ICCJ. Decizia nr. 625/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 625/2012
Dosar nr. 617/30/2010
Şedinţa publică din 03 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1337 din 26 mai 2010, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 617/30/2010, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii S.T.G. şi S.I. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, dispunându-se obligarea pârâtului la plata către reclamanţi a sumei de 120.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale.
S-au respins celelalte pretenţii reprezentând despăgubiri morale, totodată, s-a respins acţiunea din dosarul conex având ca obiect despăgubiri materiale.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că reclamanţii au dreptul la măsurile reparatorii ale Legii nr. 221/2009, întrucât au fost deportaţi împreună cu familia, compusă la acea epocă din tată, respectiv soţ şi bunici, respectiv socri, dovedind prin actele de stare civilă legăturile de rudenie cu persoanele menţionate.
Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, cât şi, după decesul acestor persoane, soţului sau descendenţilor lor până la gradul al II-lea inclusiv.
Măsura deportării în Bărăgan se circumscrie ipotezei particularizate de art. 3 lit. e din Legea nr. 221/2009, care menţionează expres decizia M.A.I. nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic.
Acest act normativ prevede în mod expres repararea prejudiciului moral cauzat atât prin condamnările cu caracter politic pronunţate în perioada de referinţă a legi, cât şi pentru măsurile administrative abuzive cu caracter politic dispuse în aceeaşi limită temporală (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), după cum rezultă chiar din titulatura şi din întreaga concepţie a actului normativ.
În ceea ce priveşte despăgubirile materiale, legiuitorul a înţeles să coreleze aceste dispoziţii cu o altă lege specială cu caracter reparator - Legea nr. 10/2001, statuând că bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative abuzive se restituie în temeiul noii legi reparatorii dacă nu au fost deja retrocedate, în natură, sau în echivalent în cadrul procedurii speciale reglementate de cel dintâi act normativ.
În raport de domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, rezultă că legiuitorul a vizat aceeaşi sferă de incidenţă cu cea actului normativ la care face trimitere.
În speţă, însă, se solicită, în principal, compensaţii pentru bunurile mobile pretins a fi fost confiscate de autorităţi, sau pentru câştigurile materiale pe care le-ar fi putut avea, dacă ar fi valorificat bunurile imobile (case şi terenuri), ceea ce, prin raportare la argumentele anterioare, exclude incidenţa măsurilor reparatorii reglementate de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Prin decizia civilă nr. 163 din 9 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, au fost admise apelurile declarate împotriva sentinţei menţionate de către reclamanţii S.T.G. şi S.I. şi de către pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, cu consecinţa desfiinţării sentinţei şi a trimiterii cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a apreciat că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la despăgubirile morale prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dar nu pentru că acţiunea lor ar fi inadmisibilă sub aspectul despăgubirilor morale, cum susţine pârâtul, pentru că nu ar fi fost condamnaţi printr-o hotărâre judecătorească pe criterii politice, ci pentru că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii, a fost declarat neconstituţional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
În aplicarea art. 147 alin. (1) din Constituţie şi a art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi-a încetat efectele juridice, deoarece termenul de 45 de zile, calculat de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în M. Of. - în speţă, 15 noiembrie 2010, a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, iar inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamanţilor sub aspectul dreptului la despăgubiri morale.
Nu se poate reţine nici că reclamanţii aveau, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun” în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă.
Pe de altă parte, pentru repararea prejudiciului moral suferit în perioada deportării în Bărăgan, ambii reclamanţi beneficiază de o indemnizaţie lunară acordată în baza Decretului-lege nr. 118/1990.
Instanţa de apel a înlăturat susţinerile reclamanţilor referitoare la invocarea, drept temei juridic, şi a dispoziţiilor art. 998 şi 999 C. civ., în aplicarea prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., dat fiind că acest temei a fost indicat în apel, după publicarea în M. Of. a deciziei Curţii Constituţionale, considerându-se că instanţa nu poate relua analiza pretenţiilor reclamanţilor din perspectiva altui temei juridic decât cel invocat iniţial, respectiv Legea nr. 221/2009.
Instanţa de apel a admis, însă, motivul de apel al reclamanţilor privind despăgubirile materiale întemeiate pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Prima instanţă, interpretând greşit acest text legal, a reţinut că legiuitorul, făcând trimitere la Legea nr. 10/2001, a vizat şi în cazul Legii nr. 221/2009 doar imobilele care intră şi în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, astfel încât a respins pretenţiile reclamanţilor pentru bunurile mobile pretins confiscate şi pentru câştigurile nerealizate, deoarece nu intră sub incidenţa Legii nr. 221/2009.
Legea nr. 221/2009, însă, nu face distincţie între bunuri imobile şi bunuri mobile, folosind sintagma „bunuri confiscate”.
De asemenea, nu distinge după cum aceste bunuri fac sau nu obiectul legilor reparatorii anterioare, or, acolo unde legea nu distinge, nici cel care o aplică nu poate să o facă.
Legea nr. 221/2009 exceptează de la acordarea de despăgubiri materiale doar bunurile care au fost restituite în natură sau prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005. În acest context se face referire la aceste legi reparatorii.
În aceste condiţii, instanţa de apel a constatat că, respingând pretenţiile reclamanţilor constând în despăgubiri materiale pe considerentul că nu intră sub incidenţa Legii nr. 221/2009, prima instanţă nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra fondului acestor pretenţii, situaţie în care a apreciat că este aplicabil art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în forma anterioară modificării sale prin Legea nr. 202/2010, conform art. 22 alin. (2) din această lege.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanţii S.T.G. şi S.I. şi pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş, după cum urmează:
I. În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanţii S.T.G. şi S.I. au arătat, în esenţă, următoarele:
1. În mod greşit, instanţa de apel a făcut aplicarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 în prezentul litigiu, în condiţiile în care efectele acestei decizii nu pot viza decât situaţiile juridice ce se vor naşte după ce dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca fiind neconstituţionale, respectiv pentru acţiunile formulate după acea dată; o concluzie contrară ar însemna că decizia de declarare a neconstituţionalităţii retroactivează, fapt ce contravine regulii tempus regit actum, ce vizează aplicarea legii civile în timp, precum şi dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, conform cărora, de la data publicării, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Pe de altă parte, aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât instanţa este obligată să dea prioritate reglementărilor internaţionale, respectând astfel dispoziţiile art. 20 din Constituţia României.
Astfel, în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, persoanele prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pot pretinde o speranţă legitimă de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern şi fiind recunoscut printr-o jurisprudenţa previzibilă a instanţelor interne.
În cadrul acestui motiv de recurs, reclamanţii au dezvoltat consideraţii referitoare la noţiunea de „speranţă legitimă” ca valoare patrimonială şi deci ca „bun”, în sensul Convenţiei, astfel cum definită şi clarificată în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului şi ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, în funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
În acest fel, sunt încălcate prevederile art. 6 şi 14 din CEDO, precum şi cele ale art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, reclamanţii făcând ample referiri la jurisprudenţa Curţii.
2. Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că, invocându-se în apel, în completarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, indicate drept temei juridic al acţiunii, şi art. 998, 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 şi urm. C. proc. pen. şi art. 52 din Constituţie, ar fi incidente prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care cauza acţiunii constând în răspunderea statului pentru prejudiciul suferit rămâne neschimbată.
Exigenţele impuse de art. 294 alin. (1) vizează elementele caracteristice ale autorităţii lucrului judecat, ce pot conduce la vicierea legalităţii judecăţii în apel, întrucât în acest mod, părţile sunt private beneficiul celor două grade de jurisdicţie. Aceste exigenţe nu sunt nesocotite atunci când apelantul recurge la o nouă argumentaţie juridică sau invocă şi alte dispoziţii legale, atât timp cât scopul urmărit de parte rămâne acelaşi.
3. Instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că adoptarea Legii nr. 221/2009 şl Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România reprezintă recunoaşteri ale statului român a responsabilităţii sale pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora a dispus măsurile administrative cu caracter politic, iar consecinţa recunoaşterii responsabilităţii statului român a acestui prejudiciu, potrivit prevederilor art. 1838 şi urm. C. civ., este aceea că statul nu mai poate opune excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al persoanelor îndreptăţite pentru a solicita repararea prejudiciului moral cauzat, în temeiul prevederilor art. 998-999 C. civ., coroborate cu prevederile art. 52 alin. (2) teza I din Constituţie şi ale 504 şi urm. C. proc. pen.
4. Decizia recurată este nelegală şi pentru faptul că se impune repararea integrală de către stat a prejudiciului moral suferit, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii victimelor, pe cât posibil, în situaţia anterioară, conform art. 998, 999 C. civ.
Reclamanţii au arătat, în esenţă, că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, urmare a aplicării de către Statul Român a măsurilor administrative cu caracter politic împotriva reclamanţilor şi a familiei lor, care au avut ca rezultat încălcarea drepturilor subiective ale membrilor familiei, respectiv încălcarea dreptului la libertate, dreptului la o viaţa privată şi de familie şi a dreptului la onoare şi reputaţie.
Fiind întrunite elementele răspunderii civile şi având în vedere prevederile art. 52 alin. (3) teza I din Constituţia României coroborate cu prevederile art. 504 şi urm. C. proc. pen., rezultă că Statul Român va răspunde pentru prejudiciul moral cauzat prin Ministerul Finanţelor Publice.
Reclamanţii au susţinut că dreptul de a solicita angajarea răspunderii Statului Român pentru prejudiciile morale cauzate familie mele până la căderea regimului totalitar nu s-a născut ca urmare a adoptării unor acte normative reparatorii emise după anul 1989, ci îşi are fundamentul în prevederile art. 998, 999 C. civ.
Faptul că după decembrie 1989 legiuitorul român a adoptat o serie de legi cu caracter reparatoriu, între acestea numărându-se şi Decretul-lege nr. 118/1990, nu poate conduce la ideea că dreptul de a solicita repararea prejudiciului moral suferit a luat naştere ca urmare a adoptării acestor legi reparatorii.
A admite contrariul ar însemna ca nişte prevederi imperative prevăzute de Codul civil, respectiv prevederile art. 998, 999, nu au produs şi nu produc niciun efect juridic, deşi sunt şi erau în vigoare ulterior adoptării acestor legi reparatorii.
5. Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunţată de Curtea Constituţională este obligatorie doar în ceea ce priveşte dispozitivul său, nu şi cu privire la raţionamentul efectuat de Curte în cadrul controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
În condiţiile în care, în numeroase cazuri, Statul Român a fost obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat, în temeiul răspunderii civile delictuale, rezultă că raţionamentul Curţii Constituţionale, potrivit căruia nu ar exista vreo obligaţie a statului de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat foştilor deţinuţi politici, este eronat.
În acelaşi timp, prin raţionamentul expus în motivarea deciziei pronunţate, Curtea Constituţională a îngrădit dreptul legitim conferit de art. 998-999 C. civ. de a solicita repararea prejudiciului moral suferit de reclamanţi şi familia acestora ca urmare a măsurilor abuzive dispuse împotriva lor de regimul totalitar.
6. Reclamanţii au arătat, totodată, că instanţa de judecată are obligaţia de a analiza, în concret, de la caz la caz, care sunt măsurile reparatorii ce se impun a fi luate în vederea reparării prejudiciului moral suferit de persoanele împotriva cărora au fost dispuse măsurile administrative cu caracter politic a dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu în baza Deciziei nr. 200/1951. În acelaşi timp, la soluţionarea prezentei acţiuni, instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere faptul că natura juridică a daunelor morale solicitate este diferită de natura drepturilor acordate de Statul Român, în baza Decretului nr. 118/1990.
În ceea ce priveşte prejudiciul material constând în echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative luate împotriva reclamanţilor şi a familiei lor, s-a arătat că se impune repararea integrală a acestuia.
7. Se impune acordarea cheltuielilor de judecată solicitate aferente fazei de primă instanţă, care au fost concepute într-o legătură strictă şi indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia şi concepute de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil din perspectiva sa.
II. În dezvoltarea criticilor formulate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, a arătat următoarele:
În mod greşit, s-a apreciat de către instanţa de apel că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la a solicita despăgubiri pentru prejudiciul material pretins suferit în urma măsurilor administrative aplicate, în condiţiile în care înşişi reclamanţii au arătat că nu au uzat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Or, legiuitorul a înţeles a condiţiona acordarea despăgubirilor materiale de necesitatea ca persoana îndreptăţită să fi uzat de prevederile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, formulând notificare ori cerere de retrocedare a bunurilor, în caz contrar, neputând fi acceptată ideea că legiuitorul, prin art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, a deschis beneficiarilor o cale suplimentară şi un nou termen de a solicita restituirea acestor bunuri.
Pe de altă parte, din trimiterea pe care legiuitorul o face la Legea nr. 10/2001 rezultă că bunurile ce pot fi solicite în temeiul Legii 221/2009 sunt exclusiv imobile, vizându-se însăşi sfera de aplicare a actului normativ la care face trimitere.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
I. În ceea ce priveşte recursul reclamanţilor, se constată că motivele formulate, redate anterior în forma şi ordinea concepute de către recurenţi, vizează trei aspecte:
1. efectele deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale (ca, de altfel, şi a deciziei similare nr. 1360 din 21 octombrie 2010 a instanţei de contencios constituţional) asupra litigiilor pendinte la momentul pronunţării acestor decizii;
2. corelaţia dintre Legea nr. 221/2009 şi dispoziţiile art. 998, 999 C. civ., art. 504 C. proc. pen. şi incidenţa prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ.;
3. acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata în primă instanţă.
Criticile recurenţilor - reclamanţi urmează a fi analizate din această perspectivă, cercetându-se modul de aplicare a legii de către instanţa de apel, în contextul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
1. În adoptarea soluţiei de respingere a cererii reclamanţilor întemeiate pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanţa de apel a dat eficienţă deciziei nr. 1360 din 21 octombrie 2010 pronunţate de Curtea Constituţională, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretenţiilor reclamanţilor.
S-a considerat că această decizie este aplicabilă în cauză, în sensul încetării efectelor juridice ale normei a cărei neconstituţionalitate a fost constatată, împlinit fiind termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie, care curge de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale.
Criticile recurenţilor - reclamanţi vizează ignorarea, de către instanţa de apel, a regulilor ce guvernează aplicarea legii în timp, susţinându-se că trebuie aplicat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, deoarece era în vigoare la data formulării cererii.
Problema de drept a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfăşurare a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii.
Această decizie a fost publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-şi efectele la data soluţionării prezentului recurs, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe.
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”.
În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât şi de blocul de convenţionalitate, reprezentat de textele Convenţiei europene a drepturilor omului şi de jurisprudenţa instanţei europene creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curţii Constituţionale trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, prin prisma regulilor de aplicare a legii în timp, situaţiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - cum sunt drepturile de creanţă, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, şi al întinderii dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă - sunt sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, de imediată şi generală aplicare.
Ca atare, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
De asemenea, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă, a arătat instanţa supremă.
Totodată, s-a constatat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale proceselor în curs, până la data pronunţării unei hotărâri definitive a instanţei de judecată, nu este încălcat nici art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Reclamanţii din aceste procese nu deţin un „bun” în sensul Convenţiei, nici măcar o speranţă legitimă, astfel cum această noţiune a fost conturată în jurisprudenţa Curţii Europene, deoarece, până la momentul adoptării deciziilor Curţii Constituţionale, nu se conturase o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale, cerinţă obligatorie pentru existenţa unei valori patrimoniale ce are o bază suficientă în dreptul intern, s-a conchis în Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi.
Dată fiind decizia în interesul legii, nu se poate proceda la reevaluarea chestiunii efectelor deciziei Curţii Constituţionale asupra litigiului de faţă, iniţiat anterior datei de 21 octombrie 2010.
Atare reapreciere nu este posibilă nici în raport de regulile de aplicare a legii de drept substanţial în timp, şi nici prin prisma Convenţiei Europene a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, în condiţiile în care decizia în interesul legii a analizat în ce măsură aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale într-un proces nefinalizat printr-o hotărâre definitivă contravine prevederilor Convenţiei (inclusiv art. 14, chiar dacă nu s-au redat anterior considerentele relevante pe acest aspect din decizia nr. 12/2011).
Dacă s-ar admite contrariul, ar însemna acceptarea posibilităţii de a se ajunge la o concluzie diferită, ceea ce ar echivala cu încălcarea deciziei pronunţate în baza art. 329 C. proc. civ., consecinţă ce nu poate fi acceptată, date fiind efectele obligatorii ale deciziei pentru instanţele de judecată.
Faţă de cele expuse, se constată că, în cauză, instanţa de apel a procedat corect dând eficienţă deciziilor Curţii Constituţionale, cât timp, la data publicării lor în M. Of. - 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluţionată printr-o hotărâre definitivă.
2. În privinţa corelaţiei dintre Legea nr. 221/2009 şi Codul civil în materia despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate prin aplicarea unor măsuri abuzive de către stat anterior anului 1989, este evident că dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ. reprezintă dreptul comun faţă de legea specială, ale cărei prevederi le completează, atunci când acestea sunt insuficiente, potrivit regulilor aplicabile raportului dintre legea specială şi cea generală.
Atare regulă nu operează în privinţa dispoziţiilor dintr-un act normativ particular ce constituie însuşi fundamentul juridic al cererii de valorificare a unui anume drept subiectiv, deoarece, în absenţa acestora, nu se poate vorbi despre o lege specială, susceptibilă de a fi completată cu norme de drept comun, independent de existenţa unei legi generale în materie.
Întrucât, la momentul soluţionării apelului în prezenta cauză, nu mai exista un temei juridic pentru exercitarea dreptului de a solicita daune morale, de natura celui pretins de reclamanţii S.T.G. şi S.I., în urma deciziei Curţii Constituţionale anterior menţionate, pentru ca pretenţiile acestora să fie examinate pe temeiul art. 998 şi 999 C. civ., ar fi trebuit ca atare dispoziţii de drept comun să fi fost invocate prin chiar cererea de chemare în judecată drept cauză a acţiunii.
Or, acest lucru nu s-a întâmplat în cauză, reclamanţii invocând dispoziţiile Codului civil direct în apel, caz în care, în mod corect, instanţa de apel, constatând încetarea efectelor dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a apreciat că această precizare echivalează cu modificarea cauzei juridice a acţiunii, inadmisibilă potrivit prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., acestea au caracterul unei norme speciale faţă de Codul civil, întocmai ca însăşi Legea nr. 221/2009. Ca atare, nu reprezintă dreptul comun faţă de legea pe temeiul căreia reclamanţii din cauză şi-au întemeiat pretenţiile deduse judecăţii, cu consecinţa că invocarea lor direct în apel echivalează cu modificarea cauzei acţiunii, astfel cum, în mod corect, s-a apreciat prin decizia recurată.
Drept urmare, vor fi respinse şi criticile pe acest aspect.
3. Cât priveşte cheltuielile de judecată solicitate de către reclamanţi în primă instanţă şi neacordate, în raport de soluţia adoptată în apel, aceea de desfiinţare în totalitate a sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, se constată că motivul de recurs cu acest obiect este lipsit de finalitate, urmând ca cererea de acordare a cheltuielilor să fie reiterată şi analizată cu ocazia rejudecării.
II. În ceea ce priveşte recursul pârâtului Statul Român, se constată că este, de asemenea, nefondat.
În mod corect, instanţa de apel a constatat că prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului, ca urmare a unei interpretări şi aplicări greşite a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
În cauză, reclamanţii au solicitat, alături de contravaloarea prejudiciului moral suferit prin aplicarea măsurii administrative a dislocării şi a stabilirii domiciliului obligatoriu în zona Bărăganului, în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, şi despăgubiri pentru prejudiciul material creat prin aceleaşi măsuri.
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoanele prevăzute de lege sunt îndreptăţite la „acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare”.
Contrar susţinerilor pârâtului, prin această normă, nu au fost vizate numai bunurile imobile, ci şi cele mobile de care au fost deposedate persoanele supuse măsurilor abuzive, cu caracter politic, cu condiţia să fi fost confiscate odată cu aplicarea sau ca efect al respectivelor măsuri.
Trimiterea pe care legiuitorul o face la prevederile Legii nr. 10/2001 nu confirmă susţinerile pârâtului.
Este de netăgăduit că sfera de aplicare a normei din Legea nr. 221/2009 se suprapune cu cea a Legii nr. 10/2001, arătată în art. 1 alin. (1), însă doar în privinţa imobilelor preluate prin hotărâri judecătoreşti de condamnare pentru „infracţiuni de natură politică” ori fără titlu (preluări menţionate, în principal, în art. 2 lit. b), f) şi i).
Prin Legea nr. 221/2009 s-a intenţionat repararea prejudiciilor cauzate prin condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, inclusiv prin confiscarea aplicată odată cu asemenea măsuri sau ca efect al acestora.
Pentru acordarea unei astfel de reparaţii, legiuitorul are deplină alegere a mijloacelor şi a condiţiilor dezdăunării, cu singura condiţie de a asigura o reglementare clară, precisă şi neechivocă, exigenţă impusă de art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Cum preluarea abuzivă prin confiscare nu a vizat numai imobile, dacă legiuitorul ar fi intenţionat limitarea dezdăunării doar la aceste bunuri, ar fi trebuit să o prevadă expres, pentru înlăturarea oricărui echivoc în privinţa sferei de aplicare a normei din art. 5 alin. (1) lit. b).
Or, legiuitorul nu a înţeles să distingă între diferitele categorii de bunuri ce au făcut obiectul confiscării, referindu-se generic la „bunuri confiscate”.
Astfel, nu numai că instanţa, în aplicarea normei, nu ar putea face această distincţie (metodă logică de interpretare a legii corect avută în vedere de către instanţa de apel din cauză), însă, dacă s-ar considera că norma în discuţie se referă doar la imobile, însăşi finalitatea edictării actului normativ nu ar fi atinsă.
În aceste condiţii, se consideră că trimiterea din art. 5 alin. (1) lit. b) la Legea nr. 10/2001 are drept raţiune excluderea unei duble reparaţii în privinţa imobilelor, neputând a fi folosită pentru o interpretare restrictivă de natura celei propuse de către pârât în cauză, în caz contrar, infirmându-se chiar scopul urmărit de legiuitor la edictarea legii cu caracter reparator.
Faţă de considerentele expuse, se constată că, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului cererii de acordare a despăgubirilor materiale, în condiţiile în care a respins această cerere considerând că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 vizează doar imobile.
Urmează ca, în cadrul judecării acestor pretenţii, să se analizeze în concret întrunirea condiţiilor legale de despăgubire, inclusiv din perspectiva modalităţii expres prevăzute de legiuitor pentru repararea prejudiciului (echivalentul bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative), avându-se în vedere toate susţinerile părţilor pe acest aspect.
În consecinţă, Înalta Curte va respinge şi recursul pârâtului Statul Român ca nefondat, în aplicarea art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii S.T.G. şi S.I. şi pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Timiş împotriva deciziei civile nr. 163/ A din 09 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6222/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6259/2012. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
