ICCJ. Decizia nr. 6180/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6180/2012
Dosar nr. 15971/63/2008
Şedinţa publică din 11 octombrie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 14 octombrie 2004 pe rolul Tribunalului Dolj, reclamanta D.S.V.E.A. a chemat în judecată pe pârâţii Primarul Comunei Poiana Mare şi Primăria Comunei Poiana Mare și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea dispoziţiilor din 07 septembrie 2004 emise de Primarul Comunei Poiana Mare și restituirea în natură a celor două imobile care au făcut obiectul notificărilor formulate.
Prin sentinţa civilă nr. 994 din 04 iulie 2005, Tribunalul Dolj a respins contestaţia formulată de reclamantă D.S.V.E.A., reținând că aceasta nu are calitate procesual activă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta D.S.V.E.A.
Apelanta-reclamantă a decedat la data de 23 septembrie 2005, în cauză fiind introduşi moştenitorii acesteia, D.S.I. şi D.S.N.
Curtea de Apel Craiova, secţia civilă, prin decizia nr. 274 din 14 martie 2007, a admis apelul declarat de reclamanta D.S.V.E.A. şi continuat de moştenitorii acesteia, D.S.I. şi D.S.N., a desfiinţat sentinţa primei şi a trimis cauza spre rejudecare aceluiaşi Tribunal.
Hotărârea instanței de apel a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 963 din 14 februarie 2008, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Primăria Poiana Mare - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 şi Primarul Comunei Poiana Mare.
Înalta Curte a reținut că imobilele în litigiu, a căror restituire în natură a fost respinsă prin cele două dispoziţii contestate, au fost proprietatea distinctă a două surori, G.E. şi M.M., ultima fiind bunica reclamantei D.S.V.E.A.
Cele două surori au dobândit imobilele în litigiu în baza unui act de partaj voluntar autentificat în 17 aprilie 1924 de către Tribunalul Dolj, secţia a III-a, şi transcris la grefa aceleiaşi instanţe în aceeaşi zi.
Imobilele au fost preluate în mod abuziv de stat în baza Legii nr. 187/1945 şi a Decretului nr. 83/1949.
Numita G.E. a decedat la 25 aprilie 1960, iar M.M. la data de 02 martie 1963.
Potrivit certificatului de moştenitor din 30 mai 1963 eliberat de fostul notariat de Stat al Raionului Craiova, Regiunea Oltenia, la decesul autoarei M.M. a rămas o cotă de 1/2 dintr-un imobil situat în Craiova, ce a fost moştenită de fiica defunctei, S.V., cealaltă cotă de 1/2, fiind proprietatea acesteia din urmă, dobândită prin moştenire de la tatăl său, M.N., decedat în anul 1942.
Numita S.V. a decedat la data de 17 iunie 1996, moştenitoarea sa fiind reclamanta D.S.V.E.A., în calitate de fiică, potrivit certificatului de moştenitor din 11 octombrie 2002 eliberat de BNP T.C.D.
Având în vedere că autoarei S.V. şi fiicei sale, D.S.V.E.A. li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra mai multor terenuri agricole care au fost proprietatea M.M., este de necontestat că D.S.V.E.A. este moştenitoarea bunicii sale, M.M., situaţie în care reclamanţilor li se cuvin măsuri reparatorii pentru imobilul trecut în mod abuziv în proprietatea statului, aceştia având calitatea de persoane îndreptăţite conform art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 din Legea nr. 10/2001.
Totodată, reclamanta D.S.V.E.A. a făcut dovada calităţii de moştenitoare a defuncei G.E., fosta proprietară a celui de-al doilea imobil, cu certificatul de calitate de moştenitor din 22 octombrie 2002 eliberat de BNP T.C.D. şi cu sentinţa civilă nr. 6441 din 16 septembrie 2004 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti rămasă definitivă şi irevocabilă.
M.M., bunica autoarei reclamanţilor, fiind în viaţă la data deschiderii moştenirii G.E., a cules moștenirea acesteia și apoi a retransmis cota moștenită către proprii moştenitori, respectiv fiica sa, S.V., şi mai apoi nepoata sa, D.S.V.E.A. (moştenire prin retransmitere).
Ca atare, autoarea reclamanţilor, fiind în viaţă la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cele două notificări transmise de aceasta Primăriei Comunei Poiana Mare au valoare de acceptare a succesiunii G.E. pentru imobilul în litigiu a cărui restituire în natură se solicită.
Prin urmare, reclamanţi beneficiază de măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv de stat ce a fost proprietatea G.E., natura şi întinderea acestor măsuri reparatorii urmând să fie stabilită de Tribunalul Dolj, care va soluţiona fondul pricinii.
În rejudecare, prin sentinţa nr. 425 din 16 decembrie 2009, Tribunalul Dolj a admis contestaţia formulată contestatorii D.S.I. şi D.S.N. împotriva dispoziţiilor din 07 septembrie 2004 emise de Primăria Comunei Poiana Mare.
A dispus anularea celor două dispoziții și restituirea în natură către reclamanţii a următoarelor imobile, situate în comuna Poiana Mare, jud. Dolj: conacul „G.E.” (teren în suprafaţă de 1,6210 ha şi construcţiile individualizate conform raportului de expertiză) și conacul „M.M.” (teren în suprafaţă de 3,6631 ha şi construcţia individualizată în raportul de expertiză tehnică judiciară).
A stabilit dreptul reclamanţilor la acordarea de despăgubiri, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru următoarele imobile - construcţii care nu mai există în prezent: conacul „G.E.” - împrejmuirea din zidărie - 4.661 RON şi magazia din cărămidă (44.006 RON), conacul „M.M.” - magazie de zid (4.252 RON), pătul porumb (1.956 RON), clădire mică cu 2 camere (7.109 RON) şi împrejmuire cu zidărie şi fier forjat (29.804 RON).
A obligat intimaţii la plata sumei de 2.950 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către reclamanţii .
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a avut în vedere raportul de expertiză tehnică judiciară topografică, întocmit de expert ing. C.V., şi raportul de expertiză tehnică judiciară construcţii civile, întocmit de expert P.I., precum și dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) şi art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pentru imobilele restituite în natură.
De asemenea, instanţa, în temeiul dispoziţiilor art. 1 alin. (1), art. 10 alin. (1) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/200, a stabilit dreptul reclamanţilor la acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale pentru imobilele - construcţii care nu mai există în prezent, astfel cum a rezultat din raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea construcţii civile, întocmit de expert ing. P.I.
Prin sentinţa nr. 210 din 26 mai 2010, pronunţată în acelaşi dosar, Tribunalul Dolj a respins cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 425 din 16 decembrie 2009, formulată de petenţii D.S.I. şi D.S.N., apreciind că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 2812 alin. (1) C. proc. civ.
Împotriva sentinţei civile nr. 425 din 16 decembrie 2009 a Tribunalului Dolj au declarat apel contestatorii D.S.N. şi D.S.I., precum şi intimaţii Primăria Poiana Mare şi Primarul Comunei Poiana Mare.
Prin decizia nr. 283 din 30 iunie 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile declarate și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că:
A respins cererea de restituire în natură pentru terenul în suprafață de 2.400 m.p. şi construcţiile existente pe acest teren, a exclus de la restituirea în natură terenul aferent și necesar blocului de locuințe, în suprafață de 974,39 m.p., terenul aferent și necesar căminului cultural, în suprafață de 3.801 m.p. și, în parte, terenul cu destinația parc, respectiv din suprafața totală de 30.054 m.p., a dispus restituirea în natură a suprafeței de 1.054 m.p., rămânând exclusă de la restituirea în natură suprafața de 29.000 m.p.
A stabilit dreptul contestatorilor la despăgubiri, în condițiile Legii nr. 247/2005, pentru terenul în suprafață de 37.079,39 m.p. la valoarea estimată de 1.141.674,418 RON, și pentru construcțiile demolate la valoarea estimată de 44.200 RON.
A menținut afectațiunea imobilelor cu destinația de clădire administrativă și dispensar medical pe o perioadă de 3 ani, pentru clădirea administrativă cu destinația actuală de jandarmerie și de 5 ani pentru clădirea cu destinația de dispensar.
A obligat intimații la 3.542,3 RON cheltuieli de judecată către contestatori și a menținut restul dispozițiilor sentinței.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Faţă de constatările şi concluziile rapoartelor de expertiză, necontestate de apelanţii contestatori, suprafaţa de teren de 2.400 m.p., inclusă în proprietatea conacului „G.E.” şi restituită contestatorilor prin sentinţa apelată, nu a aparţinut niciodată autorilor de la care s-au preluat imobilele, ci L.d.c. Maior S., motiv pentru care s-a şi reconstituit dreptul de proprietate, pentru acest teren, numitului S.P., în baza Legilor fondului funciar.
Prin urmare, această suprafaţă de teren, astfel cum a fost individualizată prin raportul de expertiză efectuat în apel, precum şi construcţiile existente pe teren, nu pot face obiectul restituirii către contestatori, neîncadrându-se în prevederile art. 1 din Legea nr. 10/2001.
Prima instanţă, deși a constatat existenţa pe terenul - conacul „G.E.”, a unei construcţii noi, ce nu a aparţinut autorilor contestatorilor, respectiv blocul de locuinţe, şi, în mod legal, nu a dispus restituirea acestuia, totuşi, în mod nejustificat, nu a lăsat teren necesar pentru normala folosinţă a acestui bloc şi pentru accesul mijloacelor utilitare.
Terenul din jurul clădirilor, necesar pentru normala folosinţă a acestora, nu constituie teren „liber” în sensul prevăzut de art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 10/2001 pentru a putea fi restituit în natură, astfel încât terenul aferent şi necesar blocului de locuinţe, în suprafaţă de 974,39 m.p. (161,39 m.p. suprafaţă construită, la care se adaugă 813 m.p. suprafaţă necesară), individualizat prin expertiza efectuată în apel, se impune a fi exclus de la restituirea în natură.
De asemenea, în ceea ce priveşte căminul cultural, deşi în mod corect prin sentinţa apelată, acest obiectiv nu a făcut obiectul restituirii, în mod nelegal, instanţa nu a lăsat terenul necesar pentru o normală folosinţă a imobilului, aşa încât, se impune a fi exclus de la restituirea în natură și terenul aferent şi necesar căminului cultural, situat pe proprietatea conacul „M.M.”, teren în suprafaţă de 3.801 m.p. (991 m.p. suprafaţă construită, la care se adaugă 2.810 m.p. suprafaţă necesară), individualizat prin raportul de expertiză.
În ceea ce priveşte terenul cu destinaţia de „parc” în suprafaţă de 30.621 m.p., situat pe proprietatea conacul „M.M.”, Curtea de apel a constatat că, din această suprafaţă, 566 m.p. constituie suprafaţa construită, respectiv clădirea cu destinaţie de dispensar, situată în partea de N-E a parcului.
Conform actelor dosarului, terenul în suprafață de 30.621 m.p. a fost preluat ca parc de la autorii reclamanților, chiar dacă, ulterior, au fost necesare şi s-au efectuat anumite lucrări de întreţinere şi amenajări.
Prin urmare, destinaţia de parc a terenului nu este dată de amenajări de utilitate publică, efectuate după preluarea imobilului, însă, conform raportului de expertiză – răspuns la obiecţiuni, întocmit de expert C.V. la prima instanță şi necontestat de reclamanţi, pe terenul în suprafaţă de 3,6631 ha, s-au identificat conducte de alimentare cu apă, canalizare şi agent termic, toate subterane.
Prin urmare, date fiind aceste amenajări subterane de utilitate publică, ce împiedică, conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi ale H.G. nr. 250/2007, restituirea în natură a terenului afectat şi având în vedere destinaţia de parc a terenului, ce deserveşte nevoile comunităţii, soluţia de restituire în natură a acestui teren este nelegală.
Ca atare, se impune excluderea de la restituirea în natură a terenului cu destinaţia de parc, însă, pentru folosinţa de către contestatori a construcţiei cu destinaţia de dispensar, care este situată în parc, se va restitui acestora, în natură, ca suprafaţă necesară, 1.054 m.p. teren, în continuarea suprafeţei construite, de 566 m.p., situată între partea amenajată, cu alei, din vecinătatea ştrandului, spre S, şi partea de N-E a parcului, identificat prin schiţa Anexa 1 la raportul de expertiză, urmând a rămâne exclusă de la restituirea în natură, suprafaţa de 29.000 m.p. teren, cu destinaţia de parc.
Pentru suprafețele de teren excluse de la restituirea în natură, - suprafeţele de teren aferente şi necesare blocului de locuinţe (974,39 m.p.) căminului cultural (3.801 m.p.) şi parcului (29.000 m.p.) - se impune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, urmând a se stabili dreptul la despăgubiri, în condiţiile Legii nr. 247/2005, la valoarea estimată de expert, de 30,79 RON/m.p.
De asemenea, la aceste suprafeţe de teren, faţă de actele de preluare şi harta din 1948, se adaugă suprafaţa de 3.304 m.p. (3.412 m.p. în minus pe proprietatea conacul „M.M.”, 108 m.p. în plus pe proprietatea conacul „G.E.”), care nu poate fi restituită în natură, neregăsindu-se în teren.
Prin urmare, contestatorii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri, în condiţiile legii speciale, pentru teren în suprafaţă de 37.079,39 m.p., la valoarea estimată de 1.141.674,418 RON.
Referitor la cererea contestatorilor, privind restituirea construcţiilor ce intră în componenţa celor două proprietăţi, instanța de apel a constatat că pot face obiectul restituirii în natură toate construcţiile existente pe terenurile supuse restituirii în natură, indiferent dacă, faţă de construcţiile preluate, au fost efectuate şi alte lucrări, construcţii şi amenajări, acestea având rolul asigurării accesului şi folosinţei clădirilor vechi, preluate de la autorii reclamanților.
Instanța de apel a stabilit că, pentru construcţiile demolate, respectiv pătul, două magazii și două garduri, contestatorii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în echivalent, la valoarea estimată de 44.100 RON.
Faţă de afectaţiunea actuală a clădirii cu destinaţia de dispensar, unde sunt cabinete medicale, situată pe terenul cu destinaţia de parc, şi a clădirii administrative, situată pe terenul de 1,3810 ha, cu destinaţia actuală de sediu Jandarmerie, Curtea de apel a apreciat ca fiind incidente dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, care prevăd menţinerea afectaţiunii unor astfel de imobile pe o perioadă de 5 ani pentru unităţile sanitare şi de 3 ani pentru autorităţi ale administraţiei, între care şi Jandarmeria, conform Anexei 2 lit. a) pct. 2 şi 3 la Legea nr. 10/2001.
Critica apelanţilor contestatori ce vizează cuantumul cheltuielilor de judecată a fost apreciată ca fiind întemeiată, cuantumul corect fiind de 3.542,3 RON, în loc de 2.950 RON, cât a acordat Tribunalul.
Curtea de apel nu a primit susţinerea apelanţilor intimaţi, în sensul că ambele terenuri sunt subtraversate de conducte de utilităţi publice, ceea ce face imposibilă restituirea în natură, întrucât, prin raportul de expertiză s-a dovedit că numai terenul cu destinaţia de parc este afectat de astfel de lucrări.
S-a apreciat că eventualele îmbunătăţiri aduse imobilelor nu împiedică restituirea în natură, din rapoartele de expertiză efectuate în cauză, rezultând că nu este vorba de lucrări de natură a transforma clădirile respective în construcţii noi.
În ceea ce priveşte suprafaţa de teren cu destinaţia de ştrand, instanța de apel a reținut că lucrările pentru ştrand s-au efectuat după anul 2002, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi după formularea notificării în vederea restituirii terenului, aşa încât, terenul fiind liber la data apariţiei legii, este supus restituirii în natură.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs reclamanţii D.S.I. şi D.S.N.
Prin motivele, reclamanții formulează următoarele critici:
A. Referitor la imobilul conacul „G.E.”:
1. Instanța a exclus de la restituirea în natură suprafața de 974,39 m.p., arătând că suprafața de 161,39 m.p. reprezintă suprafața blocului, iar 813 m.p. reprezintă suprafaţa necesară folosirii imobilului, deși din cuprinsul raportului de expertiză rezultă că suprafața de 813 m.p. include și suprafața clădirii.
2. Din înscrisurile depuse la dosar rezultă faptul că sediul Jandarmeriei a fost stabilit ca fiind în clădirea în litigiu în anul 2004, ulterior formulării notificării. În prezent, această clădire este o ruină, nu constituie sediul Jandarmeriei, iar instanţa era obligată, în baza rolului activ, să facă cercetări în acest sens.
3. Având în vedere obligația instituită prin Legea nr. 10/2001 în sarcina Primăriei de a menține starea de funcționare a imobilelor și de a preveni degradarea acestora, apare ca nelegală respingerea cererii reclamanților de a le fi acordate despăgubiri sau de instituire a obligației intimatei de a readuce imobilele în stare de funcționare.
4. Este adevărat faptul că astăzi puțul de apă se află pe o suprafaţă de 2.400 m.p. ce au fost restituiţi altei persoane, dar această împrejurare a fost determinată de faptul că în curtea casei G. s-a construit o alee ce ducea spre magaziile folosite de C.A.P.
B. Referitor Ia imobilul M.M.:
1. Raportul de expertiză a identificat o suprafaţă totală de 3,6631 ha Totuşi, suprafaţa preluată a fost de 4,0043 ha, lipsind astfel o suprafaţă de 3.412 m.p., aspect confirmat de instanța de apel.
2. Expertul stabileşte o suprafaţă de 2.810 m.p. necesară căminului cultural, dar instanţa ignoră faptul că cei 2.810 m.p. includ și clădirea căminului cultural și adăugă încă odată 991 m.p. reprezentând suprafaţa clădirii, ajungând astfel, la o suprafață totală de 3.801 m.p.
3. Este nefondată susținerea că, abia în anul 1997, parcul a fost luminat, după cum este neadevărat că acest parc a fost realizat în anul 1997, ceea ce s-a realizat atunci fiind o modernizare a parcului deja existent.
4. Ambele imobile deţineau surse de apă, acestea nu au fost edificate de primărie.
Din interogatoriului luat primarului, cât și din hotărârile consiliului local rezultă că termoficarea este inexistentă, centrala fiind abandonată.
Canalizarea a fost realizată cu ocazia edificării ștrandului, comuna Poiana Mare neavând anterior canalizare.
5. Dată fiind menţinerea la primărie a terenului în suprafață de 29.000 m.p., teren ce cuprinde și aleea principală, reclamanții nu au acces la suprafețele restituite lor, de 566 m.p. și de 2.639 m.p. În plus, în cazul acestor suprafețe, instanța nu a mai dispus, ca în cazul blocului și al căminului cultural, și restituirea unei suprafețe aferente, necesare bunei utilizări a bunurilor restituite. Restituirea în natură a unei suprafețe de 1.054 m.p. pentru folosinţa construcţiei cu destinaţia de dispensar, nu este motivată de instanță.
6. Se mai arată că în imobilul dispensar funcţionează cabinete individuale de medici de familie. Pentru a păstra afectațiunea clădirii, ar fi fost necesar ca instanța să cerceteze când s-au încheiat contractele de comodat între primărie și aceste cabinetele individuale.
Motivele de recurs nu cuprind o încadrare în drept a criticilor pe care le conțin. Dezvoltarea acestora permite însă încadrarea unora dintre criticile formulate în cazurile de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 și pct. 7 C. proc. civ., astfel încât, față de dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va exercita controlul judiciar de legalitate în acest temei, în limita acelor critici care pot fi circumscrise acestor motive de recurs.
A.1. Este fondată critica vizând nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul întinderii suprafeței de teren ce nu poate fi restituită în natură întrucât, în mod greșit, instanța de apel a însumat suprafața ce cuprinde amprenta blocului de locuințe edificat și suprafața necesară unei bune exploatări a imobilului.
Din cuprinsul dispozițiilor art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 rezultă că restituirea în natură dispusă în temeiul art. 10 din Legea nr. 10/2001 trebuie să se limiteze numai la acele suprafețe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafețe de teren care nu afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor existente.
Or, prin raportul de expertiză efectuat în faza de judecată a apelului de către expert C.V., s-a determinat suprafața necesară pentru buna exploatare a blocului de locuințe ca fiind de 813 m.p.
Din individualizarea conturului acestei suprafețe în cuprinsul raportului de expertiză, ca și din schița cuprinsă în Anexa 2A la raport, rezultă în mod evident faptul că suprafața menționată, de 813 m.p., include terenul ce reprezintă amprenta blocului, în suprafață de 161,39 m.p.
Prin urmare, în aplicarea prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, trebuie exclus de la restituirea în natură terenul în suprafață de 813 m.p., care cuprinde atât suprafața blocului (de 161,39 m.p.), cât și suprafața necesară bunei exploatări a acestui imobil, astfel cum a fost determinată și individualizată de expert.
Excluzând de la restituire o suprafață de 974,39 m.p., instanța de apel a pronunțat o hotărâre ce încalcă dispozițiile legale menționate anterior.
2. Prin susținerile formulate la acest punct al motivelor de recurs, contestatorii susțin că probele administrate dovedesc faptul că sediul Jandarmeriei a fost stabilit în imobilul în litigiu în anul 2004, că în prezent această clădire este o ruină și că instanța de apel era obligată, în baza rolului activ, să facă cercetări în acest sens.
Criticile formulate vizează temeinicia hotărârii recurate, respectiv stabilirea situației de fapt de către instanța de apel, pe baza probelor administrate.
Or, în condiţiile art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce ţin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. Dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau instanţei de recurs să cenzureze modul în care instanţa de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, au fost în mod expres abrogate prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Prin urmare, criticile care cuprind aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate nu mai învestesc în mod legal instanţa de recurs cu analiza lor.
În ceea ce privește rolul activ al instanţei prevăzut de art. 129 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta nu poate însemna substituirea instanţei în poziţia procesuală a uneia din părţi şi în apărarea intereselor acesteia.
În cauză, reclamanţii au avut posibilitatea de a propune probatorii în ceea ce privește situația de fapt a imobilului menționat ca fiind în prezent sediul Jandarmeriei. În măsura în care apreciau că probatoriu existent nu este suficient, reclamanţii aveau posibilitatea de a solicita argumentat, completarea acestuia, indicând probele care ar putea duce la dezlegarea pricinii, neadministrate de instanţă.
Aplicarea principiului prevăzut de art. 129 C. proc. civ. nu poate duce la încălcarea principiului disponibilităţii care trebuie, deopotrivă, respectat în desfăşurarea procesului civil, şi nici la lipsa oricăror consecinţe procedurale în cazul nerespectării de către părţi a dispoziţiilor referitoare la propunerea probelor.
3. Este nefondată critica vizând nelegala respingere a cererii reclamanților de a le fi acordate despăgubiri sau de instituire a obligației intimatei de a readuce imobilele în stare de funcționare.
Instanța de apel a făcut o corectă aplicare în cauză a prevederilor art. 294 C. proc. civ. potrivit cărora, în faza de judecată a apelului nu se pot formula cereri noi. Or, cererile menționate au fost formulate de apelanții contestatori odată cu concluziile scrise depuse în fața Curții de apel, astfel încât, în mod legal, instanța de apel a apreciat că ele nu pot fi examinate.
4. Susținerile formulate la acest punct al motivelor de recurs nu învestesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor, întrucât ele se constituie în simple afirmații, fără precizări de natură juridică și fără o minimă argumentare în drept a unor critici de nelegalitate.
Or, cerinţele art. 3021 C. proc. civ. trebuie interpretate în sensul formulării, prin motivele de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale.
Neputând fi circumscrise niciunuia dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., aceste susțineri nu pot fi examinate în calea de atac a recursului.
B.1. Nici aceste susțineri nu pot fi calificate ca motive de recurs. Recurenții afirmă că raportul de expertiză a identificat o suprafaţă totală de 3,6631 ha, deși suprafaţa preluată a fost de 4,0043 ha, lipsind astfel o suprafaţă de 3412 m.p., aspect confirmat de instanța de apel.
Într-adevăr, instanța de apel a constatat că la proprietatea conacul „M.M.” a fost identificată o suprafață de 3.412 m.p. în minus, iar la proprietatea conacul „G.E.” o suprafață de 108 m.p. în plus față de actele de preluare și harta din 1948, și, întrucât suprafața de 3.304 m.p. rezultată din scăderea celor două suprafețe menționate nu poate fi restituită în natură întrucât nu se regăsește în teren, a stabilit dreptul contestatorilor la despăgubiri pentru această suprafață.
Recurenții nu formulează însă critici în legătură cu dezlegarea dată sub acest aspect de instanța de apel care să vizeze greșita aplicare ori interpretare a unor norme legale, astfel încât susținerile formulate la acest punct al motivelor de recurs nu pot fi cenzurate de instanța de recurs.
2. Pentru argumentele expuse în analiza motivului de recurs numerotat A.1., aceste critici sunt fondate.
Ca și în cazul imobilului bloc de locuințe, pentru imobilul cămin cultural, instanța de apel a făcut o interpretare greșită a art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și a pct. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 atunci când a exclus de la restituire suprafața de 3.801 m.p.
Așa cum rezultă din conținutul raportului de expertiză întocmit de expert C.V., și din Anexa 1A la acest raport, suprafața de 2.810 m.p. include atât suprafața construcției cămin cultural, cât și suprafața necesară pentru normala folosință a acesteia.
Prin urmare, în aplicarea prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, trebuie exclus de la restituirea în natură terenul în suprafață de 2.810 m.p., astfel cum a fost determinat și individualizat de expert.
3; 4. În ceea ce privește criticile grupate la aceste puncte ale motivelor de recurs și care vizează terenul cu destinația de parc aflat pe proprietatea conacul „M.M.”, Înalta Curte reține următoarele:
Prevederile art. 9 din Legea nr. 10/2001 consacră, într-adevăr, regula instituită de acest act normativ, şi care se regăseşte şi în cuprinsul art. 1 şi art. 7 din lege, constând în prevalenţa restituirii în natură a imobilelor al căror regim juridic intră în sfera sa de reglementare.
Însă, de la acest principiu al prevalenţei restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada de referinţă a legii, sunt reglementate situaţii, în care, prin excepţie, restituirea bunului nu poate fi dispusă decât sub forma măsurilor reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii sau în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale.
Una dintre aceste situaţii de excepţie este cea prevăzută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care „în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate abuziv s-au edificat construcții autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent”.
Pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, prevede că sintagma „amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale” are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane amenajări de spaţii verzi, parcuri și grădini publice, precum și amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate, urmând a fi avute în vedere, de la caz la caz, atât servituţile legale cât şi documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism.
Împrejurarea că pe terenul în litigiu se află un parc reprezintă o situaţie de fapt stabilită de instanţa de apel prin interpretarea probelor administrate în cauză. Această situaţie de fapt nu mai poate fi reapreciată în faza de judecată a recursului, faţă de prevederile art. 304 C. proc. civ. care permit exercitarea acestei căi de atac numai pentru motive de nelegalitate.
De aceea, susţinerile cuprinse în motivele de recurs vizând efectuarea în anul 1977 a unor lucrări de modernizare, iar nu de amenajare a parcului, ori introducerea unor surse de lumină la aceeași dată nu mai pot fi analizate de instanţa de recurs.
Interesează din punct de vedere al căii de atac analizate faptul că instanţa de apel, analizând probele administrate în cauză, a stabilit că spaţiul în litigiu are destinaţia de parc.
Terenul în litigiu, fiind ocupat de parc, este afectat de o amenajare de utilitate publică în sensul art. 10 alin. (2) din Lege, dată fiind folosinţa cu caracter general pe care o astfel de amenajare o asigură colectivităţii, ceea ce împiedică restituirea sa în natură, potrivit aceloraşi prevederi legale.
Totodată, din perspectiva normelor legale menționate, prezenţa (reținută de instanța de apel pe baza probelor administrate în cauză și care, față de prevederile art. 304 C. proc. civ. nu mai pot fi reapreciate în calea de atac a recursului, așa cum se solicită prin pct. 4 al motivelor de recurs) unor conducte de alimentare cu apă, canalizare și agent termic face imposibilă restituirea în natură a suprafeţei solicitate, constituindu-se în utilități publice care, în condiţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, înlătură posibilitatea restituirii în natură a terenului.
5. Faptul că aleea principală este inclusă în suprafața de teren care, având destinația de parc, nu a fost restituită în natură contestatorilor, nu constituie un impediment vizând accesul la suprafețele ce le-au fost restituite. Dacă această alee permite accesul la suprafețele restituite, ea va putea fi folosită de contestatori, dată fiind utilitatea publică a parcului în care este inclusă.
Este însă fondată critica vizând suprafața de 1.054 m.p. pe care instanța de apel a restituit-o în natură și despre care a menționat că este necesară folosinței construcției cu destinația de dispensar, aflându-se în continuarea acesteia.
Cu încălcarea prevederilor art. 261 C. proc. civ., hotărârea recurată nu cuprinde considerentele pentru care instanța de apel a avut în vedere această întindere a suprafeței menționate. Dacă în cazul imobilului bloc de locuințe și a celui cu destinația de cămin cultural, Curtea de apel a dispus efectuarea unei expertize pentru determinarea întinderii suprafeței necesare unei bune folosințe a acestor imobile, în cazul construcției cu destinația de dispensar, nu a mai administrat o asemenea probă și nici nu a arătat care sunt considerentele pentru care a apreciat că o suprafață de 1.054 m.p. ar putea fi suficientă în acest scop.
În ceea ce privește suprafaţa de teren cu destinaţia de ştrand, instanța de apel a reținut că lucrările pentru ştrand s-au efectuat în anul 2002, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi după formularea notificării în vederea restituirii terenului, aşa încât, terenul fiind liber la data apariţiei legii, este supus restituirii în natură.
Imobilul nefăcând parte din cele menționate la art. 16 din Legea nr. 10/2001 și nenăscând în obligația contestatorilor obligația de a-i păstra afectațiunea pe o perioadă determinată de timp, fiind restituit în natură în condițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001, adică în starea la care se afla la data cererii de restituire și liber de orice sarcini, nu se poate susține nelegalitatea deciziei recurate pentru omisiunea instanței de apel de a restitui în natură contestatorilor și o suprafață de teren aferentă, pentru normala folosință a acestui bun.
6. Legea nr. 10/2001 consacră, într-adevăr, prin dispoziţiile art. 7, regula restituirii în natură a imobilelor ce intră în domeniul său de aplicare.
Această regulă cunoaşte o nuanţare în cazul anumitor imobile. Art. 16 din lege prevede că în situaţia imobilelor având destinaţiile arătate în Anexa 2 lit. a) a legii, foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, deşi li se restituie imobile în proprietate, le incumbă obligaţia de a le menţine afectaţiunea pe o perioadă de 3-5 ani de la data emiterii deciziei, funcţie de destinaţia specifică a imobilului.
Raţiunea edictării unei asemenea norme constă în scopul pentru care respectivele categorii de imobile sunt folosite. Aşa cum prevede art. 16 din lege, aceste bunuri „sunt necesare şi afectate exclusiv şi în mod nemijlocit activităţilor de interes public, de învăţământ, de sănătate ori social-culturale”. Imobilele menţionate în Anexa 2 lit. a) sunt imobile destinate desfăşurării unor astfel de activităţi, în domenii de interes public.
Unitățile sanitare din sistemul public fac parte din cele care se circumscriu prevederilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, fiind menționate în Anexa 2 lit. a) pct. 2.
Aşa cum rezultă din înscrisurile administrate în temeiul art. 305 C. proc. civ., în faza de judecată a recursului, pentru imobilul respectiv au fost încheiate contracte de comodat, între Spitalul Municipal Calafat și mai multe cabinete medicale, în perioada 1999-2001.
Însă, din cuprinsul adresei emisă de Spitalul Municipal Calafat reiese că, în baza H.G. nr. 1096/2002 și H.G. nr. 884/2004, contractele de comodat încheiate cu Spitalul Municipal Calafat au încetat, fiind încheiate contracte de concesiune între cabinetele medicale și Primăria Comunei Poiana Mare.
Prin urmare, Înalta Curte apreciază că situația de fapt în legătură cu imobilul a cărui destinație este reținută de Curtea de apel ca fiind aceea de dispensar, nu a fost pe deplin lămurită prin probele administrate.
Dovezile existente la dosar nu sunt suficiente pentru a determina dacă acest imobil constituie o unitate sanitară din sistemul public, în sensul pct. 2 al Anexei 2 lit. a) a Legii nr. 10/2001 și dacă destinația de unitate sanitară din sistemul public există în prezent, durata contractelor menționate în înscrisurile depuse nefiind specificată.
Lămurirea acestor aspecte este esențială pentru stabilirea obligației recurenților de a menține afectațiunea imobilului în litigiu, o astfel de obligație incumbându-le numai în ipoteza în care, în prezent, clădirea este folosită ca o unitate sanitară de interes public.
În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3), Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.
Cu ocazia rejudecării pricinii, instanța de apel va reaprecia întinderea dreptului reclamanților la acordarea de despăgubiri față de delegările cuprinse în prezenta decizie vizând întinderea suprafețelor ce nu pot fi restituită în natură, menționate în legătură cu imobilul bloc de locuințe și imobilul cămin cultural.
Tot astfel, se vor administra probe în măsură să stabilească dacă clădirea menționată ca fiind dispensar are, în prezent, destinația de unitate sanitară din sistemul public. Dacă, o astfel de destinație va fi dovedită, se va completa probatoriu pentru determinarea suprafeței necesare unei folosințe normale a acestei unități a cărei afectațiune, în această ipoteză, reclamanții ar fi obligați să o păstreze, în condițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001. Desigur, în măsura în care se va constata destinația de unitate sanitară din sistemul public a clădirii și se va dispune restituirea în natură a unei suprafețe necesare pentru folosința normale a acestei unități, această suprafață va determina o recalculare a despăgubirilor cuvenite reclamanților.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii D.S.I. şi D.S.N. împotriva deciziei nr. 283 din 30 iunie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 618/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 6181/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
