ICCJ. Decizia nr. 626/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 626/2012
Dosar nr. 776/115/2010
Şedinţa publică din 03 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 218/ A din 15 februarie 2011 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, împotriva sentinţei civile nr. 907 din 25 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin şi a schimbat în tot hotărârea atacată în sensul că a respins acţiunea reclamantului F.C., în totalitate. Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:
Prin cererea adresată instanţei la 08 martie 2010, reclamantul F.C. în calitate de moştenitor al tatălui său F.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caras Severin, pentru a se constata caracterul politic al condamnării autorului său conform art. 4 alin. (1) şi art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale şi pentru a-l obliga pe acesta la plata sumei de 500000 euro, reprezentând daune morale.
Prin sentinţa civilă nr. 907 din data de 25 mai 2010, pronunţată de Tribunalul Caras Severin s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul F.C. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caras Severin.
A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 150.000 euro echivalent în lei la data efectuării plăţii, reprezentând daune morale.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:
Prin sentinţa penală nr. 5 din 22 noiembrie 1952 pronunţată de Tribunalul Militar din Timişoara, tatăl reclamantului a fost condamnat la 5 ani de închisoare corecţională, 3 ani de interdicţie corecţională precum şi 1.000 lei amendă corecţională pentru fapta de uneltire contra ordinei sociale, pedeapsă din care a executat 1 an şi 5 luni, având în vedere faptul că fiind membru P.N.T. - aripa Maniu a ajutat partizanii din munţi cu alimente, băutură şi bani.
Perioada detenţiei a fost executată de condamnat la minele de plumb şi sare din Baia Sprie, fiind obligat să muncească peste 12 ore pe zi, în cele mai grele condiţii, fiind înfometat, bătut şi fără a avea acces la medicamente. In urma acestei detenţii, s-a îmbolnăvit de astm bronşic, boală de care a suferit până la deces şi care 1-a împiedicat să ducă o viaţă normală.
Autorităţile comuniste au exercitat presiuni continue asupra condamnatului şi a membrilor familiei sale, chiar şi după eliberare, aşa cum a confirmat martorul audiat în cauză.
În acest context, instanţa de fond a reţinut că tatălui reclamantului i-a fost impusă o măsură de condamnare cu caracter politic, fiind aplicabile disp. art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 întrucât prin măsura aplicată, s-a cauzat acestuia un prejudiciu nepatrimonial, care a constat în consecinţele dăunătoare din perspectiva relaţiilor sociale ale acestuia, fiindu-i afectată şi onoarea şi reputaţia, aspecte care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane, din perspectiva relaţiilor cu prietenii şi alţi apropiaţi, iar aceste vătămări îşi găsesc expresia tipică în durerea morală încercată de victime.
Sub aspectul cuantificării sumei, tribunalul a reţinut că recunoaşterea dreptului la despăgubire nu poate fi explicat decât prin voinţa Statului de a oferi o satisfacţie care să aibă o corespondenţă reală cu prejudiciul, urmând a fi pus accentul pe importanţa prejudiciului din punctul de vedere al victimei, aşa cum a statuat constant atât jurisprudenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar din această perspectivă, suma de 150.000 euro reprezintă o compensaţie justă, echitabilă şi rezonabilă, pentru perioada de 1 an şi 5 luni petrecută în detenţie.
Împotriva sentinţei a declarat apel Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Sub aspectul chestiunilor de fond, apelantul a susţinut că reclamantul nu poate intra în categoria beneficiarilor Legii nr. 221/2009, pentru că aceasta se referă exclusiv la persoanele care au suferit condamnări politice, astfel că acest regim reparator nu poate fi aplicat şi persoanelor care nu au făcut dovada caracterului politic al condamnării, potrivit art. 6 din Legea nr. 221/2009, pentru a-i putea fi aplicabile disp. art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În sfârşit, apelantul a susţinut că instanţa de fond a stabilit un cuantum disproporţionat şi nerezonabil al daunelor morale, raportat la întinderea prejudiciului real suferit şi că o astfel de pretenţie nu trebuie să reprezinte un izvor de îmbogăţire fără justă cauză.
De aceea, necontestând suferinţa fizică şi psihică al deportatului, apelantul a apreciat că instanţele trebuie să opereze şi cu principiul echităţii, în așa fel încât indemnizaţia stabilită cu titlu de daune morale să fie justă, rezonabilă şi echitabilă şi nu exagerată, disproporţionată, chiar dacă o astfel de apreciere implică o doză de subiectivism şi de aproximare, cu atât mai mult cu cât tatăl reclamantului a cules beneficii de pe urma aplicării Decretului-lege nr. 118/1990.
Curtea de Apel a reţinut următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie (prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei” şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Constatând că Decizia nr. 1358/21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispoziţiile Constituţiei, instanţa de apel a reţinut că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune în cauză soluţia admiterii apelului pârâtului cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamantului, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului, de aceea Curtea a reţinut că în cauză nu este aplicabilă nici ipoteza avută în vedere de CEDO în cauza Blecic vs. Croaţia, nefiind înfrânt principiul neretroactivităţii. De asemenea, a apreciat că soluţia se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepţii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul F.C. criticând-o, în esenţă, pentru următoarele motive, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
1. Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol la data pronunţării acesteia, ci este aplicabilă eventual celor înregistrate ulterior publicării sale. Art. 6 din CEDO obligă la respectarea principiului neretroactivităţii şi a speranţei legitime ce decurge dintr-o hotărâre judecătorească chiar nedefinitivă. În concluzie, aplicarea unei decizii a Curţii Constituţionale prin caracterul ei obligatoriu este supusă principiului neretroactivităţii, respectării prevederilor Convenţiei şi nu în ultimul rând jurisprudenţei CEDO. 2. Pentru respectarea principiului egalităţii în faţa legii, ce presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, se impune a nu se crea situaţii juridice discriminatorii faţă de persoanele care au abţinut hotărâri definitive, ceea ce ar contraveni art. 1 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 137/2008 coroborat cu art. 16 şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României şi cu art. 14 din C.E.D.O.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată în sensul acordării daunelor morale în cuantumul solicitat prin acţiunea introductivă.
Analizând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed:
Soluţia pronunţată pe fondul litigiului de către instanţa de apel va fi confirmată de instanţa de recurs, avându-se în vedere decizia în interesul Legii nr. 12/2011, publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011.
Urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of., în considerarea următoarelor argumente, faţă de aspectele invocate prin cererea de recurs:
Prin deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010) Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituționalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, iar pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. Potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Cum deciziile Curţii Constituţionale sus-menţionate au fost publicate în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă, sentinţa primei instanţe a fost pronunţată la data de 25 mai 2010, iar decizia de apel la data de 15 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv la momentul publicării deciziilor respective în sensul conferirii unui „bun” în sensul Convenţiei, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu mai pot produce efecte juridice.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Aceasta presupune, în ipoteza acţiunilor nesoluţionate, în care este vorba de situaţii juridice în curs de constituire (facta pendentiă) în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în vedere că dreptul la acţiune pentru a obţine reparaţia prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicţionale - că acestea sunt sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, care sunt de imediată şi generală aplicare.
Promovarea acţiunii la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum sau despre raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Este de menţionat că şi în practica CEDO se recunoaşte eficienţa controlului realizat de instanţa de contencios constituţional.
Sub acest aspect, având a se pronunţa asupra unei situaţii similare (Decizia în Cauza Slavov şi alţii împotriva Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: „Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituţionalitate a fost contestată la scurt timp după intrarea lui în vigoare şi care ulterior a fost declarat neconstituţional ar putea constitui o bază legală solidă în înţelesul jurisprudenţei Curţii. De aceea, reclamanţii nu ar fi putut avea o speranţă legitimă că pretenţiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretenţiilor lor se va face în baza legii, aşa cum era ea la momentul introducerii cererii lor, şi nu în baza legii aşa cum era ea la momentul pronunţării hotărârii”.
Art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestaţie (în mod independent, echitabil, public şi într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil ce îi aparţin.
Instanţa europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 de către autorităţile naţionale ale statelor contractante, apreciază conţinutul dreptului disputat prin raportare atât la dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului, cât şi la cele ale normelor naţionale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful „nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoaşterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislaţia statului contractant în cauză”.
Or, problema analizată în prezentul dosar vizează tocmai o asemenea situaţie, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislaţia internă, şi, pe de altă parte, nu este incidenţă nici noţiunea autonomă de „bun” din perspectiva căreia să fie analizată contestaţia părţii pentru a obţine protecţia art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Noţiunea de „bunuri” din perspectiva art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic). Aceste drepturi de creanţă sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea de către instanţă a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor de către acelaşi organ jurisdicţional.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez - Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea publicării deciziei Curţii Constituţionale nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
In ceea ce priveşte noţiunea de „speranţă legitimă”, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţa clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. împotriva României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţa nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curţii Constituţionale, având în vedere că jurisdicţia supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunţarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanţilor de o manieră irevocabilă.
De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noţiunea de „speranţă legitimă”, iar nu de simplă speranţă în valorificarea unui drept de creanţă şi pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
Dreptul la nediscriminare, aşa cum rezultă el din conţinutul art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile şi libertăţile reglementate de Convenţie, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenţiei.
Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuţie fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susţine că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră sub imperiul măcar al uneia dintre clauzele ei normative, adică ale textului care garantează celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale.
Prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
în acelaşi timp trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Izvorul situaţiei în care se află reclamantul recurent constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie”.
Este vorba aşadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor în legislaţia internă a statului.
În situaţia analizată însă dreptul pretins nu mai are o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lui de temei legal s-a datorat nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Aplicând decizia în interesul legii la situaţia în speţă şi cum sentinţa primei instanţe nu era definitivă la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale în discuţie, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru susţinerea acţiunii.
În consecinţă, constatând că nu sunt fondate criticile ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului ca nefondat, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul F.C. împotriva deciziei civile nr. 218/ A din 15 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 03 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6259/2012. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 6261/2012. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
