ICCJ. Decizia nr. 618/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 618/2012
Dosar nr. 5367/117/2009
Şedinţa publică din 03 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. W4/ A din 17 februarie 2011 Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie, a admis în parte apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 480 din 25 mai 2010 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a înlăturat din sentinţă dispoziţia referitoare la obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 130.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri morale, cu consecinţa respingerii în întregime a acestui petit. A menţinut restul dispoziţiilor din sentinţă. A respins ca nefundat apelul declarat de reclamanta M.L. împotriva aceleiaşi sentinţe. A obligat pe intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească apelantei reclamante suma de 1600 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:
Prin cererea adresată instanţei la 13 octombrie 2009, reclamanta M.L. a chemat în judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice pentru a dispune obligarea acestuia, în baza art. 1 alin. (2) lit. a) coroborat cu art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, să-i acorde despăgubiri în valoare de 150.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării politice a subsemnatei în baza art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen.
Prin sentinţa civilă nr. 480 din 25 mai 2010 a Tribunalului Cluj s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta M.L., născută P., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cu sediul procesual ales la sediul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a judeţul Cluj şi, în consecinţă, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri în valoare de 130.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii.
Pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei suma de 800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că prin Sentinţa penală nr. 91 pronunţată de Tribunalul Militar Cluj în Dosar nr. 121/1960 reclamanta M.L. fostă Pask a fost condamnată la pedeapsa de 8 ani închisoare corecţională şi 5 ani interdicţie corecţională, precum şi la confiscarea totală a averii personale pentru săvârşirea delictului de uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. în considerentele sentinţei s-a reţinut că reclamanta a fost încadrată în secta „Martorii lui I.” în anul 1956, activând în grupa condusă de numitul P.V.
Tribunalul a apreciat că din ansamblul probatoriul administrat în cauză reiese că reclamanta a suferit o condamnare cu caracter politic de drept, cum este definită de dispoziţiile Legii nr. 221/2009, fiind îndreptăţită la daune pentru prejudiciul moral suferit. In ceea ce priveşte cuantumul prejudiciului moral, tribunalul a apreciat că nu se poate reţine ca prejudiciu şi consecinţă a condamnării imposibilitatea procreării e către reclamantă, întrucât din probatoriul administrat în cauză nu s-a putut stabili o legătură de cauzalitate între imposibilitatea procreării şi condiţiile de detenţie, că anterior detenţiei reclamanta era aptă de procreere sau că vinovat de lipsa copiilor nu a fost soţul acesteia.
În aceste condiţii, la stabilirea prejudiciului s-a avut în vedere condiţiile inumane de detenţie care au determinat îmbolnăvirea sa, din dosarul de penitenciar reieşind că a fost sănătoasă la arestare, torturile la care a fost supusă, dificultăţile întâmpinate în găsirea unui loc de muncă şi faptul că a fost angajată doar în munci necalificate, specifice persoanelor fără şcoală, urmărirea la care a mai fost supusă o perioadă după eliberare, toate acestea fiind de natură a leza integritatea fizică şi psihică a reclamantei, precum şi numeroase consecinţe pe plan social şi familial.
S-a avut în vedere şi faptul că reclamanta a beneficiat de o indemnizaţia acordată în baza Decretului lege nr. 118/1990, indemnizaţie care a contribuit şi ea într-o oarecare la măsură la repararea acestui prejudiciu, astfel că suma de 130.000 euro în echivalent în lei la data plăţii ar reprezenta o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului suferit.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 800 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen legal, reclamanta M.L. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Analizând sentinţa criticată Curtea de Apel a reţinut în esenţă următoarele considerente:
În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că, ulterior pronunţării sentinţei prin care s-a admis în parte acţiunea reclamantelor, respectiv la data de 25 mai 2010, s-a publicat în M. Of. al României nr. 761 decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale prin care s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
Prin urmare, la data soluţionării celor două apeluri declarate în cauză (în condiţiile în care, în intervalul de 45 de zile de la publicarea Deciziei nr. 1358/2010 în M. Of., Parlamentul nu a pus de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei) dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele juridice.
Instanţa de apel a apreciat că o dispoziţie constatată a fi neconstituţională încetează să mai existe, la modul general şi absolut, întrucât încalcă un interes general, reglementat de legea fundamentală a statului, iar decizia Curţii Constituţionale care admite o excepţie de neconstituţionalitate este, conform Constituţiei, de aplicare imediată şi obligatorie pentru toate autorităţile publice, inclusiv puterea judecătorească şi produce efecte erga omnes, constituind totodată izvor de drept, în condiţiile în care instanţele naţionale nu mai pot aplica un text de lege declarat neconstituţional.
Norma constituţională produce efecte asupra tuturor raporturilor juridice născute în legătură cu norma de drept a cărei constituţionalitate este supusă verificării, raporturi ce sunt încă nedefinitivate până la data finalizării controlului de constituţionalitate.
într-o motivare amplă, tinzând la considerente supraabundente faţă de speţa concretă, cu o prezentare a considerentelor deciziilor Curţii Constituţionale, a actelor normative ce reglementează reparaţii pentru suferinţele cauzate de regimul comunist şi a jurisprudenţei relevante în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, a conchis că, în urma deciziei date de Curtea Constituţională în prezent nu mai există un temei juridic în legea specială, care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza Legii nr. 221/2009, având ca obiect acordarea de despăgubiri morale.
Instanţa de apel a apreciat că în prezent nu există o normă juridică în Legea nr. 221/2009, legea specială, care să servească drept temei juridic al cererii reclamantei, de acordare a despăgubirilor morale, însă a reţinut că petitul ce vizează cheltuielile de judecată trebuie admis dat fiind că şi în urma dispariţiei temeiului legal al acţiunii Statul este în culpă procesuală dat fiind că acesta a provocat existenţa prezentului proces, introducerea acţiunii fiind datorată apariţiei Legii nr. 221/2009 iar dispariţia acestui temei legal nu se datorează în nici o măsură reclamantei ci doar Statului care trebuie să răspundă pe tărâmul culpei procesuale prin acordarea cheltuielilor de judecată la fond şi în apel.
În finalul considerentelor deciziei, instanţa de apel a arătat că întrucât există în mod mai mult decât evident o culpă a legiuitorului care a bulversat din nou sistemul judiciar prin edictarea unui act normativ ce a fost declarat parţial neconstituţional şi a născut pentru persoanele ce au formulat acţiuni doar speranţe care s-au dovedit nefondate prin declararea ca neconstituţionale a dispoziţiilor legale, a apreciat că se cuvine ca statul să suporte măcar plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta M.L. şi pârâtul Statul Român Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj.
Recurenta-reclamantă M.L. a arătat că prin decizia pronunţată instanţa de apel nu a respectat principiul egalităţii în drepturi prevăzut de Constituţia României şi principiul neretroactivităţii legii civile. în opinia sa decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunţării ei, ci se aplică numai situaţiilor apărute după intrarea sa în vigoare, sens în care a invocat jurisprudenţa CEDO în materie, precum şi Constituţia României, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Rezoluţii. Potrivit art. 20 din Constituţia României, atunci când dispoziţiile interne nu sunt clare, au prioritate de aplicare prevederile legale internaţionale în materie.
Reclamanta a mai arătat că prin pronunţarea hotărârii de la fond, prin care i s-au recunoscut parţial pretenţiile, s-a născut cel puţin o speranţă legitimă, i s-a recunoscut un bun, respectiv un drept de proprietate, iar diminuarea acestuia constituie un atentat la însuşi conţinutul şi natura dreptului în sine, încălcându-se astfel art. l din Protocolul nr. l la CEDO.
În ceea ce priveşte trimiterea din textul deciziilor Curţii Constituţionale la Decretul-lege nr. 118/1990 este fundamental eronată, întrucât acest drept de protecţie socială nu are nicio legătură cu despăgubirile pentru prejudiciilemorale care se plătesc de M.F.P., din fondurile pentru despăgubirile civile acordate prin hotărâri judecătoreşti.
Susţine de asemenea încălcarea Protocolului nr. 12 referitor la existenta unei discriminări, sens în care invocă practica Curţii de Apel Oradea care a judecat cauze similare prin prisma legislaţiei care a fost în vigoare la data înregistrării cererii introductive.
Referitor la marja acordată statelor membre în aprecierea modului de acordare şi a cuantumului reparaţiilor şi compensaţiilor pentru persoanele persecutate din motive politice, este de părere că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor şi practicii comunitare în ceea ce priveşte aceste aspecte. Acestea nu au relevanţă în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a avut la bază nu obligarea statului la despăgubiri în baza normelor comunitare, ci un text de lege provenind de la însuşi pârâtul din prezentul dosar.
Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a arătat că în mod greşit instanţa de apel a menţinut în sarcina acestei părţi obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată şi l-a obligat la cheltuielile de judecată din apel, având în vedere că acţiunea reclamantului a fost doar parţial admisă, iar prin admiterea apelului pârâtului, acţiunea a fost respinsă sub aspectul acordării daunelor morale, situaţie faţă de care Statul Român nu este „parte căzută în pretenţii"; conform art. 274 C. proc. civ.
Recursul reclamantei M.L. va fi respins, ca nefondat, iar recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, va fi admis, pentru următoarele argumente:
Referitor la recursul reclamantei, contrar susţinerilor acesteia, decizia de neconstituţionalitate arătată nu încalcă principiul neretroactivităţii legii întrucât acţiunile în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
În acest sens, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Cum decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 17 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Prioritatea de aplicare a dispoziţiilor legale internaţionale în materie, reglementată de art. 20 din Constituţia României, invocată de recurenta-reclamantă, nu este incidenţă în speţă, întrucât jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului de neconstituţionalitate, a lipsei conformităţii unei prevederi legale cu Constituţia, precum şi prevalenta reglementărilor internaţionale din materia drepturilor fundamentale ale omului care stabilesc obligaţiile ce le revin statelor în această materie, consacrată de art. 20 din Constituţie, au fost deja în atenţia Curţii Constituţionale în cadrul analizării conformităţii dispoziţiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele constituţionale, fiind reliefat, în acest sens, caracterul de recomandare al normelor internaţionale arătate, situaţie care nu este de natură să conducă la alte concluzii decât cele deja expuse.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Aceasta presupune, în ipoteza acţiunilor nesoluţionate, în care este vorba de situaţii juridice în curs de constituire (facta pendentiă) în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în vedere că dreptul la acţiune pentru a obţine reparaţia prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicţionale - că acestea sunt sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, care sunt de imediată şi generală aplicare.
Promovarea acţiunii la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum sau despre raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestaţie (în mod independent, echitabil, public şi într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil ce îi aparţin.
Instanţa europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 de către autorităţile naţionale ale statelor contractante, apreciază conţinutul dreptului disputat prin raportare atât la dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului, cât şi la cele ale normelor naţionale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful „nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoaşterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislaţia statului contractant în cauză”.
Or, problema analizată în prezentul dosar vizează tocmai o asemenea situaţie, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislaţia internă, şi, pe de altă parte, nu este incidenţă nici noţiunea autonomă de „bun” din perspectiva căreia să fie analizată contestaţia părţii pentru a obţine protecţia art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Noţiunea de „bunuri” din perspectiva art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin ";o speranţă legitimă"; de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic). Aceste drepturi de creanţă sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea de către instanţă a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor de către acelaşi organ jurisdicţional.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat"; (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea publicării deciziei Curţii Constituţionale nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În ceea ce priveşte noţiunea de „speranţă legitimă";, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţa clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. împotriva României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţa nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curţii Constituţionale, având în vedere că jurisdicţia supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunţarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanţilor de o manieră irevocabilă.
De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noţiunea de „speranţă legitimă”, iar nu de simplă speranţă în valorificarea unui drept de creanţă şi pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
Dreptul la nediscriminare, aşa cum rezultă el din conţinutul art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile şi libertăţile reglementate de Convenţie, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenţiei.
Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuţie fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susţine că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră sub imperiul măcar al uneia dintre clauzele ei normative, adică ale textului care garantează celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale.
Prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
Împrejurarea că în cauze cu obiect similar s-au pronunţat soluţii diferite, este rezultatul analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate, nefiind de natură să influenţeze soluţia din prezenta cauză, întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, iar instanţa de judecată este suverană în a-şi forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecăţii, în spiritul şi litera legii.
Aplicând decizia în interesul legii la situaţia în speţă şi cum sentinţa primei instanţe nu conferea reclamantei un bun în sensul jurisprudenţei Curţii Europene la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale în discuţie, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora nu mai pot constitui temei juridic pentru susţinerea acţiunii.
Referitor la recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în mod greşit instanţa de apel a menţinut în sarcina acestuia obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată către reclamant, în condiţiile în care, prin efectul admiterii apelului pârâtului, acţiunea reclamantei a fost respinsă şi sub aspectul acordării daunelor morale.
Temeiul obligării la plata cheltuielilor de judecată îl constituie, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., culpa procesuală, respectiv, partea căzută în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată părţii care a câştigat procesul.
în cauză, prin decizia recurată, a fost respins apelul reclamantului, a fost admis apelul pârâtului şi respinsă acţiunea introductivă de instanţă, finalmente „partea căzută în pretenţii"; în accepţiunea textului legal anterior citat fiind reclamanta.
Este adevărat că la data promovării acţiunii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 era în vigoare, însă la data publicării în M. Of. a deciziei prin care acest text legal a fost declarat neconstituţional, cauza nu era soluţionată în mod definitiv, iar soluţia adoptată ca efect al acestei decizii lipseşte de fundament juridic măsura dispusă de instanţă privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, care nu-şi mai găseşte raţiunea, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a fost respinsă în totalitate.
Prin urmare, instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cu consecinţa vătămării procesuale a pârâtului, faţă de care în mod eronat s-a menţinut obligarea la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, astfel cum a fost dispusă de instanţa de fond şi de apel, vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin modificarea hotărârii.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamantei M.L. împotriva deciziei civile nr. 104/ A din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie, va admite recursul pârâtului Statul Român, prin M.F.P., împotriva aceleiaşi decizii, pe care o va modifica în parte în sensul înlăturării dispoziţiilor din sentinţă şi decizie referitoare la obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina pârâtului şi va menţine celelalte dispoziţii ale acesteia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Cluj împotriva deciziei civile nr. 104/A/2011 din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie.
Modifică în parte decizia, în sensul că:
Înlătură dispoziţiile din sentinţă şi decizie referitoare la obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina pârâtului.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.L. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 03 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6165/2012. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 6180/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
