ICCJ. Decizia nr. 5930/2012. Civil

Decizii civile ICCJ 2012

Prin sentința nr. 181 din 5 martie 2009, Tribunalul Cluj, secția civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de Ministerul Finanțelor Publice. A admis acțiunea civilă formulată de reclamantul K.G. împotriva pârâților Primarul municipiului Cluj Napoca și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, a dispus anularea dispoziției ele respingere a cererii de restituire în natură nr. 1212 din 24 martie 2003 emisă de Primarul municipiului Cluj Napoca. A stabilit în favoarea reclamantului dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilul situat în municipiul Cluj Napoca, str. Bistriței, înscris în CF Cluj, în suprafață de 7.129 mp, respectiv: a restituit în natură în favoarea reclamantului imobilul teren în suprafață de 1.385 mp, identificat prin nr. top nou X potrivit completării la raportul de expertiză intitulată "Răspuns la obiecțiuni la raportul de expertiză tehnică judiciară", întocmit de expert M.l. și a stabilit dreptul reclamantului la despăgubiri în sumă de 3.159.200 euro pentru diferența de teren de 5.744 mp, care nu poate fi restituită în natură. A obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să-i plătească reclamantului suma de 3.159.200 euro cu titlu de despăgubiri. A dispus intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantului, astfel dobândit cu titlu de lege, asupra terenului în suprafață de 1.385 mp, identificat prin nr. top nou 14125/2/1, potrivit tabelului de mișcare parcelară - varianta II, anexă la completarea la raportul de expertiză intitulată "Răspuns la obiecțiuni la raportul de expertiză tehnică judiciară", întocmit de expert M.l., cu corectivul adus de instanță, în sensul că înscrierea se va face "cu titlu de lege", în loc de "cu titlu de moștenire". A obligat pe pârâți să plătească reclamantului suma de 6.680,90 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat ca prin Dispoziția nr. 1212 din 24 martie 2003 emisă de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca a fost respinsă cererea reclamantului privind acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, motivat de faptul că imobilul situat în str. Bistriței, înscris în CF Cluj, nu face obiectul acestui act normativ.

Potrivit poziției exprimate de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca, prin întâmpinarea depusă la dosar, imobilul nu a fost preluat de Statul Român, neexistând acte de preluare, o astfel de concluzie reieșind și din poziția reclamantului, precum și din răspunsul depus la dosar prin adresa nr. 663 din 16 aprilie 2008 de către Colegiul Tehnic de Transporturi Transilvania, în calitate de deținător faptic, potrivit căruia funcționează la adresa imobilului din litigiu din anul 1968 și nu deține acte justificative privind preluarea terenului.

Mai mult decât atât din actele depuse la dosar a reieșit faptul că a fost aprobată construirea unui campus universitar care, potrivit amplasamentului, urmează să cuprindă și o parte a imobilului din litigiu.

Dacă în mod constant; se recunoaște preluarea în favoarea Statului, chiar și atunci când dreptul acestuia nu a fost înscris în cartea funciară și dacă se recunoaște caracterul abuziv al preluărilor realizate în temeiul actelor normative calificate ca atare de dispozițiile legale speciale, s-a reținut că trebuie, cu atât mai mult, să se admită că a avut loc o preluare abuzivă în absența unui act administrativ de preluare și în absența unui temei legal, adică o preluare faptică care nu are la bază nicio justificare cel puțin formală.

S-a constatat că deși reclamantul a pretins că este fiul proprietarilor tabulari, din actele depuse la dosar a reieșit faptul că este nepotul de fiu al acestora, respectiv fiul lui K.G. decedat în anul 1999, potrivit certificatului de moștenitor din 15 iunie 1999 eliberat de BNP P.F., iar K.G. este fiul soților K., decedați în anul 1964, respectiv 1969, cu ultimul domiciliu pe str. Bistriței.

Din actele dosarului nu a reieșit că ceilalți moștenitori ai proprietarilor tabulari ar fi înregistrat notificare prin care să solicite măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel că s-a reținut că devin incidente dispozițiile art. 4 alin. (4) din acest act normativ potrivit cărora, de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au formulat notificare în termen.

în cauză s-a dispus efectuarea unei expertize topografice de către expert M.l. din concluziile căreia a reieșit faptul că din suprafața totală de 8671 m.p., din CF Cluj, proprietatea tabulară a lui K.A. și G.M., terenul identificat prin nr. top X în suprafață de 1.542 m.p. s-a aflat în posesia reclamantului, acest teren fiind înstrăinat, iar diferența de teren de 7.129 m.p., ce formează obiectul prezentului litigiu este ocupată astfel: 6.023 m.p. de către C.T.T. Transilvania, iar suprafața de 1.106 m.p. este ocupată de Campusul Universitar.

Expertul a concluzionat inițial că din suprafața de teren de 6.023 m.p. ocupată de Colegiul Tehnic poate fi restituită în natură suprafața de 1.450 m.p., întocmind prin completarea la raportul de expertiză, potrivit solicitării pârâtului și o variantă de propunere privind restituirea în natură a suprafeței de 1.385 m.p., ce s-ar identifica potrivit propunerii expertului prin nr. top nou X, reclamantul fiind de acord cu această din urmă variantă.

în ceea ce privește valoarea terenului aceasta a fost determinată potrivit raportului de expertiză întocmit de expert A.N.E.V.A.R. - B.G., ca fiind de 550 euro/ m.p., urmând ca pentru diferența de teren de 5.744 m.p., ce nu poate fi restituită în natură să se stabilească despăgubiri în funcție de această valoare.

Din economia dispozițiilor art. 1 alin. (2) și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a reieșit faptul că măsurile reparatorii prevăzute de acest act normativ se stabilesc de regulă sub forma restituirii în natură, iar în situația în care o astfel de măsură nu este posibilă, imobilul fiind afectat unei activități de interes public și fiind ocupat de edificate, măsurile reparatorii să fie stabilite prin echivalent sub forma despăgubirilor.

în ceea ce privește modalitatea de acordare a despăgubirilor, tribunalul a constatat, în raport de decizia nr. 52/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, că prevederile cuprinse în art. l6 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

S-a constatat că în cauză se atacă dispoziția emisă de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca anterior intrării în vigoare Legii nr. 247/2005, respectiv dispoziția nr. 1212 din 24 martie 2003, astfel că ar deveni incidente dispozițiile art. 30 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data emiterii dispoziției atacate, potrivit cărora persoanele îndreptățite ar urma să beneficieze de titluri de valoare nominală emise de Ministerul Finanțelor Publice.

în prezent Ministerul Finanțelor Publice nu mai emite astfel de titluri, acestea fiind înlocuite de titlurile de despăgubire emise în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Potrivit dispozițiilor legale în vigoare la data emiterii dispoziției atacate și în acord cu decizia de recurs în interesul legii, s-a reținut că ar urma ca Ministerul Finanțelor Publice să emită în continuare titluri de valoare nominală, însă în condițiile actuale acestea ar rămâne fără finalitate din punctul de vedere al obținerii efective a unei despăgubiri.

Totuși Ministerul Finanțelor Publice în calitate de reprezentant al Statului Român rămâne în mod direct răspunzător de acordarea în favoarea persoanelor îndreptățite a măsurilor reparatorii sub forma despăgubirilor.

Și în actuala procedură administrativă privind acordarea despăgubirilor, respectiv în cea de-a doua etapă, reglementată prin dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, au fost stabilite în sarcina Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, ca acționar al Fondului "Proprietatea" o serie de atribuții, printre care și aceea de asigurare a fondurilor necesare acordării despăgubirilor.

Actuala reglementare cuprinsă în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede acordarea în favoarea persoanelor îndreptățite de titluri de despăgubiri la Fondul "Proprietatea", acesta fiind constituit potrivit art. 6 și 7 din acest act normativ ca organism de plasament colectiv, sub forma unei societăți de investiții de tip închis, deținută inițial în întregime de Statul Român în calitate de acționar unic, persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii având posibilitatea de a opta, ca urmare a modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, potrivit art. 18 alin. (2), pentru despăgubiri în numerar.

S-a constatat, de asemenea, că Statul Român a fost condamnat în numeroase cauze privind litigii în legătură cu proprietatea, cu referire la imobilele naționalizate, pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenție și pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanța europeană statuând în sensul că în prezent Fondul Proprietatea nu funcționează într-un mod susceptibil să conducă la acordarea unei despăgubiri efective (Hotărârea din 21 februarie 2008 în cauza J.H. împotriva României; Hotărârea din 14 februarie 2008 în cauza Dumitrescu împotriva României;

Hotărârea din 7 februarie 2008 în cauza S. și G. împotriva României; Hotărârea din 13 ianuarie 2009 în cauza Faimblat împotriva României).

S-a constatat astfel că procedura administrativă specială, oferită de legislația internă, nu este în măsură să conducă la acordarea de despăgubiri efective, într-un termen rezonabil, în acord cu cerințele prevăzute de art. 6 din Convenție, astfel cum s-a statuat și în cauzele mai sus citate, astfel că nu s-a putut concluziona decât în sensul că Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Satului Român, să fie obligat în mod direct la acordarea de măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor în favoarea persoanelor îndreptățite, ca echivalent al imobilelor preluate în mod abuziv și care nu pot fi restituite în natură.

în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., au fost obligați pârâții să plătească reclamantului suma de 6.680,90 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial și onorarii aferente expertizelor întocmite în cauză.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, prin decizia nr. 257/ A din 9 octombrie 2009, prin care s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâții Primarul municipiului Cluj Napoca și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței tribunalului. Au fost obligați apelanții să plătească reclamantului K.G. suma de câte 1.487,5 lei fiecare, cheltuieli de judecată în apel.

Recursurile declarate de pârâți împotriva deciziei pronunțate în apel au fost admise de înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 5713 din 29 octombrie 2010. A fost casată decizia recurată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

S-a reținut că astfel cum s-a stabilit prin decizia nr. 52/2007 pronunțată de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, deciziile sau dispozițiile care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, ca urmare a atacării lor cu contestație, ca și cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanțelor judecătorești, sub aspectul legalității și temeiniciei, atât timp cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 24 (în actuala reglementare art. 26) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului.

Prin urmare, data în raport de care se determină legea aplicabilă cauzei este data emiterii dispoziției, instanța realizând controlul de legalitate în considerarea Legii nr. 10/2001 de la acel moment.

La momentul emiterii dispoziției nr. 1212 din 24 martie 2003, art. 24 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 prevedea că în cazul imobilelor cu destinația de locuințe, dacă restituirea în natură nu era posibilă, oferta de restituire prin echivalent se putea face sub forma unor despăgubiri bănești.

Astfel fiind, legea permitea acordarea de despăgubiri bănești, acestea urmând a fi stabilite în prezenta cauză de către instanță, iar nu de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, atribuțiile acestei comisii fiind exercitate numai în raport de notificările și dispozițiile care nu au fost atacate cu contestație la instanța civilă în termenul legal.

Așadar, dispoziția contestată, fiind emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 și contestată în termenul legal, nu va fi trimisă, pentru verificarea legalității respingerii cererii de restituire în natură și emiterii titlurilor de despăgubire, Secretariatului Comisiei Centrale, astfel cum prevede art. 16 pct. 4 și 7 al Titlului VII, ci va fi analizată de către instanță, care se va pronunța, în virtutea plenitudinii sale de competență, atât sub aspectul legalității nerestituirii în natură, cât și în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate.

Aceste atribute sunt preluate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor cu privire la notificările și dispozițiile care nu au fost contestate în termenul legal, în cadrul procedurii administrative menționate în Titlul VII, procedură supusă, la rândul său, controlului judecătoresc, conform art. 20.

Cele două proceduri create prin interpretarea dată de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție art. 16 și următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prin decizia în recurs în interesul Legii nr. 52/2007, au aceeași finalitate: identificarea persoanei îndreptățite și stabilirea cuantumului despăgubirilor, atunci când restituirea în natură nu este posibilă, însă punerea în executare a măsurilor dispuse se realizează după aceeași procedură, cea a Legii nr. 247/2005, ca lege specială de reparație, care se aplică cu prioritate față de orice altă procedură în materie de executare, conform principiului specialia generalibus derogant.

Urmează ca, după rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri judecătorești, sumele stabilite în cuprinsul său cu titlu de despăgubire să fie valorificate prin procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005, ca lege de procedură de imediată aplicabilitate și, în același timp, ca lege specială în materia plății sumelor stabilite cu titlu de despăgubire în procedura Legii nr. 10/2001, lege în temeiul căreia a fost soluționată prezenta cauză și care derogă de la dreptul comun reprezentat de Codul de procedură civilă. Urmare stabilirii de către instanța judecătorească a calității de persoană îndreptățită și a cuantumului despăgubirilor ce i se acordă acesteia, atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor se rezumă numai la emiterea titlurilor de despăgubire în limita sumei stabilită de către instanță.

O astfel de concluzie se desprinde din interpretarea art. 19 alin. (3) al Titlului VII, care poate fi extinsă la o ipoteză similară, creată de decizia în interesul legii nr. 52/2007. Potrivit art. 19 alin. (3) al Titlului VII al Legii nr. 247/2005, decizia reprezentând titlul de despăgubire se emite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în cazul în care, după procedura în fața Comisiei Centrale, instanța de contencios administrativ stabilește o despăgubire mai mare decât cea acordată în procedura administrativă.

în speța de față această procedura administrativă este înlocuită de cea judecătorească, astfel cum s-a stabilit prin decizia în interesul Legii nr. 52/2007. După emiterea de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a deciziei de acordare a titlurilor de despăgubire conform hotărârii instanței civile, se urmează procedura prevăzută la capitolul VI al Titlului VII al Legii nr. 247/2005, privind valorificarea titlurilor de despăgubire.

Pentru argumentele menționate, înalta Curte a considerat nefondate criticile recurenților referitoare la imposibilitatea instanței de acordare de despăgubiri bănești și de stabilire a cuantumului acestora, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Analizând cuantumul despăgubirilor ce se cuvin a fi acordate, înalta Curte a avut în vedere că prin dispoziția contestată s-a respins notificarea cu motivarea că terenul nu face obiectul Legii nr. 10/2001, fără a se realiza o evaluare a valorii acestuia, cât și împrejurarea că, atât la momentul soluționării notificării prin dispoziția contestată, cât și ulterior, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, Legea nr. 10/2001 nu stabilea criterii în raport de care să fie evaluată valoarea terenului, acestea fiind introduse abia prin Legea nr. 247/2005 care se referă la stabilirea valorii; de piață de la data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Astfel, în art. 40 al Legii nr. 10/2001, în forma publicată în M. Of. din 17 ianuarie 2003, în vigoare la data emiterii dispoziției contestate, cât și în M. Of. din 4 aprilie 2005, ultima formă anterioară apariției Legii nr. 247/2005, se menționa că "pe baza evaluării despăgubirilor bănești, în termen de un an de la expirarea termenului de 6 luni prevăzut de lege pentru depunerea notificărilor, prin lege specială se vor reglementa modalitățile, cuantumul și procedurile de acordare a despăgubirilor bănești, care pot fi plafonate".

Aceleași criterii de stabilire a despăgubirilor au fost menționate, anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, în Normele metodologice de aplicare a acestei legi, respectiv în H.G. nr. 498/2003, norme care urmau a fi avute în vedere la momentul soluționării contestației.

Așadar, înalta Curte a constatat că instanța de apel a ignorat prevederile art. 10.8.B din H.G. nr. 498/2003, potrivit cărora "pentru terenurile preluate abuziv și care nu pot fi restituite în natură stabilirea valorii se face potrivit actelor normative în vigoare. Având în vedere că incidența legii se limitează la acele terenuri care se situează în intravilanul localităților, stabilirea valorii acestora urmează a se face potrivit valorii de piață. In acest caz valoarea estimativă se va stabili de către comisia internă de evaluare din cadrul unității deținătoare, care va avea în vedere valoarea de vânzare a unui teren martor din anul soluționării notificării, prin utilizarea raportului lei/mp. Valoarea astfel rezultată va face obiectul negocierii cu persoana îndreptățită, care poate opune expertiza de specialitate efectuată pe cheltuiala sa. Suma astfel rezultată va fi utilizată pentru acordarea sau stabilirea celorlalte măsuri reparatorii prevăzute de lege".

înalta Curte a observat că prin contraexpertiza de evaluare a terenului aflată la fila 257 a dosarului primei instanțe, efectuată de către expert B.G., a fost evaluat imobilul teren potrivit valorii de piață a acestuia, la suma de 550 euro/ mp, la data de 11 decembrie 2008, iară a se menționa criteriile avute în vedere de către expert, precum valoarea de vânzare a unui teren martor din anul soluționării notificării, prin utilizarea raportului lei/ mp, la care face referire art. 10.8.B din H.G. nr. 498/2003.

Deși au existat atât obiecțiuni la raportul de expertiză, cât și motive de apel ale Statului Român privind modul în care a fost evaluat imobilul, iar în cuprinsul răspunsului la obiecțiunile formulate de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca, chiar expertul B.G. a recunoscut că se impune o reevaluare a terenului în litigiu, cu atât mai mult cu cât, datorită actualei crize economice, a avut loc o scădere sensibilă a prețurilor, instanța de apel nu a analizat aceste critici, menținând sentința primei instanțe de fond, care a acordat despăgubiri de 550 euro/mp.

Prin urmare, sub aspectul stabilirii cuantumului despăgubirilor, instanța de apel nu s-a preocupat să analizeze modul în care trebuiau aplicate prevederile art. 10 alin. (9) al Legii nr. 10/2001 și art. 10.8.B. din H.G. nr. 498/2003, ceea ce: impune verificarea acestor critici, în raport de temeiul de drept în vigoare la data emiterii dispoziției contestate, prin administrarea probei cu o nouă expertiză de evaluare a imobilului, probă care nu poate fi administrată în această fază procesuală, conform art. 305 C. proc. civ.

în ceea ce privește critica referitoare la imposibilitatea retrocedării în natură a terenului în suprafață de 1385 mp deoarece acest teren se află în domeniul public al unității administrativ teritoriale și este de utilitate publică, înalta Curte a apreciat că o astfel de susținere este nefondată în raport de prevederile art. 6 alin. (1) și (2) al Legii nr. 213/1998. Potrivit acestui text legal "fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie: 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație".

Din cuprinsul textului menționat a rezultat că legea permite restituirea bunurilor care au intrat în domeniul public al Statului Român și al unităților administrativ-teritoriale fără un titlu valabil, astfel cum e cazul în speță, unde terenul a fost preluat de stat fără niciun titlu.

Apărarea că terenul nu poate fi restituit în natură deoarece este de utilitate publică nu a fost primită căci acest aspect a fost analizat de către instanța de apel pe baza constatării expertului potrivit căreia terenul respectiv nu este utilizat de către unitatea de învățământ, fiind în stare de degradare și neîntreținut, iar o înlăturare a acestei constatări ar presupune o reapreciere a probelor, aspect inadmisibil în recurs, față de cazurile de recurs limitativ reglementate în art. 304 C. proc. civ.

înalta Curte a apreciat însă ca fiind corectă critica referitoare la lipsa calității procesuale pasive a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

Deși ambele instanțe de fond au motivat pe larg această excepție, raportându-se la sarcinile speciale care îi sunt atribuite Ministerului Finanțelor Publice prin art. 8,art. 12 alin. (3), art. 14¹alin. (4) ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în sensul că acest minister trebuie să asigure fondurile necesare acordării de despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, calitatea procesuală pasivă a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, este motivată de necesitatea respectării termenului rezonabil al duratei procesului.

S-a apreciat de către instanța de apel că Ministerul Finanțelor Publice trebuie obligat în mod direct la acordarea de măsuri reparatorii în favoarea persoanei îndreptățite, deoarece parcurgerea procedurii administrative instituite de Legea nr. 10/2001, cât și procedura de executare introdusă prin Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001, nu sunt în măsură să conducă la plata de despăgubiri într-un termen rezonabil.

Sub acest aspect, înalta Curte a observat că este fondată critica recurentului Statul Român prin care se precizează că nu are calitate procesuală pasivă, în raport de două argumente: unul care se întemeiază pe prevederile Legii nr. 10/2001, celălalt derivat din aplicarea directă a Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ca efect al înlăturării legii naționale contrare Convenției.

Primul argument pornește de la dispozițiile legii interne, respectiv a legii speciale aplicabile în materia imobilelor preluate de regimul comunist, Legea nr. 10/2001, care nu cuprinde nicio prevedere prin care să acorde Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, posibilitatea de a acorda despăgubiri bănești din alte fonduri decât cele menționate în Legea nr. 247/2005.

Astfel, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, despăgubirile bănești prevăzute în Legea nr. 10/2001 urmau a fi acordate de către o entitate ce urma a se stabili prin lege specială, potrivit art. 40, iar, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, posibilitatea de acordare a despăgubirilor bănești a fost suprimată odată cu abrogarea art. 24 alin. (2) al Legii nr. 10/2001.

De asemenea, au fost abrogate prevederile art. 29, 30, 33 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001 care acordau competența Ministerului Finanțelor Publice în emiterea titlurilor de valoare nominală, aceste titluri fiind convertite în titluri de despăgubire. Deși în art. 28 alin. (3) al Legii nr. 10/2001 se prevede posibilitatea chemării în judecată a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, atunci când nu poate fi identificată unitatea deținătoare, totuși, despăgubirile pe care statul trebuie să le acorde se circumscriu cadrului legal existent la momentul stabilirii cuantumului despăgubirilor.

Ulterior, prin Legea nr. 247/2005, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților devine reprezentanta Statului Român în procedura de acordare a despăgubirilor, conform art. 3 lit. h) al Titlului VII al acestei legi. Apoi, prin O.U.G. nr. 81/2007, a fost reintrodusă posibilitatea acordării de despăgubiri bănești plafonate, posibilitate suspendată în prezent prin O.U.G. nr. 62/2010.

înalta Curte a considerat că Legea nr. 10/2001 asigură persoanelor care se pretind îndreptățite la despăgubiri, dreptul de acces la o instanță, cât și posibilitatea de recunoaștere într-un termen rezonabil a măsurilor reparatorii, inclusiv printr-o practică unitară a instanțelor în sensul de a se pronunța pe fondul cauzei, atunci când se întârzie în mod nejustificat finalizarea procedurii administrative, astfel cum s-a stabilit prin decizia în interesul Legii nr. 20/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție.

Din succesiunea modificărilor legislative enunțate, a rezultat că legiuitorul român nu a înțeles să oblige direct Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamant de despăgubiri bănești, astfel încât, cele două entități juridice nu au calitate procesuală pasivă, deoarece nu există identitate între persoana pârâtului și cel care este obligat prin lege în raportul juridic dedus judecății.

Cu toate acestea, în extinderea la acțiune, reclamantul a solicitat în mod expres o astfel de despăgubire, întemeindu-și cererea pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit că Fondul Proprietatea nu funcționează, astfel încât, procedura de stabilire și plată a despăgubirilor, instituită de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, este iluzorie.

Această cerere, pune în discuție cel de-al doilea argument al înaltei Curți în admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, raportat la aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Sub acest aspect, înalta Curte a considerat că realizarea unui alt cadru procesual decât cel determinat de legea internă, prin raportare la jurisprudența europeană, ar fi posibilă numai în situația în care instanța europeană ar fi constatat o încălcare a Convenției Europene a Drepturilor Omului de către legea internă, sub aspectul nerespectării garanțiilor procedurale.

înlăturarea unor dispoziții legale din dreptul intern nu poate avea loc decât în contextul priorității blocului de convenționalitate (Convenția, unită cu jurisprudența Curții de la Strasbourg), sens în care sunt și dispozițiile art. 2 și 20 din Constituția României, după cum, anumite pretenții concrete ar putea fi formulate, invocându-se direct Convenția și jurisprudența creată în aplicarea sa, în contextul unui vid legislativ în dreptul național (absența căilor de recurs interne sau a dreptului la un recurs efectiv - art. 13 din Convenție), în domeniul drepturilor sau intereselor legitime pentru proteguirea cărora un resortisant al unui stat membru al Convenției solicită antrenarea mecanismului judiciar național.

în cauză s-a constatat că nu se invocă o încălcare a Convenției de către legea internă, ci imposibilitatea de punere în executare a despăgubirilor acordate deja printr-o hotărâre judecătorească, pronunțată în aplicarea Legii nr. 10/2001, ca urmare a nefuncționării Fondului Proprietatea, din care trebuie să fie asigurate resursele necesare acordării acestor despăgubiri.

Ambele instanțe de fond au omis a observa că fondul alocat de Statul Român acordării despăgubirilor recunoscute foștilor proprietari în temeiul Legii nr. 10/2001 este Fondul Proprietatea, astfel încât, prin obligarea directă a Statului Român la plata despăgubirilor bănești către reclamanți, din alt fond, cel al Ministerului Finanțelor Publice, nu se realizează respectarea dreptului de proprietate al reclamantului, deoarece este posibil ca, nici în acest caz, despăgubirile să nu fie plătite, din lipsă de fonduri.

De altfel, Statul Român, prin chiar recursul formulat, a învederat împrejurarea că despăgubirile stabilite în acest cadrul procesual solicitat de reclamant nu vor putea fi plătite.

înalta Curte a apreciat că, atâta vreme cât instanța de judecată a recunoscut dreptul reclamantului la despăgubiri bănești și a determinat și cuantumul acestora, în contradictoriu cu emitentul dispoziției contestate, hotărârea judecătorească pronunțată în acest cadru procesual este suficientă pentru recunoașterea de către puterea judecătorească a unui drept fundamental, dreptul de proprietate, pe care persoana îndreptățită să îl invoce în patrimoniul său în sensul art. l din Protocolul nr. l al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Valorificarea acestui bun se va realiza în procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, după ce, în prealabil Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va transforma în titluri de despăgubire sumele menționate în hotărârea judecătorească, astfel cum s-a motivat anterior.

împrejurarea că Fondul Proprietatea nu funcționează de o manieră care să asigure plata efectivă și rapidă a sumelor acordate în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată de Legea nr. 247/2005, nu poate atribui instanței posibilitatea de depășire a cadrului legal intern și de obligare directă a statului la acordarea de despăgubiri bănești către reclamant, căci o astfel de obligație nu este prevăzută de legea internă, astfel încât, instanța ar depăși atributele puterii judecătorești, intrând în sfera de competență a puterii legislative.

Statul Român trebuie să soluționeze problemele de reparație ce se acordă celor ale căror bunuri au fost trecute în proprietatea statului prin măsuri coerente de ordin legislativ, administrativ și prin activitatea instanțelor de judecată în limita competențelor acestora.

Dreptul de acces la o instanță și dreptul la un recurs efectiv, prevăzute de art. 6 și 13 ale Convenției europene a drepturilor omului și libertăților fundamentale, au o aplicabilitate directă în dreptul intern, ca și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Art. 6 are prioritate de aplicare față de art. 13 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ca articol special prin raportare la generalitatea art. 13.

Astfel cum s-a arătat, nu există prevederi contrare ale Legii nr. 10/2001 cu Convenția, care să determine o înlăturare a aplicării legii interne și o aplicare directă a Convenției, în temeiul art. 20 alin. (2) a Constituției României.

însă, așa cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în multe cauze împotriva României - precum cauzele: Viașu, Matache, Atanasiu - motivul constatării nerespectării dreptului de proprietate recunoscut fostului proprietar - naționalizat de către stat în mod abuziv - a fost imposibilitatea punerii în executare a hotărârii judecătorești date în aplicarea Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, imposibilitate datorată lipsei banilor, ca urmare a nefuncționării Fondului Proprietatea.

Astfel fiind, sancționarea Statului Român nu s-a datorat în acest caz deficiențelor legislative sau încălcării de către instanțe a dreptului la un proces echitabil, ci neîndeplinirii de către Statul Român, prin organele sale cu atribuții executive, a obligațiilor pe care și le-a asumat prin lege.

Fiecărui stat semnatar al Convenției Europene a Drepturilor Omului i s-a recunoscut dreptul de a acorda sau nu despăgubiri, în modalitatea și cuantumul: pe care puterea legiuitoare le-a dorit. Constatând că a fost nejustificat de generoasă pentru posibilitățile materiale pe care le avea, puterea legiuitoare a adus numeroase modificări Legii nr. 10/2001, atât în ceea ce privește modalitățile de despăgubire, cât și de eșalonare a plății acestora, iar, ca sursă de finanțare, a fost creat, prin Legea nr. 247/2005, Fondul Proprietatea pe care însă puterea executivă nu a reușit nici până în prezent să îl facă funcțional de o manieră care să permită plata imediată a despăgubirilor recunoscute persoanelor îndreptățite, astfel cum a constatat până în prezent Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Prin crearea unei obligații directe a Statului Român de despăgubire, în afara cadrului legal, puterea judecătorească nu poate suplini lipsa de diligentă a puterii executive pentru punerea în aplicare a legilor, deoarece s-ar adăuga la legea internă și nici nu poate aplica direct art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, cât timp nu există nicio certitudine că statul va putea plăti sumele astfel stabilite, îndeosebi în situația în care toți deținătorii unui bun în sensul art. l alin. l al Protocolului nr. l vor uza de o astfel de acțiune directă împotriva statului.

Condamnările multiple ale României la Curtea Europeană nu au determinat executivul să adopte măsurile necesare alocării de fonduri din alte surse decât Fondul Proprietatea pentru plata sumelor datorate ca măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, ceea ce justifică concluzia înaltei Curți că nici după obligarea directă a Statului Român la plata despăgubirilor bănești nu există siguranța că aceste hotărâri vor fi puse în executare într-un termen rezonabil.

Deși este cunoscută jurisprudența Curții în sensul că faza de executare face parte din cursul procesului civil (astfel cum Curtea Europeană Drepturilor Omului a decis în Cauzele Croitoru, Abramiuc, Șandor, Ruianu, etc), iar neexecutarea unei hotărâri judecătorești poate prelungi nejustificat durata procesului, ceea ce atrage o încălcare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, înalta Curte a considerat că nu poate crea un cadru procesual nou, numai luând în considerare imposibilitatea temporară de plată a despăgubirilor stabilite de către instanță, ca urmare a suspendării plății despăgubirilor conform O.G. nr. 62/2010.

Soluția ambelor instanțe de fond de a dispune obligarea directă a Statului Român la plata de despăgubiri în altă formă și după o altă procedură decât cea prevăzută de legea internă, motivat de constatarea imposibilității de punere în executare a unei hotărâri judecătorești, ca urmare a nefuncționării Fondului Proprietatea, ar putea fi justificată, prin aplicarea directă de către instanța națională a dispozițiilor art. 6 ale Convenției, numai în măsura în care soluția astfel pronunțată ar fi eficientă, în sensul de a eluda o procedură anevoioasă și lipsită de finalitate cum este cea de plată menționată în Legea nr. 247/2005 și de a asigura în toate cazurile plata efectivă și imediată a sumelor stabilite cu titlu de despăgubiri.

Totodată, nu s-a putut reține că refuzul examinării pe fond a cauzei, motivat de împrejurarea că statul urmează să ia măsuri pentru a face eficient mecanismul de despăgubire prevăzut de Legea nr. 247/2005, echivalează cu o încălcare a art. 13 din Convenție, privind dreptul la un recurs efectiv în fata unei instanțe naționale. Aceasta deoarece legislația internă, Legea nr. 247/2005, prevede o procedură de urmat, atât pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, cât și pentru plata acestora, astfel încât nu există un vid legislativ sub aspectul existenței unei căi de atac efective. In jurisprudența Curții Europene, exprimată în cauza Rotam contra României, se arată că autoritatea națională competentă trebuie să ofere o reparație adecvată atât sub aspect legislativ, cât și al rezultatului practic.

Deoarece în prezenta cauză încălcarea dreptului protejat prin Convenție survine atunci când nu se poate garanta că plata sumelor stabilite prin hotărâre judecătorească se va efectua de către Statul Român, înalta Curte a apreciat că instituirea unei astfel de obligații, dincolo de cadrul legal existent, ar fi lipsită de eficiență.

De altfel, această problemă a imposibilității plății sumelor la care Statul Român a fost obligat, prin hotărâri ale instanțelor naționale, a fost tranșată de Curte în cauza Atanasiu și alții împotriva României în sensul că Statul Român a fost obligat să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor la restituire sau la despăgubire enunțate de art. 6.A§1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. l, în contextul în care s-a constatat nefuncționarea Fondului Proprietatea. Aceste măsuri vor trebui să fie puse în practică în termen de 18 luni de la data la care această hotărâre va rămâne definitivă și privesc refacerea totală a legislației, care să conducă la reguli de procedură clare și simplificate, care ar face sistemul de despăgubire mai previzibil în aplicarea sa.

Curtea a apreciat că autoritățile naționale rămân suverane pentru a alege, sub controlul Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei, măsurile generale ce trebuie integrate în ordinea juridică internă pentru a pune capăt încălcărilor constatate de Curte.

în acest context, rezolvarea de către instanțe a încălcărilor constatate, pe care Curtea europeană a pus-o în sarcina legislativului, prin stabilirea unui cadru procesual în afara celui reglementat de ordinea juridică internă, nu constituie o soluție aptă să asigure o protecție efectivă a dreptului de proprietate.

Pentru argumentele prezentate, înalta Curte a apreciat că se impune admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, urmând ca, în rejudecare, cauza să se judece în limitele procesuale reglementate de Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii dispoziției contestate.

Astfel fiind, înalta Curte a considerat ca fiind incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă, în raport de împrejurarea că urmează a fi reevaluat cuantumul despăgubirilor prin efectuarea unui nou raport de expertiză, probă care nu poate fi administrată direct în recurs, sunt aplicabile prevederile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul cărora a admis recursurile, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeași instanță de apel.

Rejudecând după casare, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, prin decizia nr. 289/ A din 13 octombrie 2011 a admis în parte apelurile declarate de pârâți împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat pe Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să-i plătească reclamantului K.G. suma de 1.723.200 euro, cu titlu de despăgubiri pentru suprafața de 5.744 mp teren, ce nu poate fi restituită în natură, conform evaluării făcute prin expertiza tehnică judiciară efectuată de expert ing. B.G. (filele 31-51 din dosar) și care face parte integrantă din hotărâre. A menținut restul dispozițiilor din sentință. A respins cererea reclamantului de obligare a pârâților la cheltuieli de judecată în apel.

S-a constatat că prin notificarea nr. 1582/2001, reclamantul a solicitat restituirea în natură a unei suprafețe de 7.129 mp teren din municipiul Cluj, str. Bistriței, identificată în CF, deoarece, anterior, i s-a recunoscut, prin sentința civilă nr. 9117 din 1 octombrie 2002 a Judecătoriei Cluj, un drept de proprietate propriu pentru diferența de teren de 1.542 mp, din totalul de 8.671 mp, care a aparținut autorilor K.A. și K. (fostă G.) M.

Potrivit aceleiași sentințe, suprafața de teren de 7.129 mp a fost înscrisă în vechea carte funciară pe numele autorilor reclamanților, deoarece ieșirea din indiviziune nu se putea realiza cu Statul Român, cât timp imobilul fusese preluat de stat fără niciun titlu, deci nu intrase în proprietatea acestuia.

S-a reținut că dispoziția de soluționare a notificării a fost emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, dar contestarea sa în instanță s-a realizat după intrarea în vigoare a acestei legi.

Astfel, curtea a constatat că în speță sunt incidente dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Prin decizia de casare mai sus arătată, înalta Curte a dezlegat parțial problemele de drept deduse judecății, astfel încât acestea sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Prin urmare, criticile pârâților referitoare la imposibilitatea instanței de acordare de despăgubiri bănești și de stabilire a cuantumului acestora, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, critica pârâtului Primarul municipiului Cluj Napoca referitoare la imposibilitatea retrocedării în natură a terenului în suprafață de 1.385 mp. deoarece acest teren se află în domeniul public al unității administrativ-teritoriale și este de utilitate publică, precum și motivul de apel al pârâtului Statul Român privitor la lipsa calității procesuale pasive a acestuia, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, au fost constatate ca fiind soluționate irevocabil de înalta Curte și au intrat astfel sub puterea lucrului judecat, motiv pentru care nu au mai fost analizate de instanța de apel.

Motivul de apel al pârâtului Primarul municipiului Cluj Napoca prin care acesta a invocat faptul că instanța de fond a acordat mai mult decât s-a cerut în condițiile în care reclamantul a solicitat instanței ca aceasta să dispună obligarea pârâtului la emiterea dispoziției de restituire în natură, respectiv acordare de despăgubiri, în opinia curții, nu a fost găsit întemeiat.

Prin decizia nr. 52/2007 pronunțată de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, deciziile sau dispozițiile care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, urmare atacării lor cu contestație, ca fi cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanțelor judecătorești, sub aspectul legalității și temeiniciei, atât timp cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 24 (în actuala reglementare art. 26) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului.

La momentul emiterii dispoziției nr. 1212 din 24 martie 2003, art. 24 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 prevedea că, în cazul imobilelor cu destinația de locuințe, dacă restituirea în natură nu era posibilă, oferta de restituire prin echivalent se putea face sub forma unor despăgubiri bănești.

Prin urmare, dispoziția contestată, fiind emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 și contestată în termenul legal, nu a fost trimisă, pentru verificarea legalității respingerii cererii de restituire în natură și emiterii titlurilor de despăgubire, Secretariatului Comisiei Centrale, astfel cum prevede art. 16 pct. 4 și 7 al Titlului VII, ci a fost analizată de către instanță, care s-a pronunțat, în virtutea plenitudinii sale de competență, atât sub aspectul legalității nerestituirii în natură, cât și în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate.

Cele două proceduri, create prin interpretarea dată de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție art. 16 și următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prin decizia în recurs în interesul legii nr. 52/2007, au aceeași finalitate: identificarea persoanei îndreptățite și stabilirea cuantumului despăgubirilor, atunci când restituirea în natură nu este posibilă, însă punerea în executare a măsurilor dispuse se realizează după aceeași procedură, cea a Legii nr. 247/2005, ca lege specială de reparație, care se aplică cu prioritate față de orice altă procedură în materie de executare, conform principiului specialia generalibus derogant.

O astfel de concluzie s-a desprins din interpretarea art. 19 alin. (3) al Titlului VII, care poate fi extinsă la o ipoteză similară, creată de decizia în interesul Legii nr. 52/2007. Potrivit art. 19 alin. (3) al Titlului VII al Legii nr. 247/2005, decizia reprezentând titlul de despăgubire se emite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în cazul în care, după procedura în fața Comisiei Centrale, instanța de contencios administrativ stabilește o despăgubire mai mare decât cea acordată în procedura administrativă.

în speța de față această procedura administrativă este înlocuită de cea judecătorească, astfel cum s-a stabilit prin decizia în interesul Legii nr. 52/2007. După emiterea de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a deciziei de acordare a titlurilor de despăgubire conform hotărârii instanței civile, se urmează procedura prevăzută la capitolul V al Titlului VII al Legii nr. 247/2005, privind valorificarea titlurilor de despăgubire.

Critica din apelurile pârâților privitoare la greșita aplicare a dispozițiilor legale referitoare la modul de acordare a despăgubirilor bănești pentru terenul care nu poate fi restituit în natură, în opinia curții a fost găsit ca fiind fondat.

Astfel, s-a constatat că înalta Curte a statuat, în decizia de casare, că sub aspectul stabilirii cuantumului despăgubirilor, instanța de apel nu s-a preocupat să analizeze modul în care trebuiau aplicate prevederile art. 10 alin. (9) al Legii nr. 10/2001 și art. 10.8.B. din H.G. nr. 498/2003, ceea ce impune verificarea acestor critici, în raport de temeiul de drept în vigoare la data emiterii dispoziției contestate, prin administrarea probei cu o nouă expertiză de evaluare a imobilului, probă care nu poate fi administrată în această fază procesuală, conform art. 305 C. proc. civ.

în legătură cu cuantumul despăgubirilor ce se cuvin a fi acordate, curtea a reținut că prin dispoziția contestată s-a respins notificarea cu motivarea că terenul nu face obiectul Legii nr. 10/2001, fără a se realiza o evaluare a valorii acestuia, cât și împrejurarea că, atât la momentul soluționării notificării prin dispoziția contestată, cât și ulterior, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, Legea nr. 10/2001 nu stabilea criterii în raport de care să fie evaluată valoarea terenului, aceste criterii fiind introduse abia prin Legea nr. 247/2005 care se referă la stabilirea valorii de piață de la data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Aceleași criterii de stabilire a despăgubirilor au fost menționate, anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, în Normele metodologice de aplicare a acestei legi, respectiv în H.G. nr. 498/2003, norme care urmează a fi avute în vedere la momentul soluționării contestației.

Art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001 prevede că valoarea terenurilor, precum si a construcțiilor nedemolate preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui în natură, se stabilește potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Potrivit prevederilor art. 10.8.B din H.G. nr. 498/2003, "Pentru terenurile preluate abuziv și care nu pot fi restituite în natură stabilirea valorii se face potrivit actelor normative în vigoare. Având în vedere că incidența legii se limitează la acele terenuri care se situează în intravilanul localităților, stabilirea valorii acestora urmează a se face potrivit valorii de piață. In acest caz valoarea estimativă se va stabili de către comisia internă de evaluare din cadrul unității deținătoare, care va avea în vedere valoarea de vânzare a unui teren martor din anul soluționării notificării, prin utilizarea raportului lei/mp. Valoarea astfel rezultată va face obiectul negocierii cu persoana îndreptățită, care poate opune expertiza de specialitate efectuată pe cheltuiala sa. Suma astfel rezultată va fi utilizată pentru acordarea sau stabilirea celorlalte măsuri reparatorii prevăzute de lege".

Prin urmare, curtea în ședința publică din 12 mai 2011 a dispus efectuarea unui supliment la raportul de expertiză conform îndrumărilor date de înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia de casare (filele 24-25).

Potrivit noului raport de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert A.N.E.V.A.R. ing. B.G., terenul în suprafață de 5.744 mp., ce nu poate fi restituit în natură, a fost evaluat la 1.230 lei/ mp., respectiv 300 euro/ mp., astfel încât despăgubirea pentru întreaga suprafață a terenului este de 7.065.120 lei sau 1.723.200 euro. Expertul a constatat o reducere a valorii de piață a terenului din luna decembrie 2008 (începutul recesiunii economice), la zi, de la 550 euro/ mp. la 300 euro/ mp., adică cu 45,5% (filele 30-51).

Conform recomandărilor Corpului Experților Tehnici din România (CET-R) privind valoarea de piață a terenurilor, se prevede aplicarea Standardelor Internaționale de Evaluare (IVSC), astfel încât la evaluarea terenurilor se va adopta abordarea prin comparație, în variantele: metoda comparației directe și metoda comparației prin bonitare.

Potrivit metodei comparației directe, terenul în litigiu a fost evaluat la 300 euro/ mp, echivalent cu 1.230 lei/ mp, iar potrivit metodei comparației prin bonitare, terenul în litigiu a fost evaluat la 292 euro/mp, echivalent cu 1.202 lei/ mp, expertul menționând că această ultimă metodă de evaluare are doar un caracter de informare și nu este cuprinsă în Standardele Internaționale de Evaluare, însă este acceptată ca o metodă suplimentară și nu a fost luată în considerare.

Expertul a arătat că această valoare a terenului expertizat, de 300 euro/ mp a fost stabilită și prin raportul de evaluare întocmit de ing. C.R. depus la data de 22 mai 2008 în dosarul de fond.

Pârâții apelanți au formulat obiecțiuni la raportul de expertiză tehnică judiciară, iar expertul a răspuns obiec?iunilor formulate (filele 68-72), menținându-și punctul de vedere exprimat în raportul de expertiză, în sensul că evaluarea terenului s-a făcut la data întocmirii raportului, respectiv luna iunie 2011.

Metoda comparației prin bonitare, deși a fost prezentată în raportul de evaluare nu a fost luată în considerare la stabilirea valorii de circulație a terenului, întrucât aceasta nu este cuprinsă în Standardele Internaționale de Evaluare, însă este acceptată ca o metodă suplimentară în expertiza tehnică judiciară. Conform Standardelor Internaționale de evaluare (I.V.S.I.), valoarea de piață a unui imobil reprezintă suma pentru care, o proprietate va fi schimbată la data evaluării, între un cumpărător decis și un vânzător hotărât, într-o tranzacție cu preț determinat obiectiv, după o activitate de marketing corespunzătoare, în care, părțile implicate au acționat în cunoștință de cauză, prudent și fără constrângeri. De regulă, prețul de tranzacționare rezultă dintre interacțiunea cerere și ofertă. întrucât cererea este mai redusă decât oferta, s-a introdus la estimarea valorii de piață, corecția ofertei pentru marja de negociere, pentru a obține un preț probabil de tranzacționare.

Raportul de evaluare globală a fondului imobiliar al județului Cluj realizat pentru Camera Notarilor Publici Cluj nu reflectă valoarea de piață ci are ca scop limitarea evaziunii fiscale prin declararea în fața notarilor publici a unor prețuri de tranzacționare foarte reduse, cu scopul de a se eschiva de taxele corecte de tranzacționare.

La pct. 3 al raportului de expertiză s-a făcut în mod expres referire la art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001 și la prevederile art. 10 pct. 8.B. din H.G. nr. 498/2003.

Având în vedere concluziile raportului de expertiză, curtea, în temeiul art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001 raportat la prevederile art. 10 pct. 8.B. din H.G. nr. 498/2003, a stabilit că valoarea de piață a terenului în suprafață de 5.744 mp, care nu poate fi restituit în natură, la data soluționării pe cale judecătorească a notificării, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare este de 300 euro/mp, respectiv 1.723.200 euro, astfel încât reclamantul este îndreptățit de a beneficia de măsuri reparatorii în echivalent constând în despăgubiri în sumă de 1.723.200 euro sau 7.065.120 lei.

Având în vedere soluția dată apelurilor declarate de pârâți, curtea, în temeiul art. 298 coroborat cu art. 274 alin. (1) C. proc. civ. a apreciat că aceștia nu se află în culpă procesuală, motiv pentru care a respins cererea reclamantului de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată în apel.

împotriva acestei ultime decizii au declarat recursuri pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală a finanțelor publice Cluj a solicitat prin motivele recursului, întemeiate pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii în întregime a apelului propriu și respingerii acțiunii reclamantului, în principal ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

A criticat decizia recurată sub aspectul aplicării și interpretării eronate a prevederilor Legii nr. 10/2001.

A reiterat aspectele învederate instanțelor fondului privitoare la lipsa calității procesuale pasive, invocând în susținere și decizia nr. 27/2011 pronunțată de înalta Curte în recurs în interesul legii.

A concluzionat că raportat la procedura de stabilire a despăgubirilor, reglementată prin dispozițiile legale incidente, o soluție de cuantificare a despăgubirilor în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este nelegală.

O altă critică a deciziei pronunțată în apel a privit încălcarea principiului restituirii în natură prevăzut de art. 1 din Legea nr. 10/2001, în opinia recurentului, instanțele anterioare nedepunând un minim de diligente pentru a analiza posibilitatea restituirii în natură, precum și cuantumul exagerat al despăgubirilor acordate, prin raportare la valoarea de tranzacționare a terenurilor stabilită în Raportul de Evaluare Globală a Fondului Imobiliar a județului Cluj realizat pentru Camera Notarilor Publici Cluj și efectuarea expertizei de către o persoană care nu are calitatea de expert evaluator, cerință impusă de dispozițiile Legii nr. 247/2005.

O ultimă critică a vizat menținerea cuantumului cheltuielilor de judecată acordate de instanța de fond, deși recursul statului a fost parțial admis prin diminuarea cuantumului despăgubirilor la care a fost obligat, ceea ce ar fi trebuit să conducă și la diminuarea corespunzătoare a cheltuielilor de judecată.

Prin motivele de recurs, pârâtul Primarul municipiului Cluj Napoca a solicitat admiterea acestuia și modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul respingerii în parte a acțiunii reclamantului.

A criticat decizia pronunțată în apel în raport de cuantumul despăgubirilor bănești stabilite prin raportul de expertiză, precum și de faptul că deși în considerentele hotărârii s-a reținut că suma va putea fi valorificată prin procedura instituită de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în dispozitiv nu s-a menționat acest aspect.

Referitor la stabilirea valorii de piață a terenului în litigiu a arătat că aceasta a fost supraevaluată și că nu s-au luat în considerare obiecțiunile temeinice și pertinente pe care le-a formulat.

A mai precizat că metoda comparațiilor prin bonitare nu este o metodă recunoscută de A.N.E.V.A.R.

De asemenea, a considerat ca fiind nelegală obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la acordarea despăgubirilor bănești în cuantumul stabilit, fără a face trimitere la procedura obligatorie de valorificare ai sumei instituită prin Legea nr. 247/2005.

Recursurile sunt fondate, în considerarea argumentelor ce succed.

în conformitate cu dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., pe care de altfel instanța de apel le-a menționat în cuprinsul deciziei atacate, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Prin expresia "judecătorii fondului" se înțelege atât judecătorii de la instanța sesizată după casarea cu trimitere, cât și judecătorii din recurs, în caz de casare cu reținere sau în caz de modificare.

Prin urmare, hotărârea instanței de recurs este obligatorie atât sub aspectul modului în care aceasta a rezolvat problema de drept în speță, cât și asupra necesității de a se administra anumite probe, instanța de trimitere trebuind să reia judecata procesului, făcând abstracție de hotărârea care a fost desființată prin casare sau modificare și ținând seama de indicațiile date de instanța de recurs, în legătură cu cele două aspecte menționate.

Instanța de trimitere este deci obligată să respecte hotărârea instanței de recurs. In sensul acestor dispoziții, reflectând organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești și urmărind asigurarea omogenității soluțiilor de interpretare a unora și acelorași norme juridice, dacă instanța de trimitere rămâne suverană în stabilirea stării de fapt, ea trebuie totuși să se conformeze dezlegărilor date de către instanța de recurs problemelor de drept pe care le implică soluționarea acelui litigiu. Neconformarea față de dezlegarea dată problemei de drept de către instanța de recurs atrage casarea hotărârii pronunțate în asemenea condiții, pentru încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ. Totodată, instanța de trimitere este obligată să se conformeze și îndrumărilor date de instanța de control judiciar cât privește administrarea unor probe și examinarea unor apărări, pentru corecta stabilire a situațiilor de fapt, deoarece aceste îndrumări sunt de esența atribuțiilor ce revin instanței de control judiciar, astfel că, la rejudecare, instanța de trimitere trebuie să le dea urmare, ele fiind menite să asigure o corectă soluționare a litigiului.

în acest sens, sunt și reținerile cuprinse în motivarea deciziei Curții Constituționale nr. 3 32/2001 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

în cazul în speță însă, încălcând prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de trimitere a ignorat anumite dispoziții ale deciziei de casare.

Astfel, deși au fost reluate în integralitate, în cuprinsul hotărârii recurate, considerente ale deciziei de casare, curtea de apel nu a înțeles a se conforma îndrumărilor date prin aceasta în punctele vizând posibilitatea obligării directe a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor bănești și cele privitoare la momentul în raport de care urmează a se face evaluarea imobilului în litigiu, și anume anul soluționării notificării, la care face referire art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001 și art. 10.8.B din H.G. nr. 498/2003.

Se constată în acest context că prin decizia de casare, după cum de altfel a reținut și instanța de apel în rejudecare, a fost găsită fondată critica pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care s-a apreciat că se impune admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a acestuia.

Se observă însă că instanța de apel, neconformându-se dispozițiilor deciziei de casare, a dispus obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a despăgubirilor bănești pentru suprafața de teren ce nu poate fi restituită în natură.

Or, înalta Curte, analizând calitatea procesuală pasivă a respectivului pârât, atât prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001 cât și prin posibilitatea aplicării directe a Convenției Europene a Drepturilor Omului, a conchis, printr-o amplă motivare, că din succesiunea modificărilor legislative la care a făcut referire rezultă că legiuitorul nu a înțeles să oblige direct Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a despăgubirilor bănești.

S-a reținut totodată că la acel moment, nefunc?ionalitatea Fondului Proprietatea nu poate atribui instanței posibilitatea depășirii cadrului legal intern și obligarea directă a statului la acordarea de despăgubiri către reclamant, căci o atare obligație nu este prevăzută în legea internă, astfel încât instanța ar depăși atributele puterii judecătorești.

Ulterior, în rezolvarea acestei probleme de drept, înalta Curte a pronunțat decizia nr. 27/2011 în recurs în interesul legii.

Se reține, de asemenea, că deși instanța de apel a constatat că prin decizia de casare s-a stabilit necesitatea suplimentării probatoriului, s-a conformat parțial sub acest aspect îndrumărilor date de instanța supremă.

Astfel, prin decizia de casare s-a decis ca în rejudecare, instanța de apel să dispună efectuarea unei noi expertize de evaluare a imobilului, în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor, în raport de prevederile art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001 și art. 10.8.B din H.G. nr. 498/2003.

Deși curtea de apel, având în vedere îndrumările înaltei Curți, a dispus efectuarea unui supliment la raportul de expertiză, acesta a avut ca obiective (potrivit încheierii de ședință din 12 mai 2011): evaluarea la prețul de circulație actual a terenului în suprafață de 5.744 mp, urmând ca expertul să țină seama de prevederile art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001, republicată și de cele ale art. 10.8.B din H.G. nr. 498/2003 și ale H.G. nr. 250/2007, modificată, iar conform solicitării reclamantului, să se evalueze un metru pătrat teren la data efectuării expertizei, atât în lei cât și în euro.

Or, deși înalta Curte a specificat că în stabilirea cuantumului despăgubirilor, conform dispozițiilor menționate, se vor avea în vedere criteriile legale, precum valoarea de vânzare a unui teren martor din anul soluționării notificării, prin raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit, însușit ca atare de către instanța de apel, expertul a efectuat evaluarea terenului în litigiu la valoarea de piață de la momentul expertizei.

Așadar, deși alin. (9) al art. 10 din Legea nr. 10/2001 face referire expresă la valoarea de piață de la data soluționării notificării, iar înalta Curte a casat decizia pronunțată în apel pentru a se calcula valoarea despăgubirilor la respectivul moment, prin expertiza însușită de instanța de trimitere s-au calculat despăgubirilor prin evaluarea terenului la data întocmirii raportului de expertiză, respectiv iunie 2011, după cum reiese cu claritate și din răspunsul la obiecțiunile formulate de către Statul Român.

Pentru cele ce preced, recursurile au fost admise, a fost casată decizia atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, pentru ca instanța de trimitere să se conformeze dispozițiilor deciziei de casare nr. 5713 din 29 octombrie 2010, urmând a se analiza ca apărări și celelalte motive de recurs.

← ICCJ. Decizia nr. 6058/2012. Civil		ICCJ. Decizia nr. 6055/2012. Civil →

ICCJ. Decizia nr. 5930/2012. Civil

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5930/2012. Civil