ICCJ. Decizia nr. 6182/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6182/2012
Dosar nr. 1876/2/2011
Şedinţa publică din 11 octombrie 2012
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 18 septembrie 2001, sub nr. 6724/2001, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, reclamanţii P.N.O., P.S.R. şi M.R.E. au chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, SC H.N. SA, M.C. şi M.G. şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1996 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată prin SC H.N. SA şi M.C. şi M.G. având ca obiect imobilul situat în str. R., ap. 5, sector 1, Bucureşti şi să oblige pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi posesie acest imobil.
Prin cererea înregistrată la data de 18 septembrie 2001, sub nr. 6725/2001, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, aceeaşi reclamanţi au chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, SC H.N. SA, O.A.A. şi O.S. şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 06 noiembrie 1996 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată prin SC H.N. SA şi O.A.A. şi O.S. având ca obiect imobilul situat în str. R., ap. 3, sector 1, Bucureşti şi să oblige pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi posesie acest imobil.
Prin încheierea de la termenul de judecată din data de 25 aprilie 2002, Tribunalul Bucureşti a conexat cele două dosare, iar prin sentinţa civilă nr. 992 din 27 iunie 2002 a admis cererea formulată de reclamanţi, a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare din 21 octombrie 1996 şi din 06 noiembrie 1996 şi a obligat pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie apartamentele nr. 3 şi nr. 5 situate în Bucureşti, str. R., sector 1.
Prin decizia nr. 45 din 29 ianuarie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de pârâţii M.C., M.G., O.A.A. şi O.S. împotriva sentinţei civile nr. 992 din 27 iunie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere privind revendicarea şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei. A respins apelurile declarate de ceilalţi pârâţi.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 4610 din 11 mai 2006, a admis recursul declarat de reclamanţii P.N.O., P.S.R. şi M.R.E. împotriva deciziei nr. 45 din 29 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat în parte decizia şi sentinţa civilă nr. 992 din 27 iunie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi a trimis cauza aceluiaşi Tribunal, spre rejudecarea capătului de cerere privind restituirea în natură a imobilului. A menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei cu privire la constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare şi a respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţi.
Înalta Curte a reţinut că, în aplicarea art. 84 C. proc. civ., art. 112 lit. a) C. proc. civ. şi art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanţa avea obligaţia de a stabili în mod corect cadrul procesual, normele legale şi instituţiile juridice aplicabile, iar faptul că reclamanţii au invocat ca temei al cererii de chemare în judecată, alături de Legea nr. 10/2001 şi dispoziţiile art. 480 C. civ., nu este de natură a schimba caracterul acţiunii, cadrul procesual trebuind plasat, neechivoc, în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Rejudecând cauza, prin sentinţa civilă nr. 143 din 03 februarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a admis acţiunea reclamanţilor P.N.O., P.S.R. şi M.R.E. formulată în contradictoriu cu pârâţii M.C., M.G., O.A.A. şi O.S. şi a obligat pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentele nr. 3 şi nr. 5 situate în Bucureşti, str. R., sector 1.
Sentinţa a fost desfiinţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, care, prin decizia civilă nr. 49A din 21 ianuarie 2010, admiţând apelul declarat de pârâţii M.C., M.G., O.A.A. şi O.S., precum şi cererea de aderare la apel formulată de pârâta SC H.N. SA, a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Bucureşti reţinând că, prin hotărârea apelată, au fost nesocotite prevederile art. 315 C. proc. civ. raportat la decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin sentinţa civilă nr. 1947 din 13 decembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamanţii P.N.O., P.S.R. şi P.R.E. împotriva pârâţilor O.A.A., O.S., M.C. şi M.G. şi a obligat pe pârâţi să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie apartamentele nr. 3 şi nr. 5 situate în Bucureşti, str. R., sector 1.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut că, potrivit deciziei nr. 4610/2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-un ciclu procesual anterior, cadrul legal de soluţionare a litigiului a fost stabilit ca fiind Legea nr. 10/2001, astfel că bunurile imobile au fost restituite în natură reclamanţilor, ca urmare a anulării irevocabile a titlurilor de proprietate ale pârâţilor asupra bunurilor în litigiu.
Împotriva sentinţei au declarat apel pârâţii M.C., M.G., O.A.A. şi O.S., precum şi Municipiul Bucureşti.
Prin decizia nr. 730 A din 20 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelurile formulate şi a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 1947 din 13 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în sensul că a obligat la restituirea bunurilor în litigiu, alături de persoanele fizice deja indicate în sentinţa apelată, şi pe Municipiul Bucureşti, păstrând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Instanţa de apel a reţinut că apelul declarat de pârâţi este fondat numai sub aspectul criticilor constând în necesitatea obligării Municipiului Bucureşti la restituirea imobilelor în litigiu.
Astfel, reclamanţii au formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001 la care Primăria Municipiului Bucureşti nu a răspuns, deşi au trecut mai mult de 5 ani de la data la care a rămas irevocabilă hotărârea judecătorească prin care au fost anulate titlurile de proprietate ale pârâţilor constituite în baza Legii nr. 112/1995 (decizia nr. 4610 din 11 mai 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezentul dosar).
Reţinând că instanţa a fost sesizată în baza Legii nr. 10/2001 şi că prin anularea titlurilor de proprietate ale pârâţilor, obligaţia de restituire a bunurilor revine Primăriei Municipiului Bucureşti în baza art. 25 alin. (1) coroborat cu art. 46 alin. (2) din legea menţionată, Curtea de apel a modificat în parte sentinţa atacată în sensul că, alături de persoanele fizice posesoare ale imobilelor, a obligat la restituirea bunurilor şi pe pârâtul Municipiul Bucureşti.
S-a apreciat că această obligaţie este impusă de dispoziţiile legale menţionate, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 20/2007 pronunţată în interesul legii, potrivit căreia instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
S-a mai reţinut că reclamanţii au dreptul la restituirea bunurilor în natură şi nu la despăgubiri, de vreme ce contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 au fost anulate. De asemenea, obligaţia de restituire a bunurilor revine atât Municipiului Bucureşti, cât şi oricăror persoane aflate în posesia acestor bunuri, deoarece entitatea învestită cu soluţionarea notificării este obligată la predarea efectivă a bunurilor potrivit art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, obligaţia fiind impusă tuturor deţinătorilor imobilelor, sub sancţiunea executării silite, în baza textului de lege menţionat.
Consideraţiile din motivele de apel formulate de Municipiul Bucureşti privind inadmisibilitatea acţiunii în revendicare sunt neavenite de vreme ce Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit cadrul procesual în limitele legii speciale şi, de asemenea, sunt lipsite de temei de fapt inclusiv argumentele care se referă la lipsa titlului de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului. Aceasta deoarece, respectând cadrul legal impus prin decizia nr. 4610 din 11 mai 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dreptul de proprietate asupra bunului a fost stabilit de instanţa de fond în baza Legii nr. 10/2001, prin trimiterea la considerentele irevocabile prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că bunul a trecut abuziv în proprietatea statului. Coroborarea cu dispoziţiile art. 2 alin. (2) în forma în vigoare a Legii nr. 10/2001 de la data declanşării procesului, impune concluzia existenţei bunului în patrimoniul reclamanţilor, anterior promovării prezentei cereri.
Prezenta hotărâre pronunţată în baza Legii nr. 10/2001 reprezintă numai o constatare a existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanţilor şi nu o hotărâre constitutivă de drepturi, deoarece dreptul de proprietate a fost recunoscut în temeiul Legii nr. 10/2001, prin art. 2 alin. (2) coroborat cu dispoziţiile irevocabile ale instanţelor judecătoreşti anterioare care au stabilit situaţia de fapt ce corespunde textului de lege menţionat.
Prezenta hotărâre recunoaşte numai exercitarea legală a unui drept de proprietate preexistent, exercitare ce trebuia recunoscută de Municipiul Bucureşti prin soluţionarea notificării în sensul restituirii bunului în natură cel mai târziu în termenul de 60 de zile de la data rămânerii irevocabile a deciziei civile nr. 4610 din 11 mai 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezentul dosar.
Împotriva acestei decizii,în termen legal au declarat şi motivat recurs pârâţii M.C. şi M.G., O.A.A. şi O.S. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
Deşi cuprinse în cereri de recurs diferite, motivele de recurs formulate de pârâţii M.C. şi M.G., O.A.A. şi O.S. sunt identice şi cuprind următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
1. Reclamanţii au introdus acţiunea în revendicare la data de 19 septembrie 2001. Anterior, la data de 08 iunie 2001, au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, prin care au cerut să li se restituie în natură întreg imobilul format din mai multe apartamente, situat în Bucureşti, str. R., sector 1.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 4610 din 11 mai 2010 a statuat că, faţă de caracterul acţiunii care a învestit instanţele în prezentul litigiu, cadrul procesual trebuie plasat în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001.
Faţă de aceasta îndrumare, cât şi faţă de dispoziţiile deciziei nr. 33/2008 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cererea reclamanţilor urma să fie rezolvată pe baza procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, şi nu direct de instanţa de judecată.
Faptul că, până în prezent notificarea nu a fost soluţionată, deschidea reclamanţilor calea unei acţiuni în justiţie pentru a obţine obligarea Primarului General la emiterea unei dispoziţii privind măsuri reparatorii, conform Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 315 C. proc. civ.
2. Cu ocazia dezbaterilor, instanţa de apel a luat act de concluziile orale, de respingere a apelurilor susţinute de reprezentantul Primăriei Municipiului Bucureşti.
Se impunea să se clarifice acest incident, întrucât Primăria Municipiului Bucureşti a declarat un apel amplu motivat, iar consilierul juridic nu a avut împuternicire să retragă apelul.
3. Cu ocazia rejudecării apelului, după repunerea cauzei pe rol, instanţa a respins cererea apelanţilor O.A.A. şi O.S. pentru lipsa de apărare, cerere motivată de împrejurarea că avocatul care-i reprezenta se afla la Tribunalul Dâmboviţa.
Având în vedere că apelanţii nu au mai beneficiat de termen pentru lipsa de apărare, se impunea admiterea cererii.
Prin respingerea cererii pentru lipsă de apărare au fost încălcate dispoziţiile art. 156 C. proc. civ., cât şi cele ale art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, formulează următoarele motive de recurs, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Faţă de împrejurarea că reclamanţii au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, trebuia urmată procedura instituită de dispoziţiile acesteia. Aşa cum rezultă din prevederile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată trebuie însoţită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor foştilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moştenitor a acestor persoane.
Potrivit art. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, sarcina probei proprietăţii, a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive şi a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul.
Având în vedere dispoziţiile Legii nr. 247/2005, unitatea deţinătoare stabileşte doar calitatea de persoană îndreptăţită la restituire sau despăgubiri, întinderea şi cuantumul despăgubirilor fiind stabilite de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Faţă de împrejurarea că apartamentele au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanţii urmează a primi despăgubiri.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte recursurile declarate de pârâţii M.C. şi M.G., O.A.A. şi O.S.:
1. Este adevărat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 4610 din 11 mai 2006 pronunţată în finalizarea primului ciclu procesual parcurs de prezentul litigiu, a reţinut că, faţă de caracterul acţiunii cu care reclamanţii au învestit instanţele, cadrul procesual trebuie plasat, neechivoc, în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001.
Nu se poate însă susţine că, în lipsa răspunsului entităţii învestite cu soluţionarea notificării pe care reclamanţii au formulat-o în temeiul Legii nr. 10/2001, cererile reclamanţilor cuprinse în această notificare nu puteau fi analizate şi soluţionate de instanţa de judecată şi nici că aceştia aveau deschisă numai calea unei acţiuni în justiţie pentru a obţine obligarea Primarul General la emiterea unei dispoziţii, conform Legii nr. 10/2001.
Aceasta deoarece, aşa cum în mod corect a apreciat instanţa de apel, în cauză sunt aplicabile dezlegările de drept stabilite prin decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (publicată în M. Of. nr. 764/12.11.2007).
Prin această decizie, s-a recunoscut competenţa instanţei de a dispune în mod direct soluţionarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 şi care vizează fondul pretenţiilor deduse judecăţii. S-a reţinut sub acest aspect că, din moment ce s-a prevăzut prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că deciziile/dispoziţiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor pot fi atacate la instanţele judecătoreşti, iar în cuprinsul art. 14 se face referire la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanţa, învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziţiei, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deţinătoare să emită o altă dispoziţie. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie ce i-a fost acordat prin lege, instanţa judecătorească dispune ea însăşi, în mod direct, soluţionarea pe fond a pretenţiilor deduse judecăţii.
Potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept prin deciziile pronunţate în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, iar prin decizia recurată, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a acestor prevederi legale.
Prin urmare, instanţa de apel nu a încălcat prevederile art. 315 C. proc. civ. raportat la decizia nr. 4610 din 11 mai 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, câtă vreme a făcut aplicarea deciziei nr. 20 din 19 martie 2007, decizie care are în vedere tocmai dispoziţiile Legii nr. 10/2001, act normativ în domeniul de aplicare al căruia trebuia plasat prezentul litigiu, aşa cum a dispus instanţa de recurs, prin decizia de casare menţionată.
2. Prin punctul doi al motivelor de recurs, pârâţii susţin că instanţa de apel a luat act de concluziile orale, de respingere a apelurilor susţinute de reprezentantul Primăriei Municipiului Bucureşti, fără să clarifice acest incident, deşi Primăria Municipiului Bucureşti a declarat un apel amplu motivat, iar consilierul juridic nu a avut împuternicire să retragă apelul.
Acest punct al motivelor de recurs cuprinde simple afirmaţii, fără a conţine precizări şi argumente de natură juridică care să justifice pretinsa nelegalitate a deciziei recurate sub aspectul invocat.
Susţinerile astfel formulate nu pot fi calificate ca fiind critici de nelegalitate cenzurabile pe calea recursului, astfel încât, faţă de prevederile art. 304 C. proc. civ., nu învestesc în mod legal instanţa de recurs cu analiza lor.
3. Deşi recurenţii au întemeiat motivele de recurs formulate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va încadra motivele de recurs cuprinse la acest punct şi care vizează încălcarea dreptului la apărare al recurenţilor prin raportare la art. 156 C. proc. civ. şi la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. şi va exercita controlul judiciar de legalitate din perspectiva acestui motiv de casare a hotărârii.
Potrivit art. 156 alin. (1) C. proc. civ.: „Instanţa va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată”.
Prin urmare, norma legală nu cuprinde o obligaţie imperativă a instanţei de a amâna cauza când partea pretinde că este lipsită de apărare. Legiuitorul lasă la aprecierea exclusivă a instanţei temeinicia motivelor invocate de părţi în susţinerea unei cereri pentru lipsă de apărare, judecătorul putând încuviinţa sau respinge o astfel de cerere în raport de argumentele care o susţin şi de circumstanţele cauzei.
În faţa instanţei de apel nu a fost formulată, în mod expres, de către pârâţi o cerere de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare. Unul din avocaţii aleşi ai pârâţilor a formulat o cerere de strigare a cauzei la sfârşitul şedinţei de judecată, justificată prin prezenţa sa la un alt litigiu, desfăşurat în aceeaşi zi, la Tribunalul Dâmboviţa.
Instanţa de apel a dat curs acestei cereri şi, aşa cum rezultă din practicaua deciziei recurate, a dispus strigarea cauzei la sfârşitul şedinţei de judecată.
După acordarea cuvântului în cadrul dezbaterilor, recurenţii-pârâţi au solicitat amânarea cauzei pentru imposibilitatea de prezentare a avocatului ales. În mod corect, faţă de prevederile art. 126 C. proc. civ., instanţa de apel a apreciat că o astfel de cerere nu mai putea fi formulată la acel moment, şi, făcând aplicarea alin. (2) al art. 156 C. proc. civ., a amânat pronunţarea hotărârii pentru a da posibilitatea părţilor să depună concluzii scrise.
Prin urmare, în cauză nu a existat o încălcare a prevederilor art. 156 C. proc. civ. şi a drepturilor procesuale ale părţilor în măsură să atragă admiterea recursului în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
II. Recursul declarat de Municipiul Bucureşti, prin Primarul General:
Prin motivele de recurs, pârâtul invocă incidenţa art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, art. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007 şi art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 245/2005 şi redă conţinutul acestor norme legale.
Înalta Curte constată că motivele de apel formulate în cauză nu au cuprins, la rândul lor, critici cu acest conţinut. Or, dat fiind principiul ierarhiei căilor de atac, instanţa de recurs nu poate să examineze, omissio medio, aspecte care nu au făcut obiectul controlului instanţei de apel şi care nu vizează, totodată, încălcarea unei norme imperative.
Recurentul afirmă totodată că, faţă de împrejurarea că reclamanţii au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, trebuia urmată procedura instituită de dispoziţiile acesteia şi că, întrucât apartamentele au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanţii urmează a primi despăgubiri.
Aceste afirmaţii nu se pot constitui în critici de nelegalitate ale deciziei recurate faţă de cerinţele art. 3021 C. proc. civ. care impun formularea, prin motivele de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale.
Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii M.C. şi M.G., O.A.A. şi O.S. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 730 A din 20 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6181/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6213/2012. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
