ICCJ. Decizia nr. 6222/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6222/2012
Dosar nr. 6255/2/2010
Şedinţa publică din 15 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 25 aprilie 2006 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul T.N. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, anularea dispoziţiei din 02 februarie 2004 emisă de pârât cu privire la restituirea imobilului din Bucureşti, sector 6.
La primul termen de judecată, reclamantul a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, şi a Ministerului Finanţelor Publice, pentru situaţia în care terenul nu se va putea restitui în natură, solicitând acordarea de despăgubiri băneşti.
Prin sentinţa civilă nr. 801 din 29 septembrie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins contestaţia îndreptată împotriva Primarului General al Municipiului Bucureşti, ca nefondată, şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, reţinând că, din actele dosarului rezultă că soţii T. au avut doar posesia terenului, iar nu şi proprietatea.
Prin decizia civilă nr. 1241 A din 29 iunie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a respins apelul reclamanţilor pentru aceleaşi considerente conform cărora apelanţii nu sunt persoane îndreptăţite, întrucât nu au dovedit proprietatea asupra terenului, ci au fost simpli posesori.
Pin decizia civilă nr. 5538 din 06 iunie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul reclamanţilor, a casat decizia şi sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunal, reţinând că aceştia au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite la restituire, iar instanţele nu s-au pronunţat pe fondul pretenţiilor solicitate. Instanţa supremă a reţinut, în esenţă, că, în aplicarea art. 23 din Legea nr. 10/2001, înscrisul intitulat „chitanţă”, deşi nu se încadrează în categoria înscrisurilor autentice necesare, potrivit dreptului comun, pentru dovedirea dreptului de proprietate imobiliară, el constituie, potrivit dispoziţiilor legii speciale şi ale art. 1197 C. civ., un început de dovadă scrisă care face dovada dreptului pretins. Coroborând acest fapt cu prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, faţă de faptul că exproprierea s-a făcut pe numele soţilor T., s-a constatat că pretenţiile acestora sunt întemeiate şi că aceştia au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii conform art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 1091 din 14 septembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins contestaţia faţă de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, şi a respins contestaţia faţă de Municipiul Bucureşti, prin Primar General, ca nefondată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că, urmare a notificării adresate pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar General, prin care solicitau restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 308 m.p., situat în Bucureşti, sector 6, s-a emis dispoziţia din 02 februarie 2004, prin care s-a respins solicitarea reclamanţilor, cu motivarea că aceştia nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului.
În cererea de chemare în judecată reclamanţii afirmă că au fost posesorii terenului pe care l-au folosit netulburaţi continuu, neîntrerupt, din adresa emisă de către pârât în 28 februarie 1996, rezultând că imobilul a trecut în patrimoniul statului prin aplicarea Decretului nr. 254/1973, pe acest teren fiind construit un bloc de locuinţe cu amenajările aferente.
Din conţinutul notificării transmise pârâtei rezultă că reclamanţii au solicitat restituirea terenului în natură prin atribuirea unei alte suprafeţe în intravilanul Municipiului Bucureşti, depunând în dovedirea dreptului de proprietate „chitanţa” din data de 17 septembrie 1956.
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerului Finanţelor Publice, s-a constatat că decizia contestată nu a fost emisă de către acest pârât, instanţa admiţând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
În ce priveşte fondul cauzei, ţinând cont de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., de dezlegarea unor probleme de drept de către instanţa de casare, referitoare la faptul că reclamanţii au dovedit calitatea de foşti proprietari ai terenului prin înscrisul sub semnătură privată ce îi califică drept persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii impuse de Legea nr. 10/2001, Tribunalul a apreciat cererea reclamanţilor ca nefondată, obiectul notificării adresate pârâtului fiind constituit din atribuirea unei suprafeţe de teren în intravilanul Municipiului Bucureşti, din relaţiile comunicate de către pârât instanţei rezultând că nu există astfel de suprafeţe de teren ce pot face obiectul atribuirii către foştii proprietari deposedaţi de teren.
Prin decizia civilă nr. 520 din 27 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul reclamanţilor; a schimbat în parte sentinţa; a admis contestaţia în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti şi a stabilit dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii prin echivalent în valoare de 267.425 euro, echivalent în RON, în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Prin decizia civilă nr. 2976 din 13 mai 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de reclamanţii T.N. şi T.T. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti, împotriva deciziei sus-menţionate, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa supremă a reţinut, în esenţă, că aspectul privind calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii a reclamanţilor nu mai poate fi pus în discuţie, fiind stabilit prin decizia nr. 5538/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; că terenul expropriat nu poate fi restituit în natură, întrucât, pe de o parte, scopul exproprierii a fost realizat, iar pe de altă parte, pârâtul Municipiul Bucureşti nu deţine teren disponibil pentru a fi oferit în compensare, reclamanţii fiind îndreptăţiţi la măsuri reparatorii; că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 10/2001 şi, deci, nici ale art. 2 din Legea nr. 302/2009, astfel încât nu se poate reţine că A.V.A.S. ar dobândi calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice şi că referitor la critica potrivit căreia Statul Român are calitate procesuală pasivă, aceasta nu este primită şi analizată, faţă de faptul că a fost formulată după termenul legal de motivare a recursului, nu este o chestiune de ordine publică şi în plus Statul Român nu are calitatea de parte în raportul juridic dedus judecăţii.
Înalta Curte a mai reţinut că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 16 şi urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, dispoziţia contestată fiind emisă anterior intrării în vigoare a acestei legi, sens în care s-a pronunţa decizia în interesul legii nr. 52/2007, revenind instanţei de judecată competenţa, conform şi deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, să stabilească întinderea despăgubirilor cuvenite.
Înalta Curte a constatat că despăgubirile au fost greşit stabilite de instanţa de apel, anume, cu încălcarea art. 11 alin. (6) din Legea nr. 10/2001, impunându-se efectuarea unei noi expertize, necesitate care a atras casarea deciziei cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului.
În rejudecarea apelului au fost administrate înscrisuri şi expertiză de evaluare a terenului.
Prin decizia civilă nr. 751/A din 27 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul; a schimbat în parte sentinţa; a admis contestaţia formulată în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti; a anulat dispoziţia din 02 februarie 2004 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti şi a stabilit dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii prin echivalent în valoare de 393.377 RON, măsuri reparatorii care vor fi acordate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, cuvenite pentru terenul de 308 m.p. situat în Bucureşti, sector 6; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a constatat că nu este posibilă restituirea în natură a terenului expropriat de la reclamanţi, pe vechiul amplasament, întrucât, astfel cum rezultă din actele dosarului, acesta este ocupat de bloc de locuinţe şi amenajările aferente, sens în care există adresa Primăriei Municipiului Bucureşti, expertizele efectuate în cauză în judecata apelului în al doilea ciclu procesual şi în rejudecarea apelului în acest al treilea ciclu procesual, care confirmă acest lucru.
Aşadar, în condiţiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, reclamanţilor li se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent.
În ce priveşte solicitarea reclamanţilor, de a li se atribui în compensare un alt teren similar, de către Municipiul Bucureşti, instanţa de apel a constatat că în cauză nu a putut fi identificat în patrimoniul pârâtului Municipiul Bucureşti un teren liber, care să poată face obiectul atribuirii în proprietate către reclamanţi, ca măsură compensatorie, motiv pentru care o asemenea solicitare nu poate fi primită.
Faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005, având în vedere faptul că dispoziţia atacată în prezenta cauză a fost emisă anterior Legii nr. 247/2005, astfel că este vizată de decizia nr. 52/2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel a stabilit valoarea despăgubirilor cuvenite reclamanţilor în conformitate cu art. 11 alin. (6) din Legea nr. 10/2001, anume, în raport de valoarea de piaţă a imobilului la data soluţionării notificării, stabilită conform standardelor internaţionale de evaluare. De altfel, aceasta a constituit şi raţiunea casării cu trimitere dispusă prin decizia de casare nr. 2976/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aceasta fiind singura critică admisă care a condus la soluţia de casare.
Instanţa de apel a avut în vedere în acest sens concluziile raportului de expertiză refăcut întocmit de expert C.M., conform căruia terenul în discuţie are o valoare de piaţă actuală de 399.377 RON, cu luarea în calcul a elementelor actuale de influenţare a preţului de piaţă al terenului.
Astfel, expertul a calculat valoarea de piaţă a terenului în două variante, anume, cu luarea în calcul a situaţiei de la data exproprierii, când terenul nu beneficia de utilităţi, şi separat, cu luarea în calcul a situaţiei actuale, când zona în care este amplasat terenul beneficiază de utilităţi.
S-a mai făcut, totodată, evaluarea la două momente diferite, anume, momentul emiterii dispoziţiei contestate în prezenta cauză 02 februarie 2004 şi momentul actual.
Instanţa de apel a apreciat că, în contextul art. 11 alin. (6) din Legea nr. 10/2001, prin sintagma „la momentul soluţionării notificării” - ca moment la care se stabileşte valoarea de piaţă a imobilului - trebuie să se înţeleagă momentul derulării prezentei cauze, când instanţa, soluţionând contestaţia împotriva dispoziţiei prin care s-a respins notificarea, soluţionează ea însăşi notificarea pe fondul ei.
Instanţa de apel a apreciat că nu poate fi avută în vedere valoarea la momentul emiterii dispoziţiei care face obiectul prezentei cauze, întrucât această dispoziţie, conţinând o soluţie de respingere a notificării, urmează a fi anulată de instanţă, conform celor de mai sus, instanţa fiind cea care în final soluţionează notificarea pe fondul ei. Aşadar, la acest moment este stabilit dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii, iar nu la nivelul anului 2004, când s-a emis dispoziţia.
Nu poate fi primit, totodată, nici punctul de vedere al reclamanţilor, care propun a se lua în considerare ca moment de soluţionare a notificării momentul în care, prin decizia dată în apel în al doilea ciclu procesual nr. 520 din 27 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost stabilit pentru prima oară un cuantum al despăgubirilor; de fapt, reclamanţii cer să nu se aibă în vedere nici măcar data acestei decizii judecătoreşti, ci data expertizei care a stat la baza acesteia, anume, anul 2008. Desigur, acest moment le este favorabil reclamanţilor, dat fiind că la nivelul anului 2008 piaţa imobiliară atinsese nivelul său maxim, anterior prăbuşirii care avea să urmeze.
Instanţa de apel a constatat că nu există niciun temei legal pentru considerarea acelui moment ca „moment al soluţionării notificării” în contextul art. 11 alin. (6) din Legea nr. 10/2001, acel moment marcând doar administrarea unei probe în derularea procesului de soluţionare a notificării, a cărui alegere nu se justifică în nici un fel din perspective altele decât cele subiective ale reclamanţilor.
Instanţa de apel a mai constatat că, în contextul cauzei, dat fiind că dispoziţia emisă de Primăria Municipiului Bucureşti a fost una de respingere a notificării, iar soluţionarea notificării se face la acest moment de către instanţa de judecată, singurul moment care poate fi avut în vedere ca „moment al soluţionării notificării” în contextul art. 11 alin. (6) din Legea nr. 10/2001 este cel al pronunţării prezentei decizii.
În ce priveşte alegerea între considerarea terenului în starea de la data preluării de către stat, prin opoziţie cu starea actuală (când terenul se află într-o zonă amenajată cu utilităţi - străzi asfaltate, alimentare cu gaze, electricitate, etc.), instanţa de apel a apreciat că spiritul Legii nr. 10/2001 este de a despăgubi persoanele îndreptăţite cu valoarea corespunzătoare stării de la data prezentă, aceasta întrucât pe de o parte, niciun text legal nu face referire la situaţia de la data preluării imobilului de către stat, iar pe de altă parte, întrucât acordarea de despăgubiri este concepută ca o măsură compensatorie, prin echivalent, faţă de restituirea în natură care nu poate fi acordată. Or, dacă ar fi beneficiat de restituire în natură, reclamanţii ar fi beneficiat de utilităţile zonei existente la momentul actual.
În ce priveşte cerinţa ca evaluarea să se facă conform standardelor internaţionale de evaluare, instanţa de apel a constatat că expertul a respectat această cerinţă la momentul reevaluării efectuate prin raportul depus la dosar („refacerea raportului de expertiză”), fapt care reiese atât din menţiunea expresă a expertului făcută în finalul raportului, la rubrica „Concluzii”, cât şi din verificarea, de către Curte, a modului în care a fost făcută evaluarea.
Într-adevăr, aşa cum arată reclamanţii prin notele depuse la dosar, standardele internaţionale de evaluare prevăd mai multe tehnici de evaluare a terenurilor, printre care se numără şi cea utilizată de expertul C.M. în raportul refăcut, anume, tehnica comparaţiei vânzărilor, iar în cadrul acestei tehnici respectă criteriile de comparaţie pentru a stabili similitudinea proprietăţilor imobiliare. S-au avut în vedere, de către expert, drept comparabile, terenuri aflate în zone similare, unele chiar în aceeaşi zonă, iar instanţa de apel a apreciat că în mod corect expertul, în final, a stabilit ca valoare de piaţă valoarea care se situează pe media preţurilor cerute pe piaţa imobiliară.
În ce priveşte obiecţia reclamanţilor în sensul că expertul numit de instanţă nu este expert A.N.E.V.A.R., raportat la definiţia dată termenului „evaluator” în art. 3 lit. d) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, instanţa de apel a constatat că cerinţa acestui text, ca evaluatorul să fie membru al unei asociaţii naţionale profesionale recunoscută ca fiind de utilitate publică este logică, în contextul evaluărilor tăcute în procedura administrativă în faţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor - Titlul VII al Legii nr. 247/2005 reglementând această procedură. Atunci când însă evaluarea se face în faţa instanţei de judecată aceste dispoziţii nu trebuie interpretate în sensul că experţii judiciari atestaţi ca atare pentru a efectua expertize judiciare conform O.G. nr. 2/2000 nu ar mai avea aceasta competenţă, căci în faţa instanţei de judecată expertiza este una judiciară, iar nu extrajudiciară (cum este în faţa Comisiei Centrale). În efectuarea expertizelor judiciare au competenţă experţii judiciari organizaţi în birorurile locale de expertiză din cadrul Ministerului Justiţiei, conform art. 2 din O.G. nr. 2/2000 („Expertiza tehnică efectuată din dispoziţia organelor de urmărire penală, a instanţelor judecătoreşti sau a altor organe cu atribuţii jurisdicţionale, de către expertul sau specialistul numit de acestea, în vederea lămuririi unor fapte sau împrejurări ale cauzei, constituie expertiză tehnică judiciară”) şi art. 7 şi urm. din acelaşi act normativ care se referă la calitatea de expert tehnic judiciar.
Este de observat în acest cadru şi art. 13 din O.G. nr. 2/2000 conform căruia „în lipsa experţilor tehnici judiciari din specialitatea cerută, expertizele tehnice judiciare pot fi efectuate şi de alţi specialişti care nu au calitatea de expert tehnic judiciar, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. a)-f)”. Nu este cazul în ce priveşte expertiza de evaluare a proprietăţilor imobiliare, în care există experţi tehnici judiciari, situaţie faţă de care nu se justifică legal numirea unui alt expert decăt a unuia judiciar.
Pe de altă parte, instanţa de apel a constatat că reclamanţii înşişi nu au ridicat această obiecţiune la momentul numirii expertului şi nici ulterior la mai multe termene de judecată, ci abia la momentul la care au devenit interesaţi să înlăture expertiza întocmită de acesta.
Nu poate fi primită solicitarea reclamanţilor de a fi reţinută valoarea dată prin expertiza efectuată în apel în precedentul ciclu procesual, de 428.428 euro, întrucât prin decizia de casare nr. 2976/2010 s-a considerat că trebuie făcută o nouă evaluare, acesta constituind motivul de casare cu trimitere. În măsura în care instanţa de recurs ar fi considerat că această evaluare poate fi luată în considerare, ar fi pronunţat soluţia în recurs în consecinţă, iar nu ar fi casat cu trimitere pentru o nouă evaluare.
În concluzie, constatând că expertul C.M. a evaluat terenul conform standardelor internaţionale de evaluare, instanţa de apel a avut în vedere valoarea stabilită de acesta la momentul actual şi cu luarea în considerare a utilităţilor existente la acest moment.
În ce priveşte susţinerea reclamanţilor că instanţa nu poate stabili în prezenta decizie un cuantum al despăgubirilor inferior celor stabilite prin decizia nr. 520/2009, anume de 267.426 euro, întrucât cuantumul despăgubirilor a fost contestat în recursul la această decizie doar de către reclamanţi şi s-ar ajunge astfel la agravarea situaţiei în propria cale de atac, instanţa de apel a constatat că decizia de casare nr. 2976/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a admis ambele recursuri, atât al reclamanţilor, cât şi al pârâtului Municipiul Bucureşti, iar singura critică admisă în cadrul ambelor acestor recursuri a fost cea referitoare la modul de stabilire a cuantumului despăgubirilor.
Referitor la pretenţia reclamanţilor, de obligare directă a pârâtului la plata despăgubirilor către reclamanţi, instanţa de apel a constatat că în contextul Legii nr. 10/2001 şi al Legii nr. 247/2005, unitatea deţinătoare nu are obligaţia să plătească ea însăşi despăgubirile cuvenite drept măsuri reparatorii prin echivalent, ci este învestită doar cu soluţionarea notificării, plata efectivă a despăgubirilor făcându-se în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamanţii T.N. şi T.T., cât şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General.
Recurenţii-reclamanţi T.N. şi T.T. au arătat că în mod greşit instanţa de apel a dispus (ca urmare a recomandărilor deciziei de casare dată de Înalta Curte în sensul de a se stabili cuantumul despăgubirilor la valoarea de piaţă de la data soluţionării notificării) efectuarea expertizei la nivelul anului 2004 - anul emiterii dispoziţiei atacate - şi a anului 2011 - an în care s-a pronunţat hotărârea atacată ce are la bază o expertiză nulă.
În acest sens, recurenţii-reclamanţi arată că anul 2004 nu poate fi de referinţă, întrucât prin dispoziţie nu s-a stabilit niciun cuantum al despăgubirilor, notificarea fiind soluţionată strict sub aspectul calităţii de persoane îndreptăţite la despăgubiri.
Prima dată când a fost soluţionată notificarea este cea din cursul anului 2009, odată cu pronunţarea deciziei civile nr. 520 din 27 octombrie 2009, ce avea la bază raportul de expertiză întocmit în anul 2008.
Astfel, în mod greşit instanţa nu a acordat despăgubirile la nivelul anului 2008 şi a acordat ceea ce nu s-a cerut, respectiv cuantumul despăgubirilor la nivelul anului 2008.
De asemenea, în mod greşit instanţa de apel a dat strictă aplicabilitate dispoziţiilor cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, atâta vreme cât la casarea cu trimitere spre rejudecare s-a stabilit faptul că dispoziţia a fost emisă anterior apariţiei Legii nr. 247/2005.
În aceste condiţii, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie, instanţa de judecată este competentă să stabilească întinderea despăgubirilor corespunzătoare imobilului preluat în mod abuziv.
În mod greşit instanţa de apel a reţinut că Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu au calitate procesuală pasivă în cauză.
În mod greşit instanţa de apel a reţinut că Municipiul Bucureşti, prin Primar General, a declarat recurs cu privire la cuantumul despăgubirilor, calea de atac a acestei părţi vizând modalitatea de plată, iar nu cuantumul despăgubirilor.
În acest mod, instanţa de apel a agravat situaţia reclamanţilor în propria cale de atac, stabilind un cuantum inferior al despăgubirilor, faţă de cel din primul ciclu procesual.
La termenul de judecată din 01 octombrie 2012, recurentul-reclamant T.N., prezent personal, a arătat că înţelege să renunţe la motivul de recurs privind calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, iar prin împuternicirea depusă la dosar ulterior amânării pronunţării, apărătorul recurenţilor-reclamanţi a arătat că este mandatat de recurenta-reclamantă T.T. în acelaşi sens, respectiv de a renunţa la motivul de recurs vizând calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Recurentul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primar General, a arătat că hotărârea instanţei de apel este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, în sensul că, din dispoziţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, rezultă că instanţa nu poate stabili cuantumul şi întinderea despăgubirilor ce fac obiectul Titlului VII al Legii nr. 247/2005, iar din decizia în interesul legii din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi, rezultă că sunt inadmisibile acţiunile în acordarea despăgubirilor băneşti pentru imobilele preluate abuziv, îndreptate împotriva Statului Român.
Recurentul-pârât a mai arătat că unitatea deţinătoare stabileşte doar calitatea de persoană îndreptăţită la restituire sau despăgubiri, întinderea şi cuantumul acestora revenind Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor şi că reclamanţii nu au produs dovezi că s-ar fi primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu, potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România conform art. 5 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Recursurile sunt nefondate, pentru argumentele ce succed:
Referitor la recursul reclamanţilor T.T. şi T.N., Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit prevederilor art. 1 alin. (1), art. 7 şi art. 9 din Legea nr. 10/2001, se instituie principiul prevalenţei restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor.
Pe cale de excepţie, dacă această măsură nu este posibilă ori este expres înlăturată de la aplicare, se va proceda la acordarea celorlalte măsuri reparatorii prevăzute de lege, respectiv compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de deţinător, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau propunerea de acordare de despăgubiri potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, atunci când măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Prin art. 16 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 247/2005 (Titlul VII), legiuitorul face distincţie între notificările deja soluţionate la data intrării în vigoare a legii prin consemnarea unor sume ce urmează a se acorda ca despăgubire, ipoteză a alin. (1) al textului, şi cele care nu au fost soluţionate în atare modalitate până la data respectivă şi despre care se arată că vor fi predate secretariatului Comisiei Centrale, însoţite de dispoziţiile entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, ipoteză a alin. (2) al textului art. 16.
În cazul în care o notificare a fost soluţionată anterior intrării în vigoare a legii, însă dispoziţia prin care aceasta a fost soluţionată nu a rămas definitivă, fiind atacată în instanţă, ceea ce urmează a se preda secretariatului Comisiei Centrale este dispoziţia definitivă, emisă în baza hotărârii judecătoreşti, fiind aplicabile dispoziţiile alin. (1) ale art. 16, în sensul că în situaţia dată şi instanţa de judecată poate stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite beneficiarilor legii speciale de reparaţie.
Asupra acestui lucru însă a statuat, cu putere de lucru judecat, decizia de casare nr. 2976 din 13 mai 2010 a Înaltei Curţi, care a stabilit că „(...) întrucât decizia contestată în prezenta cauză a fost emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 şi faţă de prevederile deciziei nr. 52 din 04 iunie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, prin care s-a statuat că prevederile cuprinse în art. 16 şi urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (...) nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, se constată că instanţa de judecată, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie, potrivit deciziei nr. 20/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, este competentă să stabilească întinderea despăgubirilor corespunzătoare pentru imobilul preluat abuziv de stat”.
În atare situaţie, măsurile reparatorii prin echivalent sunt cele existente în cadrul normativ la momentul soluţionării pricinii, iar nu cele de la data emiterii dispoziţiei, în anul 2004, întrucât această dispoziţie, conţinând o soluţie de respingere a notificării, a fost contestată în instanţă, revenind acesteia din urmă competenţa de a soluţiona pe fond, notificarea, conform considerentelor anterior expuse.
Este adevărat că prin raportul de expertiză mai sus arătat evaluarea imobilului în litigiu s-a realizat la două momente distincte, respectiv cel al emiterii dispoziţiei contestate şi cel de la nivelul anului 2011, însă momentul raportat la care s-a pronunţat, în mod corect, instanţa de apel, este cel actual.
Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, stabilirea valorii de piaţă la care face referire art. 11 alin. (6) din Legea nr. 10/2001 nu se poate raporta la decizia civilă nr. 520 din 27 octombrie 2009 dată în al doilea ciclu procesual, când a fost stabilit pentru prima dată un cuantum al despăgubirilor, mai precis data expertizei ce a stat la baza acestei decizii, efectuată în anul 2008, întrucât acel moment marchează doar administrarea unei probe în derularea procesului de soluţionare a notificării.
În contextul art. 11 alin. (6) din Legea nr. 10/2001, sintagma „la data soluţionării notificării”, ca moment procedural, odată cu declanşarea etapei judiciare, nu are semnificaţia, cum eronat apreciază recurenţii-reclamanţi, datei stabilirii, pentru prima oară a cuantumului despăgubirilor, conform deciziei nr. 520 din 27 octombrie 2009, ci se situează la momentul soluţionării prezentei cauze, când instanţa, soluţionând contestaţia împotriva dispoziţiei prin care s-a respins notificarea, soluţionează însăşi notificarea, pe fondul ei.
Pe de altă parte, în ciclul procesual în care s-a pronunţat decizia la care se referă recurenţii-reclamanţi, în cadrul căruia s-a efectuat o expertiză ce a stabilit o valoare de 428.428 euro a imobilului în litigiu (pe baza căreia recurenţii-reclamanţi consideră că instanţa de apel ar fi trebuit să se pronunţe), s-a pronunţat decizia de casare nr. 2976/2010 a Înaltei Curţi, prin care s-a apreciat că trebuie făcută o nouă evaluare, acesta constituind motivul casării cu trimitere.
Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a stabilit dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii conform raportului de expertiză C.M., cu luarea în considerarea a valorii de piaţă stabilite la momentul actual, acesta fiind momentul la care se referă dispoziţiile art. 11 alin. (6) din Legea nr. 10/2001.
Prin stabilirea despăgubirilor cuvenite în prezentul ciclu procesual, în cuantum de 393.377 RON, cuantum mai redus decât cel stabilit prin decizia civilă nr. 520 din 27 octombrie 2009, de 267.426 euro, recurenţilor-reclamanţi nu li s-a agravat situaţia în propria cale de atac, întrucât prin decizia de casare din primul ciclu procesual s-au admis ambele recursuri, atât al reclamanţilor, cât şi al pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar General, singura critică admisă fiind aceea privind modul de stabilire a cuantumului despăgubirilor, critică comună ambelor recursuri.
Faţă de împrejurarea că pricina se afla în rejudecarea apelului nu numai ca urmare a căii de atac promovate de reclamanţi, ci şi de pârât, instanţa poate stabili o altă întindere a despăgubirilor fără a încălca principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac.
Aceasta întrucât principiul non reformatio in peius se aplică în toate acele situaţii în care partea a atacat în mod solitar hotărârea pronunţată. Într-o asemenea situaţie, instanţa de control judiciar nu poate pronunţa o hotărâre prin care să-i creeze părţii o situaţie mai grea decât cea stabilită prin hotărârea atacată.
Situaţia este însă diferită în cazul exercitării căii de atac şi de către partea adversă, situaţie în care controlul judiciar este bilateral, instanţa fiind învestită plenar, iar egalitatea părţilor şi contradictorialitatea exclud beneficiul rezultat din exercitarea solitară a respectivei căi de atac.
Având în vedere renunţarea, de către recurenţii-reclamanţi, la motivul de recurs privind chestiunea calităţii procesuale pasive, Înalta Curte va lua act de această manifestare de voinţă în sens procesual şi nu va mai analiza recursul din perspectiva acestei critici.
Referitor la recursul pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar General, Înalta Curte reţine următoarele:
Contrar susţinerilor recurentului-pârât, în speţă, instanţa de judecată poate stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite persoanei îndreptăţite, acest aspect fiind stabilit cu putere de lucru judecat prin decizia de casare nr. 2976 din 13 mai 2010 a Înaltei Curţi, care a statuat că „(...) întrucât decizia contestată în prezenta cauză a fost emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 şi faţă de prevederile deciziei nr. 52 din 04 iunie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, prin care s-a statuat că prevederile cuprinse în art. 16 şi urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (...) nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, se constată că instanţa de judecată, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie, potrivit deciziei nr. 20/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, este competentă să stabilească întinderea despăgubirilor corespunzătoare pentru imobilul preluat abuziv de stat”.
Decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 la care face referire recurentul-pârât nu are aplicabilitate în cauză, întrucât vizează lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român în litigiile întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi inadmisibilitatea acţiunilor în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv îndreptate direct împotriva acestuia, or, prezenta cerere de chemare în judecată nu are natura juridică a unei acţiuni directe de obligare a Statului Român la despăgubiri, iar această entitate nu are calitate de parte în raportul juridic dedus judecăţii.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, ambele recursuri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii T.N., T.T. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, împotriva deciziei nr. 751 A din 27 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 622/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 625/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
