ICCJ. Decizia nr. 622/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 622/2012
Dosar nr. 49394/3/2009
Şedinţa publică din 03 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin decizia nr. 293/A din 17 martie 2011 a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul reclamant P.G. împotriva sentinţei civile nr. 810 din 8 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele considerente:
Prin cererea înregistrată la data de 15 decembrie 2009, pe rolul Tribunalului Bucureşti secţia a V-a civilă, reclamantul P.G. a formulat cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat pârâtul ca, în baza dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, sa îi plătească suma de 290.000 euro (in lei la data achitării) cu titlu de despăgubiri morale pentru cei 4 ani, 6 luni şi 2 zile în care a fost dislocat şi i s-a stabilit domiciliu obligatoriu.
În motivare, a arătat că, în vederea punerii în executarea a Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, la data de 18 iunie 1951, împreună cu familia sa au fost dislocaţi din comuna Sacalaz, jud. Timiş în localitatea Frumusita Noua, jud. Galaţi, după cum rezultă din adresa din 25 mai 1991 emisa de către Ministerul de Interne, Direcţia Secretariat.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 dislocările efectuate în baza Deciziei nr. 200/1951 constituie măsura administrativa cu caracter politic.
Reclamantul consideră că perioada de 4 ani şi 6 luni de deportare şi domiciliu obligatoriu au fost un calvar pentru copilăria sa şi că urmare acestor masuri administrative abuzive, a condiţiilor de viaţă inumane, a suferit şi suferă de grave afecţiuni instalate din perioada copilăriei.
În drept, cererea se întemeiază pe dispoziţiile art. 3 lit. e), art. 5 alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/2009, art. 112 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 810 din 08 iunie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul invocă faptul că a fost supus unei măsuri administrative în sensul Legii nr. 221/2009, întrucât împotriva sa s-a luat măsura dislocării din com. Sacalaz, jud. Timiş şi i s-a stabilit domiciliu obligatoriu, până la data de 20 decembrie 1955, când prin decizia M.A.I. nr. 6200/1955 i-au fost ridicate restricţiile.
Din interpretarea logico-gramaticală a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a), b) şi art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, instanţa de fond a reţinut că, pentru măsurile administrative cu caracter politic, persoana care a suferit astfel de măsuri ori soţul sau descendenţii acesteia pot solicita, în condiţiile Legii nr. 221/2009, exclusiv despăgubiri materiale, conform lit. b) a art. 5, nu şi despăgubiri morale, pentru că acestea din urmă se acordă doar în cazul condamnărilor, potrivit art. 5 lit. a).
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamantul P.G.
În motivarea apelului s-a arătat că în mod greşit s-a considerat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu s-ar aplica şi celor care au suferit din cauza măsurilor administrative dispuse de către fostul regim comunist, această lege având un caracter de complinire şi neînlăturând drepturile deja stabilite prin legile anterioare, şi anume Decretul Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999.
S-a precizat că prin art. 5 din lege, se stabileşte modalitatea practică de reparare a prejudiciului, şi că, în fapt cadrul general de reglementare a drepturilor patrimoniale recunoscute de lege, rezultat din interpretarea logică şi teleologică a prevederilor art. 5 priveşte toate persoanele atât pe cele condamnate politic, cât şi pe cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative politice în perioada de referinţă.
Curtea de Apel a reţinut următoarele considerente:
Reclamantul a promovat acţiunea în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, însă aceste dispoziţii legale au fost declarate neconstituţionale prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010.
În condiţiile stabilite de art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, decizia care a declarat neconstituţională o dispoziţie legală, este definitivă şi obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia. Decizia Curţii Constituţionale este obligatorie, opozabilă „erga ommnes";, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti având efect asupra cauzelor aflate în cursul de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
Curtea Constituţională prin decizia nr. 186/1999 a statuat că, obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele judecătoreşti şi pentru celelalte persoane fizice şi juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituţie, potrivit căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Astfel fiind, dispoziţia din lege declarată neconstituţională, nu se mai poate aplica.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, astfel că la data judecării apelului, aceste dispoziţii şi-au încetat efectele juridice.
Instanţa de apel a reţinut că în prezent nu mai există astfel un temei juridic pentru acordarea daunelor morale ca măsuri reparatorii, putând fi acordate doar despăgubirile la care se referă art. 5 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 221/2009.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul P.G., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin primul motiv de recurs, s-a criticat decizia instanţei de apel pentru interpretarea eronată a Legii nr. 221/2009, în sensul că nu se pot acorda daune morale decât în cazul condamnării şi nu şi pentru măsuri administrative cu caracter politic. A distinge între cele două categorii, sub aspectul daunelor materiale şi morale, ar însemna negarea raţiunii adoptării actului normativ şi crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoanele aflate în situaţii similare. Cum art. 3 lit. e) din legea nr. 221/2009 stabileşte printre măsurile administrative cu caracter politic se înscrie şi dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, iar în cauză reclamantul a arătat că a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, fiind dislocat în judeţul Slobozia, în perioada 18 iunie 1951-1 august 1955 împreună cu familia, în temeiul art. 5 poate solicita obligarea statului la acordarea unor despăgubiri morale.
Cu privire la declararea ca neconstituţionale a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I, s-a arătat că la data introducerii acţiunii art. 5 alin. (1) lit. a) se afla în vigoare. A susţinut că însăşi Curtea Constituţională prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a reţinut principiul neretroactivităţii legii civile.
Recurentul a criticat decizia atacată şi pentru încălcarea dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României şi a reglementărilor internaţionale care se aplică cu prioritate faţă de cele interne, invocând necesitatea respectării Rezoluţiei nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste.
Totodată, cu referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a arătat că aceste despăgubiri puteau fi solicitate şi în virtutea dreptului de acces la justiţie garantat de art. 5 din C.E.D.O.
În ce priveşte acordarea de daune morale persoanelor care au suferit abuzuri în vechiul regim şi care conform Curţii Constituţionale se consideră a fi acoperite prin Decretul lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999, susţine că Legea nr. 221/2009 are un caracter de complinire, care a completat cadrul legislativ referitor la acordarea reparaţiilor morale şi materiale destinate a repara nedreptăţile comise de regimul comunist. Premisa pe care se sprijină decizia Curţii Constituţionale este totale greşită: drepturile conferite de Decretul Lege nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizaţii) ce ţin de legislaţia muncii, vechime în muncă, etc., mai mult chiar legea nr. 221 arată că instanţa va ţine cont de faptul că reclamantul a beneficiat de decret. In cauzele de faţă, Curtea Constituţională nerespectând propriile decizii, uită că au fost acordate daune morale consistente în cauze similare, ce-i drept întemeiate pe alt temei de drept, Legea nr. 221/2009 nefiind în vigoare la acel moment şi care sunt beneficiari ai indemnizaţiilor conferite de Decretul Lege nr. 118/1990.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, desfiinţării sentinţei şi trimiterea spre rejudecare instanţei de fond, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
La termenul din 3 februarie 2012, reprezentantul Ministerului Public a invocat aplicabilitatea în cauză a deciziei nr. 12/2011 pronunţată în interesul legii de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, susţineri circumscrise unui motiv de ordine publică.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Soluţia pronunţată pe fondul litigiului de către instanţa de apel va fi confirmată de instanţa de recurs, avându-se în vedere decizia în interesul legii nr. 12/2011, publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, prin care s-a statuat că,
Urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of., în considerarea următoarelor argumente, faţă de aspectele invocate prin cererea de recurs:
Prin deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010) Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, iar pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. Potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face, însă, distincţie între situaţiile juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un bun al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează, că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstitutionale";.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 17 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Prioritatea de aplicare a dispoziţiilor legale internaţionale în materie, reglementată de art. 20 din Constituţia României, invocată de recurentul-reclamant, nu este incidenţă în speţă, întrucât jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului de neconstituţionalitate, a lipsei conformităţii unei prevederi legale cu Constituţia, precum şi prevalenta reglementărilor internaţionale din materia drepturilor fundamentale ale omului care stabilesc obligaţiile ce le revin statelor în această materie, consacrată de art. 20 din Constituţie, au fost deja în atenţia Curţii Constituţionale în cadrul analizării conformităţii dispoziţiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele constituţionale, fiind reliefat, în acest sens, caracterul de recomandare al normelor internaţionale arătate, situaţie care nu este de natură să conducă la alte concluzii decât cele deja expuse.
Împrejurarea că în cauze cu obiect similar s-au pronunţat soluţii diferite, este rezultatul analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate, nefiind de natură să influenţeze soluţia din prezenta cauză, întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, iar instanţa de judecată este suverană în a-şi forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecăţii, în spiritul şi litera legii.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Critica formulată prin primul motiv de recurs, vizând posibilitatea acordărilor daunelor morale nu numai în situaţia condamnărilor, ci şi a măsurilor administrative cu caracter politic nu se mai impune a fi analizată, având în vedere considerentele expuse în analiza celorlalte motive de recurs.
În consecinţă, constatând că nu sunt fondate criticile ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte va dispune respingerea recursului ca nefondat, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.G. împotriva deciziei civile nr. 293/A din 17 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 03 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6218/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6222/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
