sentința civilă nr. 2233 din 12 iunie 1956 dată de fostul Tribunal Popular al Raionului 1 mai.

în absența oricărei forme de dezdăunare din partea autorităților statale, intrarea imobilului în detenția Statului nu a valorat translație validă a proprietății, astfel încât, în calitate de succesor al defunctei T.G., a rămas proprietar al imobilului.

Calificarea acțiunii în revendicare ca inadmisibilă echivalează deopotrivă cu anihilarea nejustificată a caracterului absolut, exclusiv si perpetuu al dreptului de proprietate, cu consecința pierderii beneficiului imprescriptibilității, atribut esențial al revendicării imobiliare.

Respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare afectează substanța dreptului de proprietate, nefiind respectat un raport de proporționalitate între scopul urmărit (respectarea dreptului de proprietate încălcat) și mijlocul procedural ales (trimiterea exclusiv la procedura Legii nr. 10/2001 care limitează în timp și formal dreptul de a cere restituirea). Drept consecință, respingerea acțiunii pe considerentul inadmisibilității constituie o violare a dreptului la respectarea proprietății bunurilor (cauza Davidescu c. României).

Recurentul - reclamant Z.T.A. a mai susținut că admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare contravine, în egală măsură, dreptului său la un proces echitabil reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a cărui componentă esențială este liberul acces la justiție, în baza normelor juridice existente în dreptul intern, în speță, prevederile art. 480 - 481 C. civ. român.

Este lipsită de orice relevanță, statuarea instanței de apel potrivit căreia acțiunea ar fi inadmisibilă pe considerentul formulării ei după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, întrucât avantajele, beneficiile vizate de Legea nr. 10/2001 pentru destinatarii ei nu se pot transforma în dezavantaje, impedimente insurmontabile pentru persoanele în favoarea cărora au fost recunoscute drepturile subiective civile, ele rămânând aceleași, independent de raportarea la Codul civil sau la legea specială.

A admite teza contrară, ar echivala cu a declara acțiunea în revendicare imobiliară drept prescriptibilă extinctiv, împrejurare în care s-ar modifica natura juridică a unei astfel de acțiuni, prin recalificarea ei din acțiune reală în acțiune posesorie, ceea ce nu poate fi primit.

Recurentul - reclamant a susținut că încălcarea dreptului la nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul 12 la Convenție rezultă din următoarele ipoteze:

a. în cazul încălcării dreptului de proprietate de către o persoană fizică, sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun (art. 480 și următoarele C. civ.), care conferă celui vătămat posibilitatea de a se adresa direct instanței judecătorești pentru a obține recunoașterea dreptului său încălcat în mod necircumstanțiat și nelimitat în timp, corespunzător recunoașterii caracterului imprescriptibil al acțiunii in revendicare.

b. în cazul încălcării dreptului de proprietate de către Stat, cum este și situația imobilului în litigiu, instanțele de fond au reținut doar posibilitatea formulării acțiunii întemeiate pe legea specială - adică prin notificarea restituirii bunului în cadrul procedurii administrative a Legii nr. 10/2001, în intervalul limitat prevăzut de aceasta (1 an de la data intrării în vigoare a legii) și cu interdicția ulterioară de se adresa justiției.

Din analiza celor doua ipoteze de mai sus, rezultă că magistrații instanțelor de fond au aplicat un regim discriminatoriu în raport de persoana care realizează încălcarea dreptului de proprietate, conduita instanței, în cazul în care autorul încălcării este statul, fiind favorizantă față de autoritatea publică.

Recurentul - reclamant Z.T.A. a susținut că dreptul său de a nu fi supus discriminării a fost încălcat și din perspectiva pronunțării unei soluții diametral opuse prin raportare la alte cauze, având obiect identic, în care au fost admise cererile de restituire în natură sau după caz, prin echivalent, a imobilelor preluate de Stat în perioada regimului comunist.

Recurentul - reclamant a susținut că prin decizia recurată s-au aplicat greșit prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, care stabilesc o condiție esențială pentru ca statul să devină proprietarul bunului preluat: aceea ca preluarea să se fi făcut în temeiul unui titlu valabil.

per a contrario, orice preluare efectuată tară titlu sau în baza unui titlu viciat constituie preluare abuzivă, situație în care se impune admiterea cererii de restituire formulată de proprietarul deposedat în contradictoriu cu posesorul neproprietar, în speță, Municipiul București.

Eronată este și aplicarea de către judecătorii fondului a normei prevăzute de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Această dispoziție legală face referire la imobile preluate tară titlu valabil, neacoperind însă situația imobilelor luate cu titlu valabil sau fără titlu, cu privire la care problematica revendicării nici nu este reglementată.

De altfel, nici prevederile Legii nr. 213/1998 și nici prevederile Legii nr. 10/2001 nu interzic formularea acțiunii în revendicare de drept comun, întemeiate pe pozițiile Codului civil, ci stabilesc doar cadrul legal și condițiile speciale în care poate fi valorificat dreptul de proprietate garantat în cuprinsul acelor legi.

Recurentul - reclamant Z.T.A. a mai susținut că instanțele de fond au încălcat și prevederile art. 137 C. proc. civ.

în speță, nu era necesar să se administreze proba cu expertiză pentru a se stabili dacă acțiunea în revendicare era sau nu admisibilă, câtă vreme instanțele sesizate cunoșteau temeiul juridic al acțiunii și faptul că terenul litigios fusese preluat în mod abuziv de stat în perioada regimului comunist. Pe cale de consecință, în mod greșit s-a dispus admiterea excepției inadmisibilității, ulterior administrării de probatorii constând în înscrisuri și expertiză.

Recurentul - reclamant Z.T.A. a mai susținut că decizia nu cuprinde motive care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

în susținerea acestui motiv de recurs, a arătat că înțelege să invoce dispozițiile art. 261 pct. 5 Cod de procedură civilă, potrivit căruia hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă "motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Or, în speță, nici prima instanță și nici instanța de apel nu au arătat în cuprinsul deciziilor pronunțate, motivele care au condus la respingerea celorlalte capete de cerere deduse judecății, singura motivată fiind soluția cu privire la revendicarea terenului.

Toate argumentele pe care prima instanță și instanța de apel își fundamentează soluția - Decizia I.C.C.J. nr. 33/2008,art. 22 din Legea nr. 10/2001 - vizează doar problematica admisibilității cererii în revendicare a terenului, tară a se raporta la cererea în constatarea preluării abuzive a imobilului și la cererea de acordare de despăgubiri formulate în temeiul dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și respectiv în baza art. 998, 999 și 1000 C. civ.

Prin recursul lor, întemeiat în drept pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții - reclamanți B.T., C.Ș.M., C.V. și T.N., au invocat Declarația Universală a Drepturilor Omului, prevederile art. 20 și art. 21 din Constituție, Legea nr. 10/1994 prin care România a ratificat Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 6 și art. 17 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și au reiterat situația de fapt invocată prin acțiunea introductivă.

Recurenții - reclamanți B.T., C.Ș.M., C.V. și T.N. au susținut că autoarea lor nu a fost niciodată despăgubită pentru imobilul în litigiu și că pârâtul Municipiul București nu a dovedit și nu a cerut să se facă dovezi în acest sens.

Au mai susținut că pârâtul Municipiul București nu a formulat întâmpinare în cauză și că doar cu ocazia dezbaterilor s-a consemnat că reprezentantul pârâtului a solicitat respingerea acțiunii, ca inadmisibilă.

Recurenții - reclamanți au susținut că nu li s-au adus la cunoștință motivele pentru care s-a solicitat respingerea acțiunii, ca inadmisibilă și nici nu s-a dezbătut temeiul de drept al acestei excepții.

Au arătat că nu și-au întemeiat acțiunea pe Legea nr. 10/2001 ci au făcut referire exclusiv la dispozițiile cuprinse în Convențiile Internaționale, la Constituția României și la dreptul civil comun referitor la dreptul de proprietate iar asupra acestora instanța de apel nu s-a pronunțat în nici un fel.

Instanța de apel s-a referit la împrejurarea ca I.C.C.J. a pronunțat Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 prin care ar fi stabilit că în materia dreptului de proprietate imobiliară ar fi aplicabilă numai Legea nr. 10/2001 și pe cale de consecință și a restricției - obligației pentru titularul dreptului de proprietate de a se adresa în prealabil unui organ administrativ, într-un termen a cărui depășire ar conduce la anularea dreptului cetățeanului vătămat prin exproprierea bunului său.

Aceasta interpretare este total contrară Convențiilor Internaționale si Constituției actuale a României.

Prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Secțiilor Unite ale I.C.C.J. nu au fost modificate aspectele juridice anterior menționate deoarece nu s-a făcut dovada dobândirii cu buna credința a unor drepturi de proprietate asupra imobilului în litigiu de către Municipiul București sau de vreo alta persoana indicată de Municipiul București.

în dispozitivul Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Secțiilor Unite ale î.C.C.J. la alin. (4) se face precizarea expresă că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe intre Legea nr. 10/2001 si Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urma are prioritate.

Pentru argumentele expuse, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului și, pe cale de consecință, desființarea deciziei instanței de apel, precum si a sentinței tribunalului și trimiterea cauzei la instanța de fond pentru rejudecare si pronunțarea unei soluții pe fondul cauzei.

Examinând recursurile declarate de reclamantul Z.T.A. și de reclamanții B.T., C.Ș.M., C.V. și T.N. prin prisma motivelor invocate, se constată că sunt nefondate pentru considerentele care succed.

Prin Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care a intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001, s-a reglementat situația juridică a imobilelor preluate de stat în perioada de timp menționată, inclusiv a celor expropriate și s-a statuat care sunt condițiile în care aceste imobile pot fi retrocedate foștilor proprietari sau moștenitorilor lor, ori în cazul imposibilității restituirii, care sunt măsurile reparatorii care pot fi acordate (art. 11), precum și procedura judiciară în cadrul căreia poate fi obținută restituirea sau despăgubirea.

Astfel, prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și 481 C. civ.

Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de Codul civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant fiind existența unei norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.

Raportul între legea specială și dreptul comun a fost tranșat prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul "specialia generalibus derogant".

Cu toate acestea, după cum precizează aceeași decizie, nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

în acest sens, trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Rezultă astfel că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanța de judecată la analiza existenței unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului și, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.

în speță, imobilul în litigiu - teren - a fost expropriat din patrimoniul autoarei reclamanților în anul 1948, fără plata unei despăgubiri, conform susținerilor reclamanților, anterior datei de 22 decembrie 1989, dată de referință prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Deși pentru a obține restituirea în natură a terenului rămas liber de construcții și despre care se pretinde ca nu ar fi fost folosit în scopul pentru care a fost expropriat sau, după caz, a unei despăgubiri corespunzătoare, reclamanții aveau deschisă calea procedurii prevăzute de dispozițiile art. 11 coroborat cu art. 22 din Legea nr. 10/2001, aceștia, prin acțiunea formulată la data de 29 mai 2009, au solicit instanței să pronunțe o hotărâre, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin primarul general, prin care să constate ca terenul în litigiu, proprietatea autoarei lor, G.T., nu a ieșit niciodată în mod legitim din patrimoniul acesteia și, pe cale de consecință, sa fie obligat pârâtul să le predea, în deplină și netulburată posesie, terenul, iar în cazul în care transmiterea imobilului ar fi imposibilă, să fie obligat pârâtul la plata unor despăgubiri.

în drept, acțiunea a fost întemeiată pe art. 6 din Legea nr. 213/1998,art. 20 din Constituția României,art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, art. 1 din Legea nr. 33/1994,art. 480 C. civ.

Astfel investite cu o acțiune întemeiată în drept pe textele de lege menționate, formulată la data de 29 mai 2009, cu privire la un imobil care intră în sfera de incidență a Legii nr. 10/2001, instanțele au avut de analizat dacă reclamanții justifică un drept de proprietate, posibil de valorificat în cadrul procesual definit de respectivele acte normative invocate de reclamanți (Legea nr. 213/1998, Legea 33/1994 și Codul civil) în condițiile în care, pentru situația unor astfel de imobile, fusese adoptată, ca lege specială, Legea nr. 10/2001.

Sub acest aspect, deși recurenții-reclamanți au pretins că ar avea un bun susceptibil de protecție conform art. l din Protocolul nr. l, în realitate titlul lor nu a fost confirmat jurisdicțional pentru a se putea prevala de el în cadrul acțiunii în revendicare.

Astfel, concluziile instanței de apel în acest sens sunt corecte, instanța verificând dacă reclamanții dețin un "bun" în sensul Convenției, ceea ce exclude ideea că acțiunea în revendicare dedusă judecății ar fi fost respinsă "de plano", prin admiterea excepției de inadmisibilitate, așa încât critica vizând faptul că "instanța a comis denegare de dreptate" nu poate fi primită.

Astfel, aprecierea existenței unui "bun" în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui "bun actual", cât și a unei "speranțe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.

în cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

Se observă, în jurisprudența actuală a Curții Europene, o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de "bun".

Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești - prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, chiar dacă nu avea caracter definitiv - reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții au chiar un "bun actual" ori doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Păduraru, par. 83-87; cauza Porțeanu, par. 339), în cauza Atanasiu și alții contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a statuat că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (par, 140 și 143).

în caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (par. 141, 142 și 143).

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a modului de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Așadar, proprietarul care nu deține un "bun actual", respectiv o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se fi dispus expres restituirea bunului preluat abuziv de stat, nu poate obține mai mult decât despăgubirile din procedura legii speciale, ceea ce este și cazul în speță.

Cum reclamanții nu sunt titularii unui "bun actual" în sensul recunoscut acestei noțiuni de jurisprudența actuală a Curții Europene, exprimată în hotărârea pilot Atanasiu, aceștia nu au un drept la restituire care să îi îndreptățească la redobândirea posesiei, astfel că în mod corect instanța de apel a reținut că procedurile reglementate de Legea nr. 10/2001 impuneau reclamanților să se conformeze conduitei prescrise de lege, respectiv să adreseze notificare unității deținătoare în termenul și condițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată și că, atâta timp cât aceștia nu au făcut nici un demers în acest sens, au pierdut dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii constând în restituirea imobilului în natură sau în echivalent, potrivit art. 22 alin. (5) din lege.

Faptul că terenul în litigiu a rămas în patrimoniul statului nu constituie un argument suficient pentru restituirea acestuia către persoanele care se pretind îndreptățite la restituirea lui, prin eludarea condițiilor legale instituite de legea specială pentru revendicarea lui.

Astfel pentru temeiurile arătate nu poate fi primită critica recurentului - reclamant Z.T.A. conform căreia instanțele au încălcat prevederile art. 3307alin. (4) C. proc. civ. și nu au dispus conform celor statuate de înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008, respectiv nu au dat prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului în cadrul acțiunii lor în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, deși această prioritate se impunea a fi dată deoarece prin restituirea terenului în litigiu nu s-ar fi adus atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

în atare situație, în soluționarea prezentei acțiuni în revendicare, nu au nici o relevanță considerațiile recurenților-reclamanților legate de nevalabilitatea actului de preluare.

De altfel, înalta Curte, în considerentele Deciziei nr. 33/2008, a reținut că prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 sunt clare în sensul că imobilele preluate de stat fără titlu valabil "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație" și, având în vedere că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație, după intrarea în vigoare a acestui act normativ.

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți Z.T.A., B.T., C.Ș.M., C.V. și T.N., instanța de apel nu a negat principiul constituțional al priorității reglementărilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, consacrat de art. 20 din Constituția României, ci dimpotrivă, tocmai datorită recunoașterii puterii acestei norme constituționale a procedat la verificarea îndeplinirii de către reclamanți a condițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

în raport de circumstanțele particulare ale speței, instanța a ajuns la concluzia că reclamanții nu sunt titularii unui "bun" și că, așa fiind, nu beneficiază de protecția prevăzută de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat și aflate în posesia unei unități deținătoare nu vine în conflict cu norma europeană și se înscrie în soluțiile de restituire a bunurilor confiscate adoptate de stat.

Fiind reglementată prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.

împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină.

în plus, prin decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

în consecință, așa cum s-a reținut și în considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.

în aplicarea art. 6 din Convenție, analizarea condițiilor privind exercițiul unui anumit drept este subsecventă dreptului de a se adresa unui tribunal, în conformitate cu procedurile legale instituite de stat prin norme de drept care, sub aspectul analizat, sunt explicite, accesibile și previzibile.

Imobilul în litigiu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, iar această lege a asigurat reclamanților accesul la justiție până la momentul împlinirii termenului stabilit pentru depunerea notificării, astfel încât nimeni nu poate invoca încălcarea dreptului de acces la o instanță prevalându-se indirect de necunoașterea legii interne, pentru a justifica atitudinea de pasivitate în inițierea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 prin depunerea notificării în termenul legal.

Așa fiind, având în vedere considerentele expuse, criticile vizând greșita soluționare a acțiunii în revendicare, prin acordarea priorității Legii nr. 10/2001 în raport cu dispozițiile dreptului comun în materie, interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 6 al Legii nr. 213/1998, a art. 330 alin. (4) C. proc. civ. referitor la decizia în interesul legii nr. 33/2008 a I.C.C.J., a art. 20 din Constituția României, a art. 6 și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a Protocolului nr. l adițional la convenție, a art. 1 din Protocolul nr. 12 la convenție și a jurisprudenței C.E.D.O. în materie nu pot fi primite.

Nici motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în dezvoltarea căruia Recurentul - reclamant Z.T.A. a susținut că instanțele au-încălcat dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. nu este fondat.

Hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de dispozițiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., întrucât instanța de apel a expus judicios argumentele ce au determinat formarea convingerii sale și a răspuns tuturor chestiunilor deduse judecății prin intermediul motivelor de apel formulate de către reclamanți, analizând cauza din perspectiva raportului lege generală-lege specială precum și prin prisma Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de înalta Curte în recursul în interesul legii și a normelor de drept europene și jurisprudenței C.E.D.O. în materie, în considerarea cărora a fost dată.

Astfel, considerentele hotărârii recurate se circumscriu exigențelor legale privind obligativitatea pronunțării asupra a tot ceea ce s-a cerut, iară ca prin aceasta instanța de judecată să trebuiască a răspunde, punctual, la fiecare argument al părții, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns, în mod implicit și prin raționamente logice, la toate aspectele deduse judecății.

Critica recurentului - reclamant Z.T.A. în sensul că dreptul său de a nu fi supus discriminării a fost încălcat și din perspectiva pronunțării unei soluții diametral opuse prin raportare la alte cauze, având obiect identic, în care au fost admise cererile de restituire în natură sau după caz, prin echivalent, a imobilelor preluate de Stat în perioada regimului comunist este formulată generic și nu-și găsește fundament atâta timp cât în soluționarea raportului juridic dedus judecății instanțele trebuie să stabilească situația de fapt raportat la datele concrete ale fiecărei spețe și să aplice normele legale în vigoare în funcție de situația de fapt astfel stabilită.

Referitor la critica recurenților-reclamanților B.T., C.Ș.M., C.V. și T.N. care au susținut că doar cu ocazia dezbaterilor s-a consemnat că reprezentantul pârâtului a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă și că nu li s-au adus la cunoștință motivele pentru care s-a solicitat respingerea acțiunii, ca inadmisibilă și nici nu s-a dezbătut temeiul de drept al acestei excepții, sunt de reținut următoarele:

în speță, așa cum reiese din încheierea din 04 februarie 2011 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, (fila 125 dosar fond) în care s-au consemnat susținerile părților cu prilejul dezbaterilor pe fond asupra cauzei, reprezentantul pârâtului Municipiul București prin consilier juridic a solicitat respingerea acțiunii, ca inadmisibilă iar apărătorul reclamanților, referitor la această cerere, a arătat că "s-a invocat art. 6 din C.E.D.O., care se referă la dispozițiile din Constituția României în care se arată accesul liber la justiție" și că, în consecință, solicită respingerea excepției inadmisibilității acțiunii.

Așa cum reiese din dispozitivul încheierii din 04 februarie 2011, instanța de fond a dispus amânarea pronunțării la 11 februarie 2011 pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar note scrise.

Așa fiind, nu se poate susține că în cauză n-ar fi fost respectate principiul contradictorialității, cel al oralității precum și asigurarea dreptului la apărare.

Nici critica recurentului-reclamant Z.T.A. prin care a susținut că instanța a încălcat prevederile art. 137 C. proc. civ. și că în mod greșit s-a dispus admiterea excepției inadmisibilității, ulterior administrării de probatorii constând în înscrisuri și expertiză, nu este fondată.

Excepția inadmisibilității acțiunii este o excepție de ordine publică, putând fi invocată de părți sau de instanță, din oficiu, în orice stare a pricinii iar în speță, așa cum s-a menționat, a fost invocată de reprezentantul pârâtului Municipiul București prin consilier juridic la termenul când au avut loc dezbaterile pe fond, motiv pentru care critica vizând încălcarea de către instanță a art. 137 C. proc. civ. nu este fondată.

înalta Curte, având în vedere temeiurile arătate, a constatat că criticile de nelegalitate formulate de reclamanți cu referire la dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. erau nefondate, recursurile au fost respinse ca atare, în raport de art. 312 C. proc. civ.

← ICCJ. Decizia nr. 7533/2012. Civil  ICCJ. Decizia nr. 5930/2012. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 6058/2012. Civil