ICCJ. Decizia nr. 5892/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 9 octombrie 2008, reclamantul G.M.G.D. a chemat în judecată pe pârâtul Z.A.A. pentru a fi obligat să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 7, et. 2, situat în București, str. Burghelea, fosta str. Grațioasa, compus din 3 camere și terenul aferent în suprafață de 37,84 mp. Ulterior, și-a completat acțiunea în sensul că a solicitat și evacuarea pârâtului din imobil.
în motivare, a arătat că întregul imobil a făcut obiectul dosarului civil în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 8179 din 2 iulie 1997, rămasă definitivă și irevocabilă, prin care Consiliul General al Municipiului București și SC F. SA au fost obligate să i-l lase în deplină proprietate și liniștită posesie. Prin dispoziția nr. 341 din 11 februarie 1998, sentința suscitată a fost pusă în executare, în sensul că s-a dispus retrocedarea întregului imobil, deci și a apartamentului nr. 7.
Cu toate acestea, deși formulase cerere de restituire în natură din 26 iulie 1996, și acțiune în revendicare, Consiliul General al Municipiului București, prin SC F. SA, a vândut apartamentul în baza Legii nr. 112/1995, către pârât, așa încât, nici până în prezent nu a intrat în posesia imobilului.
A apreciat că, în raport de sentința civilă suscitată, este titularul unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO și că a fost privat de proprietatea sa.
în drept, și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 C. civ.
Pârâtul a invocat excepția lipsei calității procesuale active pe considerentul că reclamantul nu a făcut dovada că este moștenitorul proprietarilor imobilului revendicat și că autorii săi nu au fost proprietarii acestuia, cât și excepția inadmisibilității acțiunii, în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, în raport de dispozițiile art. 18 lit. c) și art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, cât și art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
Prin sentința civilă nr. 424 din 09 martie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea, astfel cum a fost completată, în sensul că a obligat pe pârât să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 7, situat în București, str. Dr. Burghelea (fosta strada Grațioasă) și terenul aferent.
Tribunalul a reținut că a fost învestit cu o acțiune în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate, operațiune juridică în cadrul căreia a analizat valoarea probantă a titlurilor de proprietate exhibate de părți, acordând preferabilitate titlului de proprietate mai bine caracterizat.
în ce privește excepția lipsei calității procesuale active cu referire la dovada dreptului de proprietate, respectiv existența actelor originale, cotele de moștenire, alte hotărâri judecătorești pronunțate în cauză, s-au apreciat ca fiind apărări de fond, întrucât presupun analiza titlului de proprietate exhibat de reclamanți și caracteristicile acestuia, elemente care urmează a fi avute în vedere pe fond, în cadrul operațiunii juridice de comparare a titlurilor.
Cât privește excepția inadmisibilității, aceasta a fost unită cu fondul cauzei și a fost avută în vedere la soluționarea acțiunii în revendicare.
Analizând titlul de proprietate aparținând reclamantului, instanța a reținut că, prin sentința civilă nr. 8179 din 02 iulie 1997 pronunțată de Judecătoria Sector 2 București în dosarul civil, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de G.M.G.D., în calitate de reclamant împreună cu S.L.V. și au fost obligați pârâții Consiliul General al Municipiului București și SC F. SA să îi lase acestuia în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. Dr. Burghelea, sector 2, (fosta str. Grațioasă), alcătuit din construcție, subsol, mezanin, 3 etaje, mansardă, garaj și 3 etaje.
în baza acestei hotărâri a fost emisă de Primarul General al Municipiului București potrivit Legii nr. 112/1995 Dispoziția nr. 341 din 11 februarie 1998.
întrucât hotărârea a trecut în putere de lucru judecat, aspectele reținute privind calitatea de proprietar a reclamantului asupra imobilului nu mai pot fi puse în discuție, chiar dacă pârâtul nu a fost parte la litigiu, acesta putând formula apărări numai în ceea ce privește titlul său asupra apartamentului nr. 7 situat în imobil și pe care îl ocupă în calitate de proprietar în baza Legii nr. 112/1995.
S-a reținut că prin actul de ieșire din indiviziune și partaj, autentificat sub nr. 13550/1946, apartamentul nr. 7 a fost lăsat în proprietate d-nei G.V.
Din adresa nr. 3108 din 08 iulie 1996 emisă de SC F. SA rezultă că imobilul situat în București, str. Dr. Burghelea, sector 2 a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 de la fostul proprietar G.R., poziția nr. 3258 și G.V., poziția nr. 3159 din anexa la decret.
Din certificatul de moștenitor din 21 februarie 1990 emis de notariatul de Stat al sectorului 3 București, rezultă că de pe urma defunctului G.R., decedat la 09 ianuarie 1989 a rămas ca unic moștenitor G.M.G.D., în calitate de fiu, iar din certificatul de moștenitor din 03 septembrie 1999 emis de BNP - L., rezultă că de pe urma defunctei G.L.V., căsătorită S., decedată la 24 aprilie 1999, a rămas ca unic moștenitor G.M.G.D., în calitate de fiu.
Ulterior emiterii Dispoziției nr. 341 din 11 februarie 1998 de restituire în natură a întregului imobil, s-a constatat că o parte din apartamente erau vândute foștilor chiriași în baza Legii nr. 112/1995, deși a fost formulată cerere de restituire în natură în baza Legii nr. 112/1995 și anterior soluționării acestei notificări.
Prin Hotărârea nr. 1709 din 30 iulie 1998 emisă de Primarul General al Municipiului București, potrivit Legii nr. 112/1995 s-a acordat d-lui G.M.G.D. suma de 229.033.200 lei cu titlul despăgubiri pentru imobilul construcție și teren în suprafață de 1383 mp, situat în București str. Dr. Burghelea.
Ca urmare, reclamantul a formulat notificare și în baza Legii nr. 10/2001, nesoluționată nici până în prezent.
în ceea ce privește titlul de proprietate invocat de pârât, s-a reținut că acesta a dobândit în patrimoniul său apartamentul nr. 7, în calitate de unic moștenitor de pe urma defunctei P.E., decedată la data de 06 iulie 1998, care la rândul ei a dobândit dreptul de proprietate prin moștenire de la P.D., conform certificatului de legatar din 30 octombrie 1997 eliberat de BNP - S.L., astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor din 22 iulie 1998 emis de BNP G.V.", P.D. având ca titlu de proprietate contractul de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996 încheiat cu SC F. SA în calitate de vânzător în baza Legii nr. 112/1995.
S-a mai constatat că, în considerentele sentinței civile nr. 8179 din 02 iulie 1997 pronunțată de Judecătoria Sector 2 București în dosarul civil, s-a reținut că statul nu a avut titlu valabil, întrucât fostul proprietar a fost deposedat de bun prin violență, fiind numai un posesor de fapt al bunului, în timp ce dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul fostului proprietar.
în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1, nu garantează dreptul de a dobândi un anumit bun, nici dreptul de a deveni proprietarul unui bun, nici dreptul la restituirea unui bun trecut în stăpânirea unui stat fost totalitar. Noțiunea de "bun" cuprinde și dreptul de creanță și speranța legitima, ca valori patrimoniale. O creanța nu poate fi considerata un bun în sensul art. 1, decât daca ea a fost constata sau stabilita printr-o decizie judiciara trecuta în puterea lucrului judecat.
în cauza Porțeanu împotriva României, Curtea a statuat, de asemenea, că vânzarea de către stat unor terți de bună-credință a bunului altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanță a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (Cauza Străin, citată anterior, paragrafele 39 și 59). în această cauză, Curtea a constatat că Legea nr. 112/1995, invocată de către stat, nu permitea acestuia să vândă chiriașilor un bun naționalizat în mod abuziv, de vreme ce legea în cauză reglementa doar vânzarea bunurilor legal intrate în patrimoniul statului (Hotărârea în Cauza Străin, citată anterior, paragraful 47). De asemenea, Curtea a stabilit că dreptul român în vigoare la acea dată, și în special Legea de restituire nr. 10 din 14 februarie 2001, nu oferea nici o posibilitate de despăgubire pentru o astfel de privare.
întrucât printr-o hotărâre irevocabilă, trecută în puterea de lucru judecat s-a constatat că bunul nu a ieșit niciodată din patrimoniul foștilor proprietari, iar pe de altă parte, autorul pârâtului - defunctul P.D. a cumpărat bunul în litigiu înainte de soluționarea cererii în restituire formulată în baza Legii nr. 112/1995 de foștii proprietari, nu se poate reține în favoarea acestuia buna-credință. Atâta vreme cât contractul de vânzare - cumpărare a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor imperative prevăzute de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, s-a apreciat ca fiind mai bine caracterizat titlul de proprietate exhibat de reclamant.
Potrivit dispozițiilor art. 9. - Chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului.
Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, "Persoanele care au primit despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995 pot solicita numai restituirea în natură, cu obligația returnării sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele inflației, dacă imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a prezentei legi".
în ceea ce privește restituirea în natură, ea nu se mai poate face prin procedura administrativă specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul nu se mai găsește în patrimoniul statului.
Cea mai bună reparație care se poate acorda foștilor proprietari este reparația în natură, imposibil de acordat în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, bunul fiind ieșit din patrimoniul statului anterior intrării în vigoare a acestei legi.
S-a apreciat că siguranța circuitului civil nu poate fi avută în vedere cu ignorarea dreptului de proprietate de care au fost privați reclamanții și garantat de art. 41 din Constituția României și art. 1 din primul Protocol adițional la CEDO.
De asemenea, că foștii chiriași, cumpărând înainte de soluționarea cererii de restituire formulată de reclamanți în baza Legii nr. 112/1995 și cunoscând că titlul de proprietate al statului este contestat, au cumpărat pe propria lor răspundere, asumându-și riscul ca titlul lor de proprietate să fie lipsit de efectele juridice translative de proprietate ulterior.
Așa fiind, tribunalul a respins, ca neîntemeiate, apărările invocate de pârât privind admisibilitatea acțiunii în revendicare formulată în baza art. 480 C. civ., cu referire la decizia nr. 33/2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.
Pentru aceste considerente, tribunalul, a admis acțiunea, astfel cum a fost completată și l-a obligat pe pârât să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 7, situat în București, str. Dr. Burghelea, sector 2 (fosta strada Grațioasă nr. 15) și terenul aferent.
împotriva sentinței a declarat apel pârâtul, care, susținând nelegalitatea și netemeinicia acesteia, i-a adus următoarele critici:
- instanța nu a răspuns cu privire la inadvertențele invocate în apărare legate de înscrisurile prezentate în susținerea dreptului său de proprietate de recurentul reclamant, cu privire la identitatea autorului său cu titularul dreptului de proprietate, identitatea imobilului din litigiu situat în str. Dr. Burghelea, cu imobilul din str. Grațioasa, nu au fost prezentate actele de proprietate în original, nu s-a făcut dovada achitării ipotecilor înscrise în cartea funciară;
- greșit a fost soluționată excepția lipsei calității procesuale active, căci reclamantul nu a făcut dovada că este moștenitorul legal al proprietarului imobilului revendicat și nici că autorii lui au fost proprietari ai acestuia;
- greșit instanța nu s-a pronunțat asupra excepțiilor inadmisibilității și de netimbrare a acțiunii;
- inadmisibilitatea acțiunii rezultă în mod evident din faptul că Statul Român a acordat măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul din str. Dr. Burghelea, sector 2, prin decizia nr. 1709 din 30 iulie 1998. Odată cu rămânerea irevocabilă a dispoziției de acordare de despăgubiri pentru întreg imobilul, dreptul de proprietate pe care l-au deținut autorii reclamantul, nu mai poate fi valorificat într-o acțiune în revendicare. Acesta are în prezent doar un drept de creanță împotriva Statul Român și nu mai poate pretinde restituirea în natură a imobilului, nici pe calea Legii nr. 10/2001 și nici pe calea acțiunii în revendicare. Acțiunea în revendicare este inadmisibilă și în raport de art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 și art. 18 lit. c) din aceeași lege. în plus de aceasta, apartamentul face parte din categoria bunurilor culturale comune și intră în regimul juridic de monument istoric fiind înscrisă în lista anexă la Ordinul nr. 2314/2004 al Ministerului Culturii. Sentința încalcă și decizia nr. 53 din 4 iulie 2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a statuat în mod expres că sunt inadmisibile acțiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, de către persoanele care au utilizat procedura prevăzută de legea specială. De asemenea, și în raport de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, reclamantul nu avea posibilitatea de a formula o acțiune în revendicare atâta timp cât imobilul face obiectul unor legi speciale de reparație;
- pe fond, hotărârea este nelegală, întrucât nu a ținut cont de dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 112/1995, prin care se prevede în mod expres că se restituie în natură foștilor proprietari numai apartamentele cu destinația de locuințe, cu condiția ca foștii proprietari să locuiască în aceste apartamente. Actul de vânzare-cumpărare încheiat de autorul pârâtului în baza Legii nr. 112/1995 este datat anterior sentinței civile nr. 8179 din 2 iulie 1997 și nu exista nici un impediment la vânzare la data întocmirii lui - 29 octombrie 1996, în timp ce reclamantul a formulat cererea de restituire în natură după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, iar acțiunea în revendicare în anul 1997. Ca urmare, greșit a fost preferat titlul de proprietate al reclamantului, în raport de titlul său de proprietate.
Prin decizia civilă nr. 781/ A din 11 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul Z.A.A., împotriva sentinței civile nr. 424 din 09 martie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul - reclamant G.M.G.D.
Curtea a reținut ca și prima instanță, că după rămânerea definitivă prin neapelare a sentinței civile nr. 8179 din 2 iulie 1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București prin care s-a constatat calitatea de proprietar alături de numita S.L.V., a reclamantului cu privire la imobilul situat în str. Dr. Burghelea, sector 2, fosta str. Grațioasă, alcătuit din construcție: subsol, mezanin, 3 etaje, mansardă, garaj și teren în suprafață de 1387 mp, iar pârâții Consiliul General al Municipiului București și SC F. SA au fost obligați a le preda reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie același imobil, și emiterea dispoziției nr. 341 din 11 februarie 1998 de către Primarul General al Municipiul București, prin care s-a dispus restituirea întregului imobil în natură, pusă în executare prin proces-verbal în luna februarie 1998, pârâtul nu mai poate contesta cu succes dreptul de proprietate al reclamantului asupra apartamentului nr. 7, inclus în acest imobil.
Hotărârea judecătorească pronunțată în acest sens, în contradictoriu cu autorul pârâtului, respectiv, Municipiul București, evident, este opozabilă acestuia și este intrată în puterea lucrului judecat.
Dispozițiile din aceasta, referitor la calitatea de proprietar a reclamantului asupra întregului imobil, identitatea imobilului situat în str. Dr. Burghelea cu cel situat în fosta str. Grațioasă, eventualele inadvertențe din actul de proprietate și faptul că autorii reclamantului nu ar fi fost proprietarii imobilului din str. Dr. Burghelea, instituie o prezumție de putere de lucru judecat, ce nu mai poate face obiectul unei noi analize într-un alt proces, decât cu riscul afectării principiului securității raporturilor juridice civile.
Conform art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii sau incidentale, sunt scutite de plata taxei de timbru.
Chiar dacă în prezent, imobilul este deținut de pârât ca persoană fizică, a făcut obiectul preluării la stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, așa încât acțiunile intentate în legătură cu el de către proprietari sau de către succesorii lor, sunt scutite de plata taxei de timbru.
Greșit s-a susținut că tribunalul nu ar fi soluționat excepția inadmisibilității acțiunii, atâta vreme cât, în partea finală a considerentelor, s-a reținut că persoanele care au primit despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995, pot solicita numai restituirea în natură cu obligația returnării sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele inflației dacă imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Pe de altă parte, aceeași instanță, în argumentația sa, a reținut că în speță nu se poate urma procedura administrativă specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul nu se mai găsea în patrimoniul statului la data intrării în vigoare a acesteia.
Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, Curtea a reținut că în raport de conținutul sentinței civile nr. 8179 din 2 iulie 1997 a Judecătoriei Sector 2 București, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului către reclamant, acesta are deschisă calea acțiunii în revendicare de la cumpărătorul ce l-a dobândit de la vânzătorul titular al obligației de predare, independent de faptul că printr-o dispoziție emisă în baza Legii nr. 112/1995, pentru același imobil s-ar fi dispus și plata de despăgubiri.
Prezenta acțiune în revendicare nu este inadmisibilă nici în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, atâta timp cât, imobilul din litigiu, nemaifiind în patrimoniul unității deținătoare la data intrării în vigoare a acesteia, nu mai intra sub incidența ei. Faptul că după obținerea prin cumpărare a apartamentului de către pârât apartamentul nr. 7 din imobil a fost înscris în lista monumentelor istorice, nu poate constitui un fine de neprimire a acțiunii în revendicare, ce nu presupune înstrăinarea, ci readucerea imobilului în patrimoniul celui ce se consideră proprietarul său.
S-a constatat, de asemenea, că la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 8179 din 2 iulie 1997, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, conform cărora, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, nu erau în vigoare, așa încât, nu pot fi aplicate raportului juridic dedus judecății.
De asemenea, decizia civilă nr. 53/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție se aplică în legătură cu dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în sensul interpretării acestora precum că aceste dispoziții nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Or, imobilul în litigiu nu a făcut obiectul actelor de expropriere, acesta fiind trecut în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 92/1950.
Curtea a reținut că reclamantul nu ar putea pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, decât în măsura în care are în patrimoniul său un bun. Noțiunea de bunuri poate cuprinde atât bunuri actuale, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are, cel puțin, o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
Existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului, astfel cum se statuează în mod expres de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea din 12 octombrie 2010 din Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României publicată în M. Of. din 22 noiembrie 2010.
Or, reclamantul, fără doar și poate, în baza sentinței nr. 8179 din 2 iulie 1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București, este titularul unui bun actual în sensul dat de jurisprudența Curții Europene, atâta vreme cât i s-a recunoscut calitatea de proprietar al întregului imobil în care intră și apartamentul nr. 7, ce face obiectul prezentului litigiu, iar vânzătorul apartamentului nr. 7 către autorul pârâtului, a fost obligat la predarea acestuia.
în condițiile recunoașterii în patrimoniul reclamantului a existenței unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, Curtea a constatat că de vreme ce, din anul 1998 și până în prezent, acesta nu a putut intra în stăpânirea imobilului, a fost privat de proprietatea sa, în sensul tezei a II-a.
Privarea de proprietate implică atât dreptul la acțiune pentru recuperarea acesteia, cât și dreptul de a obține restituirea bunului în natură, astfel încât, este neîntemeiată critica privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, cât și netemeinicia acesteia.
Referitor la criticile legale de greșita aplicare a Legii nr. 112/1995, în ceea ce privește restituirea în natură a imobilului către reclamant, nu pot fi primite, atâta vreme cât acesta nu a devenit titularul unui bun în baza Legii nr. 112/1995, ci în cadrul unei acțiuni în revendicare judecată în contradictoriu cu statul.
Desigur că, și pârâtul este continuatorul titularului contractului de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996, respectiv P.D., nedesființat.
S-a constatat, însă, că la data încheierii contractului, reclamantul formulase cerere de restituire în natură la 26 iulie 1996, dar, cu toate acestea, fără a se efectua verificări în acest sens de către vânzător și cumpărător, operațiunea de vânzare a apartamentului a avut loc.
Acesta poate beneficia de dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care-i permit restituirea prețului de piață al imobilului, așa încât, nu rămâne privat de proprietatea sa.
în raport de aceste elemente, dar și de recunoașterea cu caracter retroactiv a dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului în litigiu, ceea ce echivalează cu crearea unui nou act de proprietate în baza sentinței civile suscitate, pe bună dreptate, instanța a acordat preferabilitate titlului de proprietate al reclamantului.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul S.A.A., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că instanța a făcut o aplicare și o interpretare greșită a prevederilor legale în vigoare, considerând eronat că dovada titlului de proprietate al intimatei-reclamante se realizează fără putința de tăgadă printr-o "hotărâre irevocabilă, trecută în putere de lucru judecat prin care s-a constatat că bunul nu a ieșit niciodată din patrimoniul foștilor proprietari, iar pe de altă parte, autorul pârâtului defunctul P.D. a cumpărat bunul în litigiul înainte de soluționarea cererii în restituirea formulată în baza Legii nr. 112/1995 de foștii proprietari, și nu se poate reține în favoarea acestuia bună-credința.".
Această hotărâre nu poate fi reținută cu autoritate de lucru judecat raportat la situația dedusă judecății, atât timp cât judecata nu s-a desfășurat în contradictoriu cu subdobânditorul de bună-credință și cu titlu oneros.
Puterea lucrului judecat, mult mai cuprinzătoare decât autoritatea de lucru judecat, implică acea calitate atașată hotărârii, ce nu mai poate fi reformată. Ori, doctrina și practica judiciară este mult mai riguroasă în îndeplinirea condițiilor stipulate de art. 1201 C. civ. Din definiția enunțată de art. 1201 C. civ., condițiile autorității de lucru judecat vizează practic, elementele acțiunii civile: identitatea de obiect, de subiecte și de cauză.
Față de hotărârea invocată în motivarea instanței, nu se poate reține autoritatea de lucru judecat, nefiind îndeplinită condiția de identitate de subiecte și nici identitatea de cauză. Cu privire la părțile, considerate în calitatea lor juridică, se cere ca ambele cereri să fi fost făcute de ele, în contra lor și având aceeași calitate.
Evident, aceasta condiție nu este îndeplinită întrucât, pe de o parte sentința nr. 8179 din 02 iulie 1997, a fost pronunțată în contradictoriu cu C.G.M.B. și SC F. SA, persoane care în momentul promovării acțiunii în justiție nici nu îndeplineau calitatea de proprietari ai bunului imobil revendicat, întrucât autorul recurentului devenise proprietar încă din 29 octombrie 1996, iar pe de altă parte nu există identitate de cauză între cele două spețe.
Dacă în acțiunea în revendicare îndreptată împotriva C.G.M.B. și SC F. SA, cauza invocată de reclamant este reprezentată de deținerea imobilului de către un neproprietar, care a preluat abuziv bunul, astfel că titlul sau este lovit de nulitate absolută, în speța pendinte suntem în situația clasică a unei acțiunii petitorii, în care proprietarul neposesor opune un titlu de proprietate unui dobânditor subsecvent, cu titlu oneros, fapt ce implică din partea instanței de judecată obligația de a compara cele două titluri de proprietate, pentru a decide care este mai vechi și mai bine conturat.
Autoritatea lucrului judecat se atașează dispozitivului hotărârii, adică la ceea ce realmente a fost judecat, nu considerentelor, adică nu la ceea ce constituie justificarea în fapt sau în drept a deciziei instanțelor. Puterea de lucru judecat privește ceea ce efectiv, în mod real și decisiv, fără rezerve și fără condiții, s-a tranșat prin dispozitiv.
Prin sentința nr. 8179, instanța a tranșat următoarea situație: reclamantul are dreptul la restituirea imobilului de la Statul Roman (prin C.G.M.B., în calitate de reprezentant și SC F. SA în calitate de administrator al bunului statului), care i l-a preluat abuziv.
Hotărârea judecătorească anterior indicată are caracter declarativ de drepturi, iar nu constitutiv, astfel că, în situația în care se promovează o acțiune petitorie întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. de la 1864, instanța de judecată ar trebui să compare titlurile de proprietate ale celor două părți, hotărârea judecătorească anterior indicată neputând constitui titlu de proprietate.
Instanța de fond, cât și cea de apel a pronunțat o soluție netemeinică, deoarece nu au aplicat speței Legea nr. 112/1995 în spiritul și litera ei. Instanța ar fi trebuit să constate că potrivit prevederilor art. 1 și 2 din Legea nr. 112/1995. se pot restitui în natură foștilor proprietari numai apartamentele cu destinație de locuință trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, și care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989 cu condiția ca foștii proprietari sau moștenitorii acestora să locuiască în respectivul apartament în calitate de chiriași.
Intimatul reclamant nu a respectat prevederile art. 14 din Legea nr. 112/1996 cu privire la formularea unei cereri de restituire în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii, data vânzării apartamentului în litigiu către autorul recurentului-pârât fiind în afara termenului de 6 luni sus menționat. La data de 29 octombrie 1996 la care autorul recurentul a cumpărat imobilul în litigiu, nu exista niciun impediment legal pentru dobândirea acestuia.
Având în vedere că suntem în cadrul unei acțiuni ce este întemeiată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), iar nu pe legea specială (Legea nr. 10/2001), instanța de judecată ar fi trebuit să compare cele două titluri, respectiv, titlul reclamantului pe de o parte, iar pe de altă parte, titlul pârâtului.
Acțiunea în revendicare fiind definită ca fiind acea acțiune reală și petitorie prin care proprietarul neposesor cere recunoașterea dreptului său de proprietate și restituirea bunului său de la posesorul neproprietar, reclamantul trebuia să facă dovada potrivit art. 1169 C. civ., că autorul său este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, iar dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat se dovedește cu acte translative de proprietate (vânzarea, donația, schimbul).
în cauză nu s-a făcut proba că reclamantul ar fi îndreptățit să solicite revendicarea imobilului, la dosar fiind depus un titlu de proprietate al autorilor reclamantului, niciunul dintre actele depuse la dosar nu poate fi considerat titlu de proprietate al autorilor reclamantului, astfel încât să confere posibilitatea ca instanța să-l compare cu cel al paratului.
La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare unitatea deținătoare a imobilului, SC F. SA era proprietar necontestat, titlul acestuia nefiind desființat. în consecință, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, părțile contractante au fost de bună-credință, vânzătoarea era proprietara apartamentului vândut, titlul ei nu fusese desființat de către instanță, iar cumpărătorii au apreciat că încheierea contractului s-a realizat cu adevăratul proprietar.
Prin Decizia nr. 1433/1957 a fostului Tribunal Suprem - Colegiul Civil s-a statuat că "în principiu anularea titlului de proprietate al transmițătorului cu titlu oneros al unui bun nu atrage caducitatea actului în ceea ce privește pe subachizitor în cazul în care acesta este dobânditor de bună credință". De asemenea, Instanța Suprema prin Decizia nr. 468/1983 Secția Civilă a statuat aceeași soluție justificându-se pe considerente de echitate și stabilitate socială.
Așadar, condiția esențiala ca actul de vânzare-cumpărare să fie menținut este ca terțul subachizitor să fie încredințat că persoanele de la care a dobândit aveau toate însușirile cerute de lege spre a-i transmite valabil drepturile asupra bunului. Potrivit prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 atât proprietarii și moștenitorii acestora cât și chiriașii pot formula cereri, iar rezolvarea uneia nu este condiționată de cealaltă, singura condiție pentru chiriași fiind să aibă contract de închiriere legal încheiat iar actul să fie încheiat cu buna-credință.
Chiar dacă se constată că s-a vândut bunul altuia sancțiunea prevăzută este nulitatea relativă și nu nulitatea absolută, nulitatea ce poate fi invocată doar de către părțile contractante și nu de către un terț. Cum reclamantul-intimat este terț față de contractul de vânzare-cumpărare, acesta nu are calitatea de a solicita nulitatea acestui contract.
La data încheierii acestui contract nu există nicio dispoziție legală care să prevadă sancțiunea nulității absolute a contractului încheiat în astfel de situații. Potrivit art. 1 alin. (6) din H.G. nr. 20/1996 procedurile administrative prevăzute de Legea nr. 112/1995 sunt suspendate dacă pe rolul instanțelor de judecată exista dosare de revendicare, dar acest text de lege nu se aplica în cauza de față deoarece alin. (6) al art. 1 din H.G. nr. 20/1996 a fost introdusa prin H.G. 11/1997, deci ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, iar legile nu se pot aplica retroactiv pentru simplul motiv că s-ar încalcă principiul neretroactivită?ii prevăzut de Constituția României.
în mod greșit a reținut instanța de judecă că, după pronunțarea sentinței nr. 8179 din 02 iulie 1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București prin care s-a constatat calitatea de proprietar a reclamantului cu privire la imobilul situat în strada Burghelea, pârâtul nu mai poate contesta cu succes dreptul de proprietate al reclamantului asupra apartamentului nr. 7, inclus în acest imobil, un astfel de raționament aducând, așa cum deja s-a arătat încălcarea dreptului la un proces echitabil.
Contractul de vânzare-cumpărare a fost transcris în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni imobiliare al Judecătoriei Sectorului 2 București, la data de 11 noiembrie 1996, devenind astfel opozabil erga omnes.
în consecință, toate actele subsecvente emise de Consiliul General al Municipiului București în executarea sentinței civile nr. 8179/1997 sunt acte îndeplinite de un neproprietar și nu produc efecte juridice: procesul verbal de predare-primire nr. x/1998 al Primăriei municipiului București în baza sentinței civile nr. 8179/1997 prin care se predă inclusiv apartamentul proprietatea autorului recurentului.
Instanța a făcut o aplicare greșită a prevederilor legale, considerând că sentința anterior indicată instituie "o prezumție de putere de lucru judecat, ce nu mai poate face obiectul unei noi analize într-un alt proces, decât cu riscul afectării principiului securității raporturilor juridice."
Prin raționamentul aplicat de instanța de judecată este afectat principiul securității raporturilor juridice, titlul pârâtului nefiind comparat cu cel opus de reclamantă.
CEDO a statuat că în măsura în care, între momentul introducerii cererii în fața Curții și acela al adoptării hotărârii, reclamantului i s-a restituit o parte din bun, obiectul obligației alternative va fi dat sau de partea nerestituită, sau de contravaloarea acesteia. Astfel, în cauza Brumărescu c. României, instanța europeană a reținut că reclamantului i s-a restituit prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă apartamentul pe care-l ocupa, ceea ce înseamnă că statul "trebuie să restabilească dreptul de proprietate al reclamantului pentru restul casei."
Dacă statul nu poate proceda la astfel de restituire, în cauza Brumărescu c. România, acesta nu mai era posibilă datorită înstrăinării unui apartament din imobil către un terț încă din anul 1974, statul va fi obligat, într-un anumit termen, să plătească o altă sumă de bani considerată de Curte ca reprezentând valoarea părții nerestituite și o alta sumă pentru acoperirea prejudiciului moral, ambele apreciate în echitate.
Deși în fața instanței de apel au fost invocate vicii de procedură ce afectează vădit securitatea raporturilor juridice, acestea nu au fost analizate sau motivate. Astfel a arătat instanței, faptul că în pronunțarea soluției s-a ținut cont de acte necertificate pentru conformitate cu originalul și că de asemenea, deși a fost efectuată înscrierea în fals, instanța nu a încuviințat cererea privind înfățișarea actelor în original.
în actul dotal care privește imobilul din strada Grațioasa și nu imobilul din str. Burghelea, sector 2 se menționează că este urmat de "procesul verbal de autentificare din 16 februarie 1927" al Tribunalului Ilfov Secția Notariat, filă care însă nu este atașată documentului depus la dosar de reclamant. De asemenea, instanța de apel a pierdut din vedere faptul că actul dotal a fost încheiat în 1927 în condițiile în care autorii care au instituit dota au dobândit proprietatea în anul 1929.
Un aspect important asupra căruia instanța nu și-a îndreptat atenția este faptul că la dosar nu există mențiuni privitoare la radierea celor două ipoteci care grevau imobilul din Dr. Burghelea sector 2 pentru sume foarte mari la aceea vreme (1.700.000 lei și respectiv 2.700.000 lei) pentru garantarea cărora s-au instituit în anul 1929 și respectiv 1935 ipoteci pe termen de 25 de ani în favoarea împrumutătorului Credit Funciar Urban București.
Faptul că, pe copia actului de ieșire din indiviziune și de partaj voluntar datat 14 iunie 1946, nevizat pentru conformitatea cu originalul, apare o ștampilă a Direcției Municipiului București din care rezultă că "actul se afla în dosarul Comisiei pentru înființarea Cărților funciare în București". Aceasta mențiune este contrazisă de un document pe care l-a obținut de la Arhivele Naționale și pe care l-a depus la dosar, din care rezultă că nr. 19051/1940 nu aparține vreunui dosar ci este nr. Procesului verbal emis de Comisia pentru înființarea Cărților Funciare. De asemenea, din aceeași adresa Arhivele Naționale, comunică și o copie a actului dotal autentificat sub nr. 28309/1927 și actul de ieșire din indiviziune și de partaj voluntar din 1946 faptul că "nu deține alte documente în afara Procesului verbal nr. 19051/1940."
Față de aceste inadvertențe a solicitat ca reclamantul-intimat să înfățișeze originalul înscrisurilor, instanța a pronunțat o soluție pe baza unor acte ce nu prezintă niciun element de autenticitate, fapt care periclitează grav siguranța raporturilor juridice deduse judecății.
Așadar, prin opunerea prezumției autorității de lucru judecat față de o situație juridică ce nu a fost încă tranșata și prin refuzul de a pune în vedere reclamantului-intimat de a certifica actele depuse la dosar sau de a înfățișa originalul acestora, instanța încalcă dreptul la un proces echitabil garantat prin prevederile art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Pentru ca dreptul la un proces echitabil garantat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, să nu fie încălcat, este necesar ca instanța în fața căreia este adusă cauza să se bucure de jurisdicție deplină, ea trebuie să fie competentă să analizeze atât aspectele de fapt, cât și cele de drept ale cauzei . O instanță care este ținută de interpretarea dată de către un organ administrativ unei chestiuni de fapt sau de drept deduse judecății nu va fi considerată ca având jurisdicție deplină. Nepronunțarea asupra unui capăt de cerere sau asupra probelor solicitate duce la constatarea încălcării acestui principiu, astfel cum a arătat Curtea chiar într-o cauză împotriva României.
Curtea a stabilit că, în anumite circumstanțe, inadmisibilitatea unei probe decisive sau imposibilitatea contestării unei probe importante administrate de partea adversă lasă fără conținut dreptul de acces la o instanță.
Pentru justificarea calității procesuale active, era esențial ca reclamantul să depună la dosar certificatul de moștenitor al defunctului G.M. și A.V.G., precum și al defunctului I.G., cel de-al doilea fiu al soților G., fără de care nu își poate justifica calitatea procesuală activă în acțiunea în revendicare pe care a inițiat-o.
La dosar nu au fost depuse actele de naștere sau deces care să prezinte legătura de filiație/moștenire între G.M. și G.A., pe de o parte și între aceștia și G.M.G.D.
Potrivit art. 76 din Legea nr. 35/1996 notarul stabilește calitatea moștenitorilor cât și întinderea masei succesorale. Art. 77 din aceiași lege precizează că bunurile ce conțin masa succesorală se dovedesc prin înscrisuri sau prin orice alte mijloace admise de lege.
Potrivit art. 88 din Legea nr. 35/1996 certificatul de moștenitor face dovada deplină în privința calității de moștenitor și a cotei sau bunurilor ce se cuvin fiecărui moștenitor în parte. Din certificatele de moștenitor aflate la dosarul cauzei nu reiese că imobilul revendicat ar face parte din masa succesorală, iar față de aceste înscrisuri reclamantul nu își dovedește calitatea procesuală activă.
Din analiza cuprinsului actului de ieșire din indiviziune și de partaj voluntar, încheiat conform mențiunilor din cuprinsul său, la data de 14 iunie 1946, se constată o inadvertență majoră cu privire la imobilul ce a format obiectul partajului. Cei trei coindivizari au în?eles să-si partajeze moștenirea rămasă de pe urma tatălui lor, respectiv imobilul din strada Burghelea sector 2. Cei trei coindivizari au interes să î?i partajeze moștenirea rămasă de pe urma tatălui lor, respectiv imobilul din str. Burghelea, colț cu str. Prof. Dr. Georgescu. Or averea defunctului nu mai putea fi compusă din întreg imobil, data fiind existența actului dotal așa cum sa susținut reclamantul.
La dosar nu există niciun act care să justifice legătura de rudenie dintre "autorii reclamantului" G.R.T. și G.L.V. și persoanele menționate ca proprietari în Procesul verbal nr. x/1940 al Comisiunii pentru înființarea Căr?ilor funciare în București, A.M.V., G.M.I. și G.M.R.
Astfel, în legătura cu deschiderea succesiunii după defunctul G.M.I. și cu privire la eventualii moștenitori ai defunctului G.M.I., care deține 1/ 4 din dreptul de proprietate asupra imobilului din Dr. Burghelea, nu se face nicio probă în dosar. Nu se face nicio probă în dosar nici cu privire la dezbaterea succesiunii după urma defunctei A.G., soția lui M.G.
Pentru justificarea calității procesuale active, era esențial ca reclamantul să depună la dosar certificatul de moștenitor al defunctului G.M. și A.M.G., precum și al defunctului I.G. cel de-al doilea fiu al soților G., fără de care nu î?i poate justifica calitatea procesuală activă în revendicare pe care a inițiat-o. Mai mult, obiectul dotei instituită prin actul Dotal analizat privește numai jumătate din "proprietatea deținută" de cei doi soți G. Cu privire la cealaltă jumătate din "proprietatea" revendicată, erau esențiale actele care lipsesc de la dosar, respectiv actele translative de proprietate asupra imobilului, cal și certificatele de moștenitor de pe urma defuncților: G.A., G.M. și G.I.
De asemenea, în cauză nu s-a făcut dovada faptului că există identitatea între adresa str. Burghelea și Str. Grațioasa, care apare în actul dotal. Mai mult, la dosar există acte privind istoricul străzii, acte din care rezultă ca str. Burghelea nu a avut vreodată denumirea de str. Grațioasa.
Potrivit adresei nr. 791169 din 15 decembrie 2008 a Primăriei Municipiului București, referitoare la istoricul străzii Burghelea, se indică faptul că, niciodată str. Burghelea nu a purtai denumirea de str. Grațioasa. Mai mult, potrivit istoricului de rol poștal, din anul 1921 și până în prezent nu s-a modificat denumirea străzii Burghelea, ori, actul dotal, care a fost încheiat în anul 1927 conform mențiunilor din cuprinsul său, a primit imobilul din str. Grațioasă, care începând cu anul 1942 a fost redenumită str. Prof. dr. Mihail Georgescu.
în sprijinul cererii sale de revendicare, reclamantul - intimat a depus la dosar numai acte declarative și nu acte translative de proprietate. Prin actele declarative depuse la dosar, reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului pe care îl revendică.
în cuprinsul copiei actului dotal nu există nicio mențiune cu privire la actul în baza căruia înzestrătorii au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului constituit cu titlu de dotă.
Mai mult, la pag 2 alin. (2) al acestui act se menționează "_ averea ce o constituie dota este proprietatea subsemnatului dr. M. Georgescu și o stăpânesc pe temeiul actelor autentificate la nr. x și nr. y".
S-a invocat că instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit prevederile legale în soluționarea inadmisibilității acțiunii întemeiată pe dreptul comun.
Instanța trebuia ca în analiza cererii de chemare în judecată să ia în considerare ansamblul legislației în vigoare nu numai textele legale invocate de către reclamanți.
în prezent, dispozițiile imperative ale art. 46 alin. (4) al Legii nr. 10/2001 astfel cum a fost completată și modificată prin Legea nr. 10/2001, impun fostului proprietar obligația de a urma calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, prevederile acestei legi fiind prioritare în raport cu dreptul comun. Fostul proprietar nu mai poate avea câștig de cauza într-o acțiune în revendicare formulată împotriva actualului proprietar, de vreme ce valabilitatea titlului de proprietate a fostului proprietar este condiționată de parcurgerea procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001, care impune restituirea prin echivalent a imobilului care nu mai poate fi retrocedat în natură.
Obligația de restituire prin echivalent prevăzuta de art. 7 alin. (11) din Legea 10/2001 in cazul imobilelor care nu mai pot fi restituite în natură este o obligație legală impusă atât "unității deținătoare", cât și oricăror alte autorități publice, în aplicarea Legii nr. 10/2001 și trebuie avută în vedere și în soluționarea acțiunii în revendicare prin formularea căreia fostul proprietar ar urmări obținerea imobilului în natură.
Mai mult, prin dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 în noua reglementare, legiuitorul consacra preferabilitatea titlului actualului proprietar, condiționat de dobândirea dreptului de proprietate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Titlul de proprietate al proprietarului actual cumpărător al imobilului în baza Legii nr. 112/1995 are valoare de înscris autentic și constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii lui.
Instanța a efectuat o aplicare greșită a prevederilor art. 8 alin. (3) din H.G. nr. 632/1996 care se aplică coroborat cu prevederile art. 2 din O.G. nr. 68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural național. Din conținutul contractului de vânzare-cumpărare rezultă că imobilul intră "în categoria bunurilor culturale comune" astfel încât vânzarea ap. 7 proprietatea autorului subsemnatului pârât se putea vinde în conformitate cu prevederile Legii nr. 112/1995 și ale H.G. nr. 632/1996. Pe cale de consecință vânzarea apartamentului din str. Burghelea în baza Legii nr. 112/1995 către autorul recurentului, este legală.
Potrivit Legii nr. 10/2001 care are ca obiect de reglementare tocmai restituirea imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în art. 45 se arată că actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.
în art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 se prevede că "măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent și în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea prevederilor legale".
Dispozițiile legale sunt în conformitate cu Convenția Europeana a Drepturilor Omului, deoarece, CEDO a interpretat Convenția în sensul că nu există un drept de restituire absolut necircumstanțiat și necondiționat, ci această restituire funcționează atât timp cât nu se aduce atingere altor drepturi acționate de terți în timp, caz în care o despăgubire reprezintă o reparație suficientă.
în aceste condiții, raportat la ansamblul legislației în vigoare în România care are ca obiect restituirea de imobile preluate abuziv de stat în perioada 1945-1989, reclamantul nu are dreptul la restituirea în natură, ci, cel mult, la o despăgubire prin echivalent.
Prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în recursul în interesul legii s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, această din urmă are prioritate.
Această prioritate poale fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. în argumentarea acestei dispoziții, instanța, în considerentele deciziei, a reținut jurisprudența CEDO din care reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.
Curtea amintește că, în principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală iar acest caracter se consacră atât timp cât există și posibilitatea de a se reduce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului.
Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabila uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convenit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.
în acest sens, în cauza "Raicu contra României" Curtea Europeana a Drepturilor Omului a arătat: Curtea Europeana a Drepturilor Omului acceptă ca obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim, cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate.
în acest scop, legisla?ia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze astfel persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri.
Aplicând în speță jurisprudența C.E.D.O. precum și decizia nr. 33/2008 a înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, rezultă că dacă s-ar admite prezenta acțiune în revendicare s-ar aduce atingere dreptului lui de proprietate, de asemenea ocrotit, iar privarea de bun a acestuia în sensul Convenției în absența oricărei despăgubiri constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional Convenției.
Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
Prin sentința civilă nr. 8178 din 2 iulie 1997, definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de G.M.D., în calitate de reclamant împreună cu S.L.V. și au fost obligați pârâții Consiliul General al Municipiului București și SC F. SA să le lase acestora în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. Dr. Burghele, sector 2, (fostă str. Grațioasă) alcătuit din construcție, subsol, mezanin, 3 etaje, mansardă, garaj și teren în suprafață de 1.587 m.p., reținându-se că statul nu a avut un titlu valabil, întrucât fostul proprietar a fost deposedat prin violență, fiind numai un posesor de fapt al bunului, în timp ce dreptul de proprietate n-a ieșit niciodată din patrimoniul fostului proprietar.
în temeiul acestei sentințe a fost emisă de Primarul General al Municipiului București dispoziția nr. 341 din 11 februarie 1998, iar ulterior, constatându-se că o parte din apartamente erau vândute chiriașilor s-a emis dispoziția nr. 1709 din 30 iulie 1998 prin care s-a propus acordarea de despăgubiri bănești, iar la apariția Legii nr. 10/2001 s-a formulat și notificare, nesoluționată nici până în prezent.
Apartamentul în litigiu, dobândit de către recurentul - pârât prin transmisiune succesorală, a fost dobândit de către autorul P.D. în baza contractului de vânzare-cumpărare din 29 iunie 1996 încheiat cu SC F. SA în calitate de vânzător în baza Legii nr. 112/1995, a fost restituit în natură reclamantului prin sentința nr. 8179 din 2 iulie 1997 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, fiind inclus în imobil.
în mod fondat au reținut instanțele că aspectele reținute prin această hotărâre privind calitatea de proprietar a reclamantului, identitatea dintre bunul revendicat și cel pentru care s-a dispus restituirea, nu mai pot fi puse în discuție, existând prezumția puterii de lucru judecat, ce nu mai poate face obiectul unei noi analize într-un alt proces, decât cu riscul afectării principiului securității raporturilor juridice civile, instanța nereținând existența autorității de lucru judecat, ceea ce ar fi impus analiza condițiilor impuse de art. 1201 C. civ.
Atât prezumția, cât și excepția lucrului judecat, reprezintă instrumente juridice menite să servească instituția puterii lucrului judecat, care este cel mai important efect al hotărârilor judecătorești și care are la bază două reguli fundamentale și anume: o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată; soluția cuprinsă în hotărâre, fiind prezumată a exprima adevărul, nu poate fi contrazisă de o altă hotărâre.
Ceea ce legitimează puterea de lucru judecat nu este atât caracterul definitiv al hotărârii, ci adevărul care trebuie să stea la baza ei, adevărul constituind temeiul, rațiunea și fundamentul social și moral al acestui efect al hotărârii judecătorești.
Puterea de lucru judecat urmărește și evitarea contrazicerilor între două hotărâri judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o hotărâre ulterioară.
Astfel, în cauză s-a reținut, printr-o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat că imobilul în întregul său, de la adresa din str. Dr. Burghelea (fostă str. Grațioasă) a aparținut autorilor reclamantului, fiind preluat în mod abuziv, statul exercitând o posesie de fapt, fondată și conservată prin violență, astfel că aspectele privind nedovedirea calității de proprietar a autoarelor reclamantului și inexistența unei identități între imobilul evidențiat în actele de proprietate și cel revendicat, nemaiputând face obiect de analiză în prezenta cauză.
Jurisprudența C.E.D.O. a explicitat și dezvoltat noțiunea de "bun" și "speranță legitimă" inclusiv în cauzele împotriva României și, mai ales, în cauza Atanasiu ș.a., din 15 octombrie 2010.
Dacă în jurisprudența anterioară a Curții Europene simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate (cauza Străin, cauza Porțeanu, cauza Andreescu Murăreț și alții, etc.), în cauza Atanasiu s-a arătat că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.
în caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.
Dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Proprietarul care deține un "bun actual" în accepțiunea dată de hotărârea pilot anterior evocată poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată că, în speță, reclamantul are un drept la restituire care să-l îndreptățească la restituirea posesiei, fiind lipsită de relevanță buna-credință a chiriașului cumpărător și a subdobânditorilor.
Prin decizia nr. 33/2008, a înaltei Curți nu s-a statuat în sensul că sunt inadmisibile acțiunile întemeiate potrivit dreptului comun, ci doar asupra concursului dintre Legea specială nr. 10/2001 și legea generală în materie, distingând instanța supremă între diferite situații ce se pot ivi în practică și prin raportare la jurisprudența C.E.D.O. în această materie.
S-a reținut, printre alte aspecte, în cuprinsul acestei decizii că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude în toate situațiile posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, fiind posibil ca reclamantul dintr-o asemenea acțiune să se poată prevala de existența unui bun în sensul convenției și atunci trebuie să i se asigure accesul la justiție, rezultând, totodată, din aceeași decizie, necesitatea de a se analiza pe fond o astfel de acțiune, avându-se în vedere posibilitatea ca pârâtul să se poată prevala la rândul său de un bun, precum și alte principii ca asigurarea stabilității, securității circuitului civil, etc.
Asupra noțiunii de "bun" în sensul Convenției și succesului în acțiunea în revendicare, ca urmare a comparării titlurilor exhibate se constată că în mod corect, Curtea a apreciat că titlul cel mai bine caracterizat este cel al reclamantului care provine de la adevăratul proprietar, în timp ce, al pârâtului provine de la un neproprietar, fiind fără relevanță, în această procedură a comparării titlurilor, atât aparența unui drept, cât și buna-credință a dobânditorilor.
Mai mult jurisprudența C.E.D.O. statuează, în materia revendicării imobilelor de acest gen că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună - credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al altuia reprezintă o privare de bun (Porțeanu, Străin, Filipescu), iar prin constatarea nevalabilității titlului statului prin sentința civilă nr. 8179/1997 a Judecătoriei sectorului 2 București, irevocabilă, bunul a fost recunoscut ca aparținând retroactiv patrimoniului autorilor reclamantului.
Autorul pârâtului a devenit proprietar mai înainte ca dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului imobil să facă obiectul unei confirmări definitive, care s-a și produs prin efectul declarativ al sentinței civile, hotărâre care a reținut, cu autoritate de lucru judecat, caracterul abuziv al preluării de către stat a imobilului nefiind respectate dispozițiile art. II din Decretul nr. 92/1950.
Imposibilitatea restituirii în natură a bunului a rezultat tocmai din înstrăinarea unor apartamente ale imobilului iar pentru a fi îndepărtat acest impediment reclamantul a promovat acțiunea în revendicare.
Mijlocul procedural eficient, care să apere dreptul de proprietate, ca și drept efectiv, iar nu doar garantat prin legea fundamentală, împotriva persoanelor fizice, particulari care au dobândit apartamentele în litigiu în condițiile Legii nr. 112/1995, este acțiunea în revendicare, procedura administrativă reglementată prin legea specială având menirea de a guverna raporturilor juridice dintre foștii proprietari și stat.
Acțiunea în revendicare nu poate fi paralizată de formularea unei notificări în procedura menționată și nici a unei acțiuni în anularea contractului de vânzare cumpărare, acțiune care să fie întemeiată pe dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001.
în ceea ce privește nereținerea, a incidenței dispozițiilor art. 9 și 14 din Legea nr. 112/1995, instanța de apel în mod fondat a soluționat acțiunea în revendicare, nefiind învestit de reclamant ori de către pârât, pe cale reconvențională, cu un petit având ca obiect constatarea nulității vânzării încheiate în condițiile Legii nr. 112/1995 ori, după caz, constatarea bunei - credințe a dobânditorului imobilului în contextul aceleiași legii. Instanța a reținut că și pârâtul deține un bun și a procedat la compararea titlurilor, dând eficiență titlului celui mai bine caracterizat.
Având în vedere aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., s-a respins recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6012/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5745/2012. Civil → |
|---|
