ICCJ. Decizia nr. 6012/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea formulată la data de 6 ianuarie 2004 și înregistrată la Tribunalul București, secția a V-a civilă, sub nr. 25/2004, reclamanta D.R. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat R.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să anuleze Decizia nr. 364 din 25 noiembrie 2003 emisă de Guvernul României - A.P.P.S. - R.A., prin care s-a respins notificarea reclamantei formulată în baza Legii nr. 10/2001, cu privire la imobilul din București, str. Jean Louis Calderon nr. 46, sector 2 (fostă succesiv str. Alexandru Sahia, str. Polonă, str. Gogu Cantacuzino) și să dispună, în principal, obligarea pârâților la restituirea în natură a imobilului, iar în subsidiar, obligarea pârâților la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Prin încheierea din ședința publică de la 10 februarie 2004, pronunțată de Tribunalul București, secția a III - a civilă, în dosar, în temeiul art. 163 C. proc. civ., a fost admisă excepția de litispendență și s-a reunit dosarul nr. x la dosarul nr. y despre al cărui conținut s-a făcut vorbire.
Prin sentința civilă nr. 410 din 20 martie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost respinsă acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane tară calitate procesuală pasivă și a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat.
în motivarea acestei sentințe s-a reținut că Statul Român nu are calitate procesuală față de obiectul acțiunii și anume, anularea deciziei emise de către cel de-al doilea pârât.
în opinia primei instanțe, corespondența dintre numitul G.D. și D.N. nu constituie convenție de vânzare - cumpărare, o astfel de valoare neavând-o nici actul intitulat "contract de vânzare - cumpărare", deoarece nu cuprinde persoana cumpărătorului, prețul vânzării, data încheierii și semnătura cumpărătorului. In plus, tribunalul a observat că imobilul a trecut în proprietatea statului de la numitul Negulescu Dan, în baza unei sentinței civile din anul 1963 și în baza deciziei Sfatului Popular al Raionului 1 Mai din 8 august 1963.
Prin decizia civilă nr. 568 din 18 septembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosar, a fost respins, ca nefundat, apelul declarat de apelanta - reclamantă.
Instanța de apel a reținut că apelanta contestatoare nu a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului său asupra imobilului revendicat. De asemenea, a reținut ca fiind corectă aprecierea primei instanțe, conform cu care corespondența dintre autorul apelantei și D.N. nu poate constitui o convenție de vânzare.
înscrisul intitulat "convenție de vânzare cumpărare" nu are, în opinia instanței de apel, valoarea unui contract, deoarece nu cuprinde prețul bunului și semnătura cumpărătorului.
Aceste înscrisuri ar fi putut avea valoare probatorie dacă s-ar fi pus problema aplicării dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 și s-ar fi stabilit existența și întinderea dreptului de proprietate, ca fiind cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate, prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. în speță, Curtea a constatat că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza unei sentințe civile de la numitul D.N. și nu de la G.D.
Totodată, instanța de apel a constatat că prima instanță a admis în mod corect excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Prin decizia nr. 6239 din 24 octombrie 2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în dosar, a fost admis recursul declarat de reclamanta D.R. împotriva deciziei civile nr. 568/2007, a fost casată decizia atacată și a fost trimisă cauza pentru rejudecare la aceeași Curte de apel.
în motivarea deciziei de casare, s-a arătat că este de necontestat faptul că recurenta R.D. este moștenitoarea lui D.G. în legătură cu care s-a pretins, atât prin notificare cât și prin cererea introductivă, că ar fi dobândit proprietatea asupra imobilului din București, str. Jean Louis Calderon, sector 2, urmare a contractului încheiat prin corespondență la data de 3 noiembrie 1949, aspect particular care nu a fost judicios analizat de instanțele anterioare.
Astfel, încheierea contractului între absenți este acceptată ca fiind valabilă, atât în practica judiciară, cât și în literatura de specialitate, invocându-se prin analogie dispozițiile art. 1533 alin. (2) C. civ., cât și cele ale art. 35 și 38 C. com.
Distanțarea în timp a ofertei și acceptării, motivată de împrejurarea că ofertantul și acceptantul nu se află în același loc în momentul manifestării voinței de a contracta, a născut într-adevăr polemici în literatura juridică, practica statuând însă, că simpla primire de către ofertant a corespondenței expediată de către acceptant, constituie o prezumție relativă că ofertantul a luat cunoștință de acceptare, ceea ce marchează realizarea acordului asupra perfectării actului.
Ca atare, înalta Curte a constatat că instanțele au neglijat a examina unul din aspectele - invocate de altfel de contestatoare - care țin de esența litigiului, respectiv momentul întâlnirii ofertei cu acceptarea, ca element determinant pentru realizarea acordului de voință asupra încheierii contractului vizând înstrăinarea imobilului în litigiu.
Or, din actele cauzei, rezultă că atât vânzătorul D.N., prin procurator D.C., cât și cumpărătorul G.D. și-au manifestat voința în sensul transferului dreptului de proprietate asupra imobilului din București, str. Jean Louis Calderon (fostă Gogu Cantacuzino), transfer care, potrivit voinței părților urma a fi perfectat la momentul achitării integrale a prețului, ceea ce, potrivit înscrisului întocmit la 3 noiembrie 1949, depus în copie la dosar, s-ar fi realizat la 16 februarie 1950, când s-a plătit ultima rată (a se vedea filele 15-20, dosar al Tribunalul București, secția a III-a civilă).
Nu în ultimul rând, momentul realizării acordului de voință al părților, trebuie raportat la jurisdicția vremii, care la acea dată, nu impunea ca o condiție de validitate, obligativitatea formei autentice a actelor vizând înstrăinarea imobilelor.
în rejudecare, instanța de apel urmează a verifica autenticitatea înscrisurilor prezentate de contestatoare, împrejurarea plății integrale a prețului, care ar fi trebuit să marcheze, potrivit convenției părților, transferul dreptului de proprietate, precum și dacă, ulterior materializării acordului de voință dintre D.N., proprietarul de drept al imobilului și D.G., autorul celei în cauză, nu au mai avut loc și alte înstrăinări succesive, eventual în aceeași modalitate.
înalta Curte nu a reținut motivul de recurs care viza încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
în rejudecarea apelului, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
în rejudecare după casare a fost administrată proba cu înscrisuri și proba cu un martor.
Prin decizia civilă nr. 162/ A din 3 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă D.R. împotriva sentinței civile nr. 410 din 20 martie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.
Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele:
Potrivit art. 315 C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Față de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., Curtea a constatat că decizia nr. 6239 din 24 octombrie 2008 nu dă dezlegări unor probleme de drept relevante pentru soluționarea cauzei, ci se rezumă la a stabili necesitatea suplimentării probatoriului. S-a arătat că trimiterea instanței de recurs la practica judiciară și la literatura de specialitate care ar accepta existența contractului încheiat între absenți, invocând prin analogie dispozițiile art. 1533 alin. (2) C. civ. și art. 35 și 38 C. com., este acceptată ca atare de către Curtea de apel, chiar dacă în speță se pune problema analizării existenței unui contract de vânzare - cumpărare a unui imobil (nu problema acceptării mandatului pentru a se face aplicarea art. 1533) încheiat între două persoane fizice și nu între comercianți (pentru a se putea reține art. 35 și art. 38 C. com.).
Curtea a reținut ca atare și observațiile instanței de recurs relative la momentul întâlnirii ofertei cu acceptarea în cazul contractelor încheiate la distanță, cu precizarea că în speță, atât vânzătorul, cât și cumpărătorul erau prezenți în același loc la momentul la care reclamanta pretinde că s-ar fi încheiat contractul de vânzare - cumpărare. Este adevărat că vânzătorul era "prezent" prin procuratorul D.C. și nu personal. Oricum, practica, doctrina și, nu în ultimul rând, Codul civil, în dispozițiile relative la mandat, acceptă faptul că încheierea actelor prin mandatar este asimilată situației în care părțile respectivului act sunt prezente.
în speță, numitul D.N. a fost prezent prin reprezentant, atât la momentul încheierii chitanței din 25 septembrie 1949, cât și la momentul încheierii chitanței din 3 noiembrie 1949, respectiv a chitanței din 12 decembrie 1949.
Deplinele puteri de reprezentare ale numitei D.C. rezultă, inclusiv, din procura autentificată la notariat la 12 noiembrie 1949, prin care proprietarul imobilului din str. Gogu Cantacuzino, București, domnul D.N. o împuternicește pe cea dintâi ca "singură să semneze actul de vânzare al imobilului".
După cum a reținut prima instanță, la dosar nu există un act de vânzare semnat de către D.N. sau de către D.C. (împuternicită expres cu dreptul de a semna) la rubrica vânzător și de către D.G. la rubrica cumpărător.
Acceptând că forma autentică nu era necesară la momentul anului 1949 pentru înstrăinarea imobilelor intravilane, Curtea a constatat că în speță, nu există nici un înscris sub semnătură privată care să dovedească respectiva vânzare.
Pornind de la realitatea faptică potrivit cu care, în speță nu s-a pus problema încheierii unei vânzări imobiliare între absenți (la distanță), ci problema unei vânzări în care vânzătorul este reprezentat prin mandatar, Curtea a precizat că pentru dovedirea actului juridic și implicit a temeiniciei contestației, trebuie respectate, atât exigențele de ordin probator C. civ., cât și cele din Legea nr. 10/2001.
Ca regulă, condiția pentru validitatea înscrisului sub semnătură privată este semnătura părții (părților) de la care provine înscrisul. Pentru valabilitatea anumitor înscrisuri sub semnătură privată este necesară și îndeplinirea unor condiții speciale pe lângă condiția generală de validitate.
Curtea a reținut că, în cauză, chitanțele din 25 septembrie 1949, 3 noiembrie 1949 și 12 decembrie 1949 nu îndeplinesc cerința multiplului exemplar prevăzută în art. 1179 C. civ. și prin urmare, nu au forță probantă. Chiar dacă nerespectarea formalității multiplului exemplar nu afectează validitatea convenției pe care o constată, din perspectiva art. 1169 C. civ., persoana interesată trebuie să dovedească actul juridic prin alte mijloace de probă. Or, în speță, nu s-a făcut o astfel de dovadă.
Acceptând valoarea de început de dovadă scrisă a respectivelor chitanțe și coroborându-le cu declarația martorului Dr. F.K.H.M. (acesta confirmă existența intenției de a cumpăra și plata unor sume de bani către mandatarul vânzătorului), Curtea a constatat că nu poate deduce că vânzarea s-a finalizat și că dreptul de proprietate s-a transferat de la vânzător la cumpărător. Din contră, chitanțele la care s-a făcut referire anterior dovedesc plata unor sume de bani în vederea vânzării - cumpărării imobilului în cauză și totodată dovedesc faptul că finalizarea sau, altfel spus, încheierea actelor de vânzare - cumpărare, se va realiza ulterior. Curtea a mai constatat că, deși exigențele de ordin probator din Legea nr. 10/2001 sunt mai flexibile urmare a instituirii unor prezumții legale relative de care beneficiază persoanele îndreptățite, pretențiile apelantei - reclamante D.R. nu sunt dovedite nici în acest cadru, deoarece, în speță, actul normativ și actul de autoritate (Decretul nr. 111/1951, respectiv sentința civilă nr. 486 din 23 ianuarie 1963 și decizia nr. 797 din 08 august 1963) au fost aplicate și fac referire exclusiv la numitul D.N. și bineînțeles la imobilul care a aparținut acestuia.
Curtea a mai reținut că, și dacă se acceptă că aspecte ca, verificarea existenței sau inexistenței unui drept sau constatarea intervenirii vânzării, pot fi analizate pe cale incidentală, ele trebuie obligatoriu discutate și în contradictoriu cu partea căreia i se opune existența ori inexistența dreptului sau vânzarea, or, în cauză D.N. sau moștenitorii acestuia nu sunt părți.
Curtea a reținut ca fiind corectă soluția primei instanțe cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, față de dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Prin decizia nr. 5929 din 10 noiembrie 2010, înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut că hotărârea a fost dată cu nerespectarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în raport cu care instanța de trimitere este obligată să respecte hotărârea instanței de recurs. Or, în cauză, a constatat înalta Curte că, încălcând prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de trimitere, nu numai a ignorat cu desăvârșire dispozițiile deciziei de casare, dar le-a și criticat, considerând aplicabile alte temeiuri de drept decât cele stabilite.
în rejudecare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. 941/2/2011.
Prin decizia civilă nr. 7417/ A din 22 septembrie 2011 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta reclamantă D.R., împotriva sentinței civile nr. 410 din 20 martie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosar, în contradictoriu cu intimații pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat.
A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că:
A admis cererea reclamantei formulată în contradictoriu cu pârâta R.A. A.P.P.S.
A anulat decizia nr. 364 din 25 noiembrie 2003 emisă de R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și a obligat pârâta R.A. A.PP.S. să restituie în natură reclamantei imobilul situat în București, str. Jean Louis Calderon, compus din: teren în suprafață de 964,11 m.p. (din măsurători), identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert P.F. (f. 353 -375) și construcțiile existente pe teren - clădire (compusă din demisol, parter, mansardă) garaj și anexă.
Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de apel a reținut următoarele:
Reclamanta a sesizat instanța cu o contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, formulată împotriva Deciziei nr. 364 din 25 noiembrie 2003 emisă de R.A. - A.P.P.S., prin care a fost respinsă notificarea nr. 22681 din 22 noiembrie 2001, având ca obiect restituirea în natură a imobilului situat în București, str. Jean Louis Calderon, compus din construcție cu subsol, parter și etaj mansardat, precum și terenul aferent, în suprafață de 923 m.p., motivat de faptul că petenta nu a depus în termenul prevăzut de lege acte doveditoare ale calității de persoană îndreptățită.
în privința calității de persoană îndreptățită, reclamanta a arătat că este moștenitoarea defunctului D.G., proprietar al imobilului revendicat.
Calitatea de moștenitor a fost dovedită cu înscrisurile depuse la dosar (filele 9, 11, 13). Astfel, D.G. a decedat la 24 decembrie 1951, lăsând ca moștenitori pe M.L.A.D., în calitate de soție (decedată ulterior, la data de 21 aprilie 1966) și F.D., în calitate de fiu, conform certificatului de moștenitor din 17 septembrie 2011 emis de Judecătoria Munchen, instanța pentru succesiuni.
în urma decesului M.L.A.D. au rămas ca moștenitori, R.D. și F.D., potrivit certificatului de moștenitor emis la data de 09 iunie 1997 de prima instanță din Schwedt, acesta din urmă decedând la data de 14 mai 1988 și având ca moștenitor unic pe reclamanta R.D., conform certificatului de moștenitor eliberat de prima instanță din Munchen, la data de 16 septembrie 1988.
în ceea ce privește dreptul de proprietate al autorului său asupra imobilului în litigiu, reclamanta a arătat că acesta a dobândit imobilul de la vânzătorul D.N., prin procurator D.C., încheierea contractului având loc în condițiile prevăzute de lege pentru absenți.
Astfel, reclamanta a invocat două înscrisuri sub semnătură privată - scrisori cu conținut identic schimbate între părți (filele 18-20 dosar), ambele din data de 03 noiembrie 1949, semnate de D.C., în numele și pentru D.N., și, respectiv G.D., care cuprind manifestarea de voință a părților de a vinde, respectiv de a cumpăra imobilul, transferul dreptului de proprietate și a posesiei fiind amânat până la achitarea integrală a prețului, ce a avut loc la data de 16 februarie 1950.
Prima instanță a respins, ca neîntemeiată contestația formulată în contradictoriu cu R.A. AP.P.S., reținând că reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate al autorului său, corespondența dintre G.D. și D.N. neputând constitui convenție de vânzare cumpărare.
Totodată, a respins ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, contestația formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Cauza se află în al treilea ciclu procesual, în urma a două casări ale deciziilor pronunțate de instanțele de apel, ceea ce determină aplicabilitatea cu prioritate a dispozițiilor art. 315 alin. (1) Cod proc. civ., potrivit cu care în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
în acest sens, Curtea a constatat că prin decizia nr. 6239 din 24 octombrie 2008 pronunțată în primul ciclu procesual, înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că în privința dovedirii existenței dreptului de proprietate în patrimoniul autorului reclamantei este valabilă încheierea contractului prin corespondență între vânzătorul D.N., prin procurator D.C. și cumpărătorul G.D., faptul că părțile contractante și-au manifestat voința în sensul transferului dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, precum și împrejurarea că la acea dată nu era obligatorie forma autentică, ca o condiție ad validitate pentru încheierea actului, astfel încât, cele statuate în acest sens se impun cu putere de lucru judecat și cu forță obligatorie în rejudecarea apelului.
în ceea ce privește momentul întâlnirii ofertei cu acceptarea, având în vedere și cele reținute de instanța de recurs, Curtea a constatat că acesta s-a realizat în aceeași zi în care părțile contractante și-au manifestat voința cu privire la transferul dreptului de proprietate, aspect care rezultă din însuși conținutul scrisorilor schimbate între acestea ("subsemnatul profesor D.N., prin procuratoare D.C. cu procură autentică și specială confirm prin prezenta următoarele:
l. prețul real cu care v-am vândut imobilul proprietatea mea din București, str. Al Sahia, este de 2.500.000 lei, din care am primit azi, la semnarea contractului de vânzare cumpărare și a prezentei scrisori, 1.300.000 lei", respectiv, "subsemnatul D.G. în calitate de cumpărător al imobilului din București, strada Al. Sahia (fost Gogu Cantacuzino), nr. 46, confirm prin prezenta următoarele:
- 1. prețul real cu care am cumpărat imobilul de la dl profesor D.N., prin dv., ca procuratoare, este de 2.500.000 lei, din care am plătit azi, la semnarea contractului de vânzare - cumpărare și a prezentei scrisori, 1.300.000 lei").
Consemnarea faptului că vânzătorul (ofertantul) a primit la data respectivă o parte din prețul vânzării, conduce neîndoielnic la concluzia că acesta a luat la cunoștință de acceptarea ofertei de către cumpărător, fiind realizat acordul de voință cu privire la perfectarea actului.
Potrivit convenției încheiate, părțile au amânat transferul proprietății până la achitarea integrală a prețului, intrarea în posesia de drept și de fapt a imobilului urmând a se face numai după achitarea ultimei rate din preț. Prin urmare, contractul încheiat a fost afectat de un termen suspensiv, care potrivit convenției părților a amânat însuși transferul dreptului de proprietate.
Curtea a analizat, în continuare, în raport cu cele dispuse de instanța de recurs, aspectele a căror verificare s-a impus a fi efectuată prin administrarea de probe.
Astfel, în privința autenticității înscrisurilor depuse de apelanta reclamantă în dovedirea dreptului de proprietate al autorului său asupra imobilului în litigiu, în rejudecare, apelanta reclamantă a prezentat în fața instanței înscrisurile originale cu privire la dreptul de proprietate pretins, în conformitate cu dispozițiile art. 139 alin. (1) C. proc. civ., care au fost vizate de Curte ca fiind conforme cu originalul (filele 36 - 83).
Apelanta reclamantă a prezentat instanței, atât originalele înscrisurilor ce constituie corespondența încheiată cu privire la vânzarea cumpărarea imobilului (procura dată de D.N. doamnei D.C., certificat de sarcini al imobilului solicitat de vânzător la data de 3 noiembrie 1940, scrisoarea adresată de D.G. doamnei D.C. la data de 25 septembrie 1949 prin care își manifestă acordul de a cumpăra imobilul, scrisorile cu conținut identic schimbate între G.D. și D.N. la data de 3 noiembrie 1949, contract de vânzare cumpărare semnat de mandatar D.C. - filele 65-72), cât și înscrisurile originale care dovedesc existența dreptului de proprietate în patrimoniul vânzătorului la data încheierii contractului prin corespondență, relevant în cauză fiind contractul de vânzare cumpărare încheiat între D.N. și D.G.B., autentificat din 07 mai 1927 la fostul Tribunal Ilfov secția Notariat (filele 51-54).
Autenticitatea înscrisurilor nu a fost contestată de partea adversă, pentru a se pune problema efectuării procedurii verificării de scripte sau a înscrierii în fals.
în ceea ce privește împrejurarea plății integrale a prețului, care ar fi trebuit să marcheze, potrivit convenției părților, transferul dreptului de proprietate, astfel cum s-a reținut de instanța de recurs, Curtea a constatat că înscrisul întocmit de vânzătorul D.N., prin procurator D.C., cuprinde mențiunile de plată a ratelor de preț însoțite de semnătura mandatarului, ultima mențiune din data de 16 februarie 1950, fiind "am primit rata a IV a, ultima, de 300.000 lei, scadentă la 1 martie 1950. Prețul integral achitat conform contractului", (fila 20).
De asemenea, martorul audiat în cauză, F.K.H.M. a declarat că știe că la începutul anului 1950, domnul D.G. a achitat ultima rată din prețul imobilului și devenise proprietarul imobilului, iar atunci când a aflat de plata ultimei rate l-a văzut ultima dată pe domnul D.G., după aceea a aflat că a fost arestat. Martorul a mai declarat că din discuții a aflat că banii i-au fost plătiți doamnei D.C., care era procurator din partea domnului N. (filele 81-82).
Pe de altă parte, faptul că apelanta reclamantă se află în posesia actelor originale de proprietate ce au aparținut vânzătorului, demonstrează că acesta le-a înmânat cumpărătorului, ceea ce autorizează concluzia că între aceștia a avut loc vânzarea cumpărarea imobilului la data respectivă.
Având în vedere cele reținute mai sus, Curtea a constatat că prețul a fost plătit integral la data de 16 februarie 1950, acest moment determinând intrarea cumpărătorului în posesia de drept și de fapt a imobilului, conform convenției părților.
în ceea ce privește împrejurarea dacă, ulterior materializării acordului de voință dintre D.N. și D.G., nu au mai avut loc și alte înstrăinări succesive, Curtea a dispus efectuarea în cauză a unor adrese la Primăria Municipiului București, Direcția Evidența Proprietății pentru a se comunica situația juridică a imobilului în litigiu, Primăria Sectorului 2 București - Direcția de Impozite și Taxe Locale pentru a se comunica istoricul de rol fiscal al imobilului și toate actele aflate în dosarul fiscal.
De asemenea, Curtea a dispus efectuarea unor adrese către, Arhivele Naționale, Camera Notarilor Publici și Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliară Sector 2 pentru a se comunica, în urma verificărilor efectuate, dacă în perioada 1949 - 1963 au avut loc înstrăinări cu privire la imobilul în litigiu, ultimele două instituții nefiind însă în măsură să furnizeze relații cu privire la eventuale înstrăinări ale imobilului în litigiu, potrivit adreselor de răspuns înaintate.
Cu adresa din 23 martie 2011 emisă de Municipiul București - Direcția Venituri Buget Local Sector 2 s-au depus la dosar documentele existente în dosarul fiscal cu privire la imobil și anume: decizia nr. 797 din 9 august 1963 emisă de Sfatul Popular al Raionului 1 Mai - Comitetul Executiv, proces - verbal încheiat la data de 12 octombrie 1960 și proces - verbal pentru impunerea clădirilor și terenurilor din orașe pe anul 1952 (filele 32 - 35). Din cuprinsul acestor înscrisuri rezultă în anul 1952, ca proprietar al terenului figura D.N., imobilul fiind expropriat de la acesta, conform Decretului nr. 111/1951, în baza sentinței civile nr. 466 din 23 ianuarie 1963 a fostului Tribunal 1 Mai. Alte persoane nu au mai figurat ca proprietari ai imobilului în litigiu, potrivit evidențelor transmise.
Prin adresa nr. 8614 din 31 mai 2011 emisă de M.A.I. - Arhivele Naționale (fila 106) s-a comunicat faptul că cercetându-se evidențele pe care această instituție le deține în păstrare de la Tribunalul Ilfov, secția a I-a civilă, din anii 1949 - 1952 (iulie 30) s-a constatat că nu figurează D.N. cu înstrăinarea (vânzare, donație, schimb, tranzacție) imobilului din București, str. Gogu Cantacuzino.
Din adresele emise de Primăria Municipiului București, Direcția Patrimoniu - Serviciu Evidența Domeniu Public și privat sub nr. 3714/3715 din 15 februarie 2010 și nr. 984162/4051 din 23 martie 2011, rezultă că singura persoană care a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, este apelanta reclamantă D.R., moștenitoarea lui D.G.
Având în vedere cele menționate mai sus, Curtea a reținut că ulterior materializării acordului de voință dintre D.N., proprietarul de drept al imobilului și D.G., autorul apelantei reclamante, nu au mai avut loc și alte înstrăinări succesive cu privire la imobilul în litigiu, imobilul figurând în istoricul de rol ca aparținând lui D.N., și fiind expropriat de la acesta, conform Decretului nr. 111/1951, în anul 1963. Relevant este și faptul că în afară de apelanta reclamantă nici o persoană nu a mai formulat notificare, ceea ce, coroborat cu datele menționate, confirmă concluzia de mai sus.
în consecință, având în vedere considerentele reținute mai sus și ținând seama de prevederile art. 315 C. proc. civ., reținând valabilă încheierea contractului prin corespondență între vânzătorul D.N., prin procurator D.C., și cumpărătorul D.G., constatând că între părțile contractante s-a realizat acordul de voință asupra perfectării actului potrivit regulilor ce guvernează încheierea contractului între absenți, verificând și constatând autenticitatea înscrisurilor prezentate de reclamantă, reținând că prețul a fost integral achitat, ceea ce determină perfectarea transferului dreptului de proprietate, ținând seama de faptul că pentru încheierea contractului în mod valabil nu era necesară forma autentică și reținând din probele administrate în cauză că ulterior materializării acordului de voință nu au mai avut loc și alte înstrăinări succesive, Curtea a constatat că în cauză a fost dovedită existența dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în patrimoniul autorului reclamantei.
Imobilul proprietatea autorului reclamantei, astfel dobândit, a fost trecut în proprietatea statului, conform Decretului nr. 111/1951, în baza sentinței civile nr. 466 din 23 ianuarie 1963 a fostului Tribunal 1 Mai, de la D.N., astfel cum s-a reținut mai sus.
Preluarea de către stat a imobilului în acest mod este calificată de lege ca fiind abuzivă conform art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001.
Având în vedere că în cauză a fost tăcută dovada dreptului de proprietate al autorului reclamantei asupra imobilului în litigiu la data preluării abuzive, Curtea a constatat că apelanta reclamantă este îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii, conform art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, Decizia nr. 364 din 25 noiembrie 2003 emisă de R.A. - A.P.P.S. este nelegală și se impunea a fi anulată de prima instanță, în mod greșit fiind respinsă de către tribunal contestația formulată împotriva acesteia.
în privința modalității de restituire ce se impunea a fi dispusă în cauză, Curtea a reținut următoarele:
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv de stat se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi.
Articolul 7 alin. (1) din lege prevede că restituirea imobilelor preluate în mod abuziv se face, de regulă, în natură.
Așadar, numai dacă restituirea în natură nu este posibilă, potrivit legii (în cazurile de excepție pe care aceasta le prevede), urmează a fi acordate măsuri reparatorii prin echivalent.
în cauză, imobilul în litigiu este situat în București, str. Jean Louis Calderon (fostă Str. Alexandru Sahia, str. Polonă, str. Gogu Cantacuzino), fiind compus din: teren în suprafață de 964,11 m.p. (din măsurători), astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert P.F. (f. 353 - 375) și construcțiile existente pe teren: clădire (compusă din demisol, parter, mansardă) garaj și anexă, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză menționat mai sus și prin raportul de expertiză construcții întocmit de expert C.N. (filele 257-263).
Astfel cum rezultă din adresa nr. 4938 din 17 mai 2011 emisă de R.A. - A.P.P.S. (fila 90 din dosar), imobilul se află în proprietatea privată a statului și în administrarea R.A. - A.P.P.S., fiind evidențiat în H.G. nr. 265/2005, anexa nr. 6, poziția 359.
Imobilul a intrat în administrarea R.A. - A.P.P.S. potrivit O.U.G. nr. 32/2002 privind comasarea prin absorbție a Regiei Autonome "Locato" de către Regia Autonomă "Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat".
în prezent, imobilul este ocupat de Ambasada Republicii Islamice Iran, potrivit contractului de închiriere nr. 9335/A/2000 și a actelor adiționale la acesta, încheiat între R.A. Locato și Ambasadă, cu termen de valabilitate 30 iunie 2011.
Potrivit contractului de închiriere menționat (filele 93 - 99), Ambasada, în calitate de chiriaș, folosește spațiul închiriat, ca școală a Ambasadei Republicii Iran la București.
Curtea a mai reținut că imobilul construcție are aceeași structură și distribuție cu cea existentă la momentul înstrăinării de către D.N., când a fost expertizat de arhitect Mircea Moroianu, potrivit raportului întocmit în acest sens, aflat la fila 73 dosar apel.
Conform adresei nr. 6764 din 11 iulie 2011 emisă de R.A. - A.P.P.S. (fila 117 dosar apel), în perioada 1992 - 2011 nu sunt înregistrate în evidența contabilă a Sucursalei pentru Administrarea și întreținerea Fondului Imobiliar lucrări de investiții (construcții, extinderi, demolări), sucursala executând doar lucrări ciclice de reparații, menite să conserve destinația pentru care a fost închiriat imobilul.
Având în vedere situația juridică a imobilului în litigiu, Curtea a constatat că nu există nici un impediment pentru restituirea în natură, întrucât nu intră sub incidența nici uneia dintre excepțiile prevăzute de lege (cum ar fi art. 18 sau art. 19 alin. (1)).
De asemenea, în cauză nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 16 alin. (1) din lege, care să impună menținerea afectațiunii imobilului pe o perioadă de până la 5 ani, deoarece imobilul nu are destinația prevăzută în anexa 2 lit. a) pct. 1, acest text referindu-se la imobile ocupate de unități și instituții de învățământ din sistemul de stat, ceea ce nu este cazul în speță.
Prin urmare, Curtea a constatat că intimata pârâtă, în calitatea sa de unitate deținătoare, avea obligația restituirii în natură a imobilului, conform art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) și art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
în consecință, reținând că în mod greșit a respins tribunalul contestația formulată în contradictoriu cu pârâta R.A. - A.A.P.S., Curtea a constatat că se impune schimbarea hotărârii primei instanțe sub acest aspect, cu consecința admiterii cererii reclamantei, anulării Deciziei nr. 364 din 25 noiembrie 2003 emisă de R.A. - A.P.P.S. și obligării pârâtei R.A. - APPS să restituie în natură reclamantei imobilul în litigiu.
în ceea ce privește soluționarea cererii formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea a constatat că în mod corect a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât, având în vedere că potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în procedura contestației formulată împotriva deciziei de respingere a notificării, legitimare procesuală pasivă nu poate avea decât emitentul deciziei contestate, în cauză - R.A. - APPS.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat.
Criticile formulate prin motivele de recurs vizează nelegalitatea deciziei atacate, sub aspectul aplicării greșite a legii, fiind incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Problema care se pune vizează dreptul de proprietate al autorului reclamantei asupra imobilului în litigiu.
Din acest punct de vedere, instanța a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul că persoana ce a solicitat restituirea în cazul de speță nu are calitate de proprietar al imobilului litigios.
în speță, D.G. nu a fost niciodată proprietarul imobilului în cauză, iar dovada proprietății nu a fost făcută nici în faza de apel al celui de-al treilea ciclu procesual.
Se critică soluția instanței de apel în ceea ce privește confuzia privind dobândirea proprietății asupra imobilului de către D.G. prin procurator D.C.
Contractul invocat de apelanta reclamantă drept "titlu" nu poate fi apreciat ca fiind un act translativ al dreptului de proprietate al imobilului în cauză, înscrisul invocat de aceasta poate cel mult să fie considerat din punct vedere juridic o promisiune de vânzare cumpărare, acesta nefiind de natură să transmită dreptul de proprietate din patrimoniul proprietarului titular, în patrimoniul antecesorului apelantei reclamantei. Pentru a putea fi considerat un act translativ al dreptului de proprietate, trebuie dovedită, pe de o parte, intenția expresă de a vinde și pe de altă parte, intenția de a cumpăra, situație care ar fi trebuit să se regăsească în manifestarea acordului de voință al cumpărătorului asupra încheierii actului juridic. Ori în speța de față, deși a existat o ofertă de a vinde, acceptarea acesteia nu este dovedită sub nicio formă admisă de lege.
Potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001 "în absenta unor probe contrare, existenta și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive".
în speță, reclamanta pe lângă faptul că nu are dovada deținerii unui titlu valabil, nu poate produce nici dovada împrejurării că imobilul în litigiu a fost preluat de la antecesorul său.
Este adevărat că reclamanta a depus la dosarul cauzei înscrisurile originale cu privire la dreptul de proprietate și că regia nu a contestat autenticitatea acestor înscrisuri.
Chiar dacă nu a fost contestată autenticitatea acestora, s-a susținut că acestea nu sunt suficiente pentru dovedirea dreptului de proprietate.
S-a apreciat că vânzătorul și cumpărătorul erau prezenți la momentul așa-zisei încheieri a contractului de vânzare-cumpărare în același loc. Deoarece în cauza de față este vorba despre o vânzare în care vânzătorul este prezentat de mandatar și nu despre o vânzare între absenți, se arată că nu s-a făcut dovada respectării prevederilor Legii nr. 10/2001 și nici a celor C. civ. referitoare la probatorii în ceea ce privește încheierea actului juridic.
în plus, reclamanta nu a făcut dovada că imobilul a fost preluat de la succesorul său. Acest lucru dovedește, încă o dată, că dreptul de proprietate nu a fost transmis în patrimoniul "cumpărătorului" D.G., neexistând temeiul în baza căruia să se realizeze transferul proprietății.
Chiar dacă nu au fost îndeplinite condițiile de publicitate imobiliară, totuși după aproximativ 13 ani (de când imobilul a fost preluat de către stat prin sentința civila 486 din 23 ianuarie 1963), adevăratul proprietar ar fi trebuit să fie cunoscut. Singura concluzie care se desprinde de aici este că transferul dreptului de proprietate nu operase, iar adevăratul proprietar era D.N.
în ceea ce privește adresele efectuate de către instanța de apel către Primăria Municipiului București - Direcția Impozite și Taxe Locale sector 2 și Arhivele Naționale, se consideră că acestea aduc o dovadă în plus că D.N. a fost unicul proprietar al imobilului. în acest sens se apreciază că este și răspunsul transmis de către Direcția Venituri Buget Local sector 2 prin adresa nr. 33284 din 23 martie 2011, potrivit căreia, în anul 1952 proprietar al imobilului în litigiu figura D.N., imobilul fiind expropriat de la acesta. Din această pricină imobilul nu a fost înregistrat pe rolul fiscal al lui D.G.
De asemenea, Curtea de apel a reținut în mod eronat că imobilul în cauză nu a mai fost înstrăinat ulterior așa-zisei "vânzări", deoarece nu sunt relevante răspunsurile comunicate de către Arhivele Naționale, având în vedere că "s-a constatat că nu figurează D.N. cu înstrăinarea (vânzare, donație, schimb, tranzacție) imobilului din București, str. Gogu Cantacuzino". Aceasta presupune că, așa cum reclamanta a pretins restituirea imobilului, considerându-se proprietara, oricând acesta ar mai putea fi solicitat a fi restituit de către altcineva.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, înalta Curte a constatat că nu este fondat.
Principala critică de nelegalitate adusă hotărârii atacate este aceea că, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, în sensul că persoana care a solicitat restituirea în cazul de speță, nu are calitatea de proprietar al imobilului în litigiu.
în esență, problema care se pune vizează dreptul de proprietate al autorului reclamantei intimate asupra imobilului în litigiu.
Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.
Sarcina probei deținerii proprietății incumbă, așadar, persoanei care pretinde dreptul (art. 3.1. din Norme Metodologice).
în rejudecare după casare, în cel de-al treilea ciclu procesual, Curtea de apel a reținut că se impune cu prioritate aplicabilitatea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
în acest sens, s-a constatat că prin decizia nr. 6239 din 24 octombrie 2008, pronunțată în primul ciclu procesual, înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că în privința dovedirii existenței dreptului de proprietate în patrimoniul autorului reclamantei este valabilă încheierea contractului prin corespondență între vânzătorul D.N., prin procurator D.C., și cumpărătorul D.G., faptul că părțile contractante și-au manifestat voința în sensul transferului dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, precum și împrejurarea că la acea dată nu era obligatorie forma autentică, ca o condiție ad validitatem pentru încheierea actului, astfel încât, cele statuate în acest sens s-au impus cu putere de lucru judecat și cu forță obligatorie în rejudecarea apelului.
în urma unui riguros și judicios control de legalitate și temeinicie asupra hotărârii primei instanțe, instanța de trimitere a statuat ca fiind valabilă încheierea contractului prin corespondență între vânzătorul D.N., prin procurator D.C., și cumpărătorul D.G. (autorul reclamantei intimate), constatând că între părțile contractante s-a realizat acordul de voință asupra perfectării actului potrivit regulilor ce guvernează încheierea contractului între absenți, verificând și constatând autenticitatea înscrisurilor prezentate de reclamantă, reținând că prețul a fost integral achitat, ceea ce determină perfectarea transferului dreptului de proprietate, ținând seama de faptul că pentru încheierea contractului în mod valabil nu era necesară forma autentică și reținând din probele administrate în cauză, că ulterior materializării acordului de voință nu au mai avut loc și alte înstrăinări succesive.
Curtea de apel a constatat, astfel, că în cauză a fost dovedită existența dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în patrimoniul autorului reclamantei intimate, imobil care a fost trecut în proprietatea statului, conform Decretului nr. 111/1951, în baza sentinței civile nr. 466 din 23 ianuarie 1963 a fostului Tribunal 1 Mai, de la D.N., astfel cum s-a reținut mai sus.
Preluarea de către stat a imobilului în acest mod este calificată de lege ca fiind abuzivă conform art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001.
Având în vedere că în cauză a fost tăcută dovada dreptului de proprietate al autorului reclamantei asupra imobilului în litigiu la data preluării abuzive, Curtea a constatat în mod corect, că apelanta reclamantă este îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii, conform art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Celelalte aspecte invocate prin motivele de recurs, privind confuzia în ceea ce privește dobândirea proprietății asupra imobilului de către autorul reclamantei, faptul că acceptarea ofertei de a vinde nu a fost dovedită sub nicio formă admisă de lege, că reclamanta nu a putut produce nici o dovadă a împrejurării că imobilul în litigiu a fost preluat de la antecesorul său, că înscrisurile depuse de reclamantă în original, nu sunt suficiente pentru dovedirea dreptului de proprietate al autorului său, sunt argumente care se circumscriu aceleiași critici referitoare la lipsa calității de "persoană îndreptățită" în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea atacată este greșită atunci când instanța a dat o interpretare greșită textului de lege aplicabil, corespunzător situației de fapt reținute.
Exercitând controlul judiciar asupra sentinței pronunțate de tribunal, instanța de apel a stabilit în fapt existența dreptului de proprietate al autorului reclamantei intimate asupra imobilului în litigiu.
Toate înscrisurile și probele analizate au creat convingerea fermă instanței de trimitere, că intimata reclamantă beneficiază de măsuri reparatorii în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, pentru imobilul în litigiu, în calitate de persoană îndreptățită.
Stabilindu-se astfel situația de fapt, înalta Curte nu poate să dea o altă interpretare probelor administrate, întrucât aceasta ar implica reanalizarea situației de fapt în temeiul probatoriului deja administrat, ceea ce presupune exercitarea unui control de temeinicie asupra hotărârii atacate, care nu justifică invocarea motivului de nelegalitate bazat pe încălcarea sau aplicarea greșită a legii, respectiv a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în consecință, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii la situația de fapt stabilită în speță, astfel încât, nu era incident motivul de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu consecința respingerii recursului ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6055/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5892/2012. Civil → |
|---|
