ICCJ. Decizia nr. 6306/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 6525/105/2007, reclamanții I.E.M. și M.E.V., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria orașului Slănic, anularea dispoziției din 31 august 2007 emisă de aceasta și, pe cale de consecință, acordarea de despăgubiri pentru cele două imobile obiect al notificării, respectiv unul situat în str. I.C., nr. 71, și altul situat în str. V.A., întrucât prin dispoziția arătată s-a răspuns numai cu privire la imobilul situat în str. I.C., fără nicio referire la imobilul din str. V.A., fiind neîntemeiată motivarea pe diferențele de adresă, pentru că era posibilă o eroare a funcționarilor din acea vreme, cu atât mai mult cu cât imobilele au fost preluate abuziv.
Prin sentința civilă nr. 297 din 01 martie 2010, Tribunalul Prahova a admis în parte acțiunea, a anulat în parte dispoziția din 31 august 2007 emisă de pârâtă și a constatat dreptul reclamanților de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent, conform Legii nr. 10/2001 pentru terenul de 1.890 m.p. situat în Slănic, str. I.C., nr. 71, jud. Prahova; a respins, ca neîntemeiată, cererea privind restituirea în natură a unei părți din terenul mai sus menționat și de acordare de despăgubiri pentru construcție.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că prin dispoziția din 31 august 2007 emisă de pârâtă a fost respinsă notificarea din 2001 formulată de reclamanți cu privire la imobilul din Slănic, str. I.C., nr. 71, jud. Prahova, cu motivarea că există neconcordanțe între documentele referitoare la dovedirea proprietății și cele referitoare la preluarea proprietății, cu privire la adresă, respectiv, în anexa la Decretul nr. 92/1950 este trecut imobilul de la nr. 77, iar în procesul-verbal din 29 noiembrie 1957 este înscris imobilul de la nr. 71.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au fost nemulțumiți și de faptul că prin această dispoziție nu s-a făcut nicio referire la al doilea imobil, respectiv la cel din str. V.A., însă pe parcursul judecății nu s-au administrat probe cu privire la acesta și nici prin concluzii reclamanții nu au mai insistat, solicitând numai măsuri reparatorii pentru imobilul din str. I.C., astfel că instanța de fond a analizat numai situația juridică a acestui imobil.
Tribunalul a constatat că dovada proprietății imobilului din Slănic, str. I.C., jud. Prahova, s-a realizat prin actul de donație-partaj înscris în registrul de proprietăți din 01 mai 1935, act în care este specificată suprafața de circa 1.224 m.p., imobil ce a aparținut autorului reclamanților - defunctul G.N.I., dar și că între actul de proprietate și actele ulterioare privind preluarea imobilului de către stat au apărut neconcordanțe cu privire la adresa imobilului, fiind menționat nr. 71 sau nr. 77, existând diferențe și cu privire la întinderea terenului.
Referitor la adresa exactă, instanța de fond a considerat că ceea ce interesează este identificarea corectă a imobilului, după vecinătăți, observându-se că atât în actul de donație-partaj, cât și în cel de preluare, respectiv în anexa la Decretul nr. 92/1950 este menționat același autor, aceiași vecini, ceea ce a făcut posibilă identificarea terenului.
Pentru stabilirea întinderii terenului, instanța a avut în vedere schița anexă a imobilului preluat, care dovedește suprafața preluată abuziv de către stat ca fiind de 1.890 m.p., teren care a suferit în timp modificări, constatând că expertul P.A., din suprafața din acte de 1.890 m.p. a identificat suprafața totală de 1.762 m.p., cu precizarea că s-au emis acte de proprietate doar pentru 888 m.p.
Față de concluziile expertizei, reclamanții au solicitat să le fie restituit în natură restul terenului pentru care nu există titluri de proprietate, dar și măsuri reparatorii pentru construcția ce a existat pe teren, dar instanța de fond a respins cererea privind restituirea în natură a diferenței dintre 1.762 m.p. și cea de 888 m.p. pentru care există titluri de proprietate, deoarece diferența de teren nu a fost identificată ca un teren distinct, care să fie liber pentru a fi restituit în natură, iar potrivit schiței de plan a rezultat că pe tot terenul să află mai multe construcții, împreună cu terenurile aferente, care aparțin unor terți care nu sunt părți și cărora hotărârea nu le era opozabilă.
Cu privire la construcție, instanța de fond constatat că nu s-a tăcut nicio dovadă în acest sens, existând numai o mențiune în anexa la Decretul nr. 92/1950, și anume că suprafața clădită era de 128,50 m.p., astfel că numai pe baza acelei mențiuni nu s-a putut determina în concret construcția și nici reclamanții nu au depus niciun fel de înscrisuri cu privire la imobil.
împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții I.E.M. și M.E.V., arătând că în mod greșit instanța de fond a reținut că nu există teren liber și, drept urmare, le-a recunoscut numai dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, fără a avea în vedere construcția care a existat pe teren pentru care a respins cererea reclamanților, soluție care este însă greșită, pentru că din probele administrate a rezultat că pe terenul ce a aparținut autorilor lor s-a aflat o construcție în suprafață de 128,50 m.p. așa cum rezultă din anexa la Decretul nr. 92/1950.
Prin încheierea din 19 octombrie 2010, instanța de apel a încuviințat completarea probelor cu expertiză topometrică, care să precizeze ce suprafață de teren din cea solicitată de reclamanți este liberă de construcții, în urma deducerii suprafețelor deținute cu acte de proprietate de alte persoane și să întocmească schițe de plan, expertiză evaluare proprietate imobiliară pentru evaluarea construcției ce s-a aflat pe terenul în discuție, evaluare care să se facă avându-se în vedere configurația și starea imobilului la momentul preluării acestuia de stat, să calculeze despăgubirile la valoare actuală și, de asemenea, a încuviințat proba cu acte, sens în care a dispus ca părțile să depună la dosar copia decretului de expropriere, respectiv a Decretului nr. 92/1950.
Prin decizia civilă nr. 194 din 13 decembrie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a admis apelul reclamanților, a schimbat în parte sentința, a obligat pârâta să restituie reclamanților, în natură, suprafața de 760,5 m.p. teren, compusă din 520 m.p., identificată între punctele ABbadcDEFGA, și 240,5 mp, identificată între punctele CFJKDcC, conform expertizei P.A. - Completare 2 și schiței de plan anexă, situată în Slănic, str. I.C., nr. 71; a obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 15.590 RON, reprezentând contravaloarea diferenței de 1.001,5 m.p. teren situat la aceeași adresă și imposibil de restituit, precum și suma de 242.865 RON, reprezentând contravaloarea construcției de la aceeași adresă, imposibil de restituit în natură.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că autorului reclamanților, G.N.I., i s-a preluat un imobil situat în Slănic, str. V.A., nr. 9, un alt imobil în același oraș, str. I.C., nr. 28, și un altul în str. I.C., nr. 77, prevăzut în anexa la decretul de expropriere, acesta din urmă formând obiectul acțiunii de față.
Mențiunea privind numărul poștal la care s-a aflat situat imobilul în litigiu, făcută în anexa Decretului nr. 92/1950, este greșită, în fapt acesta aflându-se în Slănic, str. I.C., nr. 71, așa cum rezultă din adresa din 25 ianuarie 2008 a Primăriei orașului Slănic în care se menționează că începând din anul 1956 pe str. I.C., nr. 71, figurează partida de rol pe numele G.A., până în anul 1970.
în procesul-verbal încheiat la 29 noiembrie 1957 cu ocazia preluării imobilului de către stat se menționează, de asemenea, că imobilul se află situat în Slănic, str. I.C., nr. 71, concluzie la care au ajuns și experții desemnați în cauză cu ocazia deplasării în teren, dovedindu-se astfel, cu certitudine, că imobilul în litigiu se află situat în Slănic, Str. I.C., nr. 71.
în ce privește suprafața terenului preluat, instanța de apel a constatat că, deși acesta este menționat în actul de proprietate inițial încheiat în anul 1935, ca având suprafața de 1.224 m.p., în procesul-verbal de preluare se menționează suprafața 890 m.p., iar în schița anexă la procesul-verbal suprafața de 1.890 m.p., în realitate având suprafața de 1.762,0 m.p., așa cum a fost identificat de expert P.A., care a efectuat raportul de expertiză la instanța de fond și ulterior în apel.
Din această suprafață de teren, pe parcursul timpului, s-au înstrăinat diferite suprafețe pe care în prezent se află construcții aparținând altor persoane împrejurare ce rezultă din expertiza P.A., necontestată de părți.
Astfel, numitul M.A. ocupă o suprafață de 200 m.p., o altă suprafață de teren este deținută de D.S. și o alta de numitul B.S., porțiuni de teren delimitate de expert și identificate în schița la raportul de expertiză, în legătură cu care reclamanții au precizat că sunt de acord să rămână în proprietatea acestora suprafețele de teren astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză.
în aceste împrejurări, din totalul suprafeței de 1.762 m.p., dacă se deduc suprafețele de teren ocupate de M.A., D.S. și B.S. cu acte de proprietate, rezultă că rămâne neocupată suprafața de 760, 5 m.p. compusă din suprafețele de 520 și 240,5 m.p., identificate de expertul topometru ca fiind libere în sensul că pentru ele nu există titluri de proprietate emise în favoare altor persoane și nici nu sunt afectate de construcții ori instalații.
Aceste suprafețe sunt identificate în raportul de expertiză și în schița de plan anexă astfel: suprafața de 520 m.p. între punctele ABbadcDEFGA, iar suprafața de 240,5 m.p. între punctele CFJKDcC și, fiind libere, se impune a fi restituite în natură reclamanților, accesul acestora la teren, ca și al celorlalți proprietari limitrofi terenului asigurându-se prin calea de acces către str. P., reclamanții înțelegând să mențină destinația acestei suprafețe de teren, respectiv aceea de cale de acces.
Pentru diferența suprafeței de teren, respectiv pentru suprafața de 1.001,5 m.p. până la suprafața de 1.762,0 m.p., reclamanții urmează a primi despăgubiri bănești și acestea în cuantumul stabilit de expert M.M., respectiv suma de 15.590 RON, această suprafață de teren nefiind restituită în natură.
în ce privește construcția aflată pe teren, urmează a se reține că s-a făcut dovada existenței pe terenul în litigiu la momentul trecerii acesteia în proprietatea statului, a unei construcții în suprafață de 128,50 m.p., așa cum rezultă din certificatul emis de Arhivele Naționale Naționale ale României - Direcția Județeană Prahova, din copia extrasului anexei la Decretul nr. 92/1950 și din procesul-verbal de preluare din 29 noiembrie 1957, unde se menționează că pe terenul preluat se află o construcție în suprafață de 128,5 m.p. și din schița întocmită cu acea ocazie.
Făcându-se dovada existenței în patrimoniul autorului reclamanților a construcției în suprafață de 128,5 m.p., a faptului că aceasta a fost preluată de stat și că în prezent este imposibil de restituit în natură, instanța de apel a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți să primească contravaloarea acestei construcții, respectiv, suma de 242.865 RON, astfel cum a fost stabilită de expert M.M., pe care părțile nu au contestat-o.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Primăria orașului Stanic, arătând că instanța de apel nu a avut în vedere toate probatoriile administrate în cauză, o simplă identificare pe schița de plan anexă la raportul de expertiză P.A. efectuată în apel, neputând suplini actele pe care reclamanții erau obligați să le depună la dosarul cauzei pentru dovedirea dreptului de proprietate transmis de la autorii acestora.
Recurenta-pârâtă a mai arătat că, în rezolvarea notificării cu care a fost învestită de către reclamanți, a avut în vedere actele de proprietate depuse, din care însă au rezultat neconcordanțe nu numai cu privire la numărul la care au fost înregistrate imobilele în evidența statului ca urmare a preluării lor în baza Decretului nr. 92/1950, dar și la vecinătățile acestor imobile, sens în care motivarea instanței de apel cu privire la faptul că neconcordanța numerelor imobilelor s-ar fi datorat chiar preluării lor abuzive de către stat, nu poate fi primită.
în acest sens, recurenta-pârâtă arată că, potrivit referatului comisiei interne din 06 iulie 2007, rezultă că pe amplasamentul care se identifică cu schița de plan anexă la procesul-verbal încheiat la 29 ianuarie 1957, se află alte proprietăți decât cele pretinse de reclamanți, aparținând altor persoane, pe unele dintre ele existând poziționate construcții, imobile case de locuit, drum de acces, etc.
Având în vedere neconcordanțele dintre înscrisurile prezentate de reclamanți și cele privind preluarea abuzivă, dispoziția de respingere a notificării a fost corect întocmită de către recurenta-pârâtă, iar instanța de apel nu avea cum să răstoarne prezumția de legalitate a acesteia, dat fiind că probe suplimentare față de cele depuse la momentul formulării notificării nu s-au produs pe parcursul judecății.
Simpla identificare, prin raport de expertiză depus în apel, a unor suprafețe de teren care nu au corespondent în actele depuse la dosarul cauzei, și care până la momentul pronunțării nu au fost contestate de reclamanți, nu poate constitui o probă în înțelesul legii, care să justifice acțiunea introductivă de instanță.
Pe de altă parte, chiar instanța de apel face referire la neconcordanța de număr a imobilului din str. I.C., nr. 71, jud. Prahova, care era 77 la momentul preluării de către stat de la G.N.I. și 71, așa cum rezultă din evidențele primăriei, dar care, tot din evidențele primăriei, a rezultat că a aparținut numitei G.A., față de care nu s-a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.
Referitor la suprafața reală asupra căreia poartă litigiul, motivarea instanței de apel este lipsită de temei legal, în condițiile în care actele de proprietate nu corespund situației învederate prin cererea de chemare în judecată, instanța de apel încălcând dispozițiile legale care reglementează dovada proprietății, în sensul că a acordat valoare juridică raportului de expertiză, deși reclamanții nu au dovedit că autorii acestora au deținut în proprietate imobilele pentru care se solicită restituirea în natură.
Recursul este nul, pentru următoarele argumente:
Potrivit art. 3021lit. a) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind evidențiate limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din același Cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate.
în consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.
în speță, se constată că succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată, din punct de vedere juridic, în așa fel încât să se poată reține, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.
în cererea de recurs nu se fac referiri la soluția respingerii apelului și nu se arată care sunt, în concret, motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, ori dispozițiile legale încălcate, ci recurenta-pârâtă arată că "(...) instanța de apel nu a avut în vedere toate probatoriile administrate în cauză (...)"; că potrivit referatului comisiei interne din 06 iulie 2007, rezultă că pe amplasamentul care se identifică cu schița de plan anexă la procesul-verbal încheiat la 29 ianuarie 1957, se află alte proprietăți decât cele pretinse de reclamanți, aparținând altor persoane, pe unele dintre ele existând poziționate construcții, imobile case de locuit, drum de acces; că simpla identificare, prin raport de expertiză depus în apel, a unor suprafețe de teren care nu au corespondent în actele depuse la dosarul cauzei, și care până la momentul pronunțării nu au fost contestate de reclamanți, nu poate constitui o probă în înțelesul legii, care să justifice acțiunea introductivă de instanță; că instanța de apel a încălcat dispozițiile legale care reglementează dovada proprietății, în sensul că "(...) a acordat valoare juridică raportului de expertiză, deși reclamanții nu au dovedit că autorii acestora au deținut în proprietate imobilele pentru care se solicită restituirea în natură (...)".
Rezultă în mod evident, că aspectele pe care recurenta-pârâtă le supune analizei în calea extraordinară de atac a recursului vizează exclusiv probatoriile administrate în cauză (expertiză, referat al comisiei interne din 06 iulie 2007, schița de plan anexă la procesul-verbal încheiat la 29 ianuarie 1957, etc.) și modalitatea în care aceste probatorii au fost evaluate de către instanța de judecată, ceea ce este de neconceput în prezenta cale de atac, în care sunt analizate doar chestiuni ce țin de nelegalitatea hotărârilor pronunțate.
Aspectele invocate ca motive de recurs vizează, în realitate, netemeinicia decizia atacate rezultând din aprecierea eronată a probelor administrate în cauză, recurenta-pârâtă indicând probele care nu au fost luate în considerare sau au fost greșit apreciate și făcând propria analiză și reapreciere, cu concluzia finală că hotărârea pronunțată în baza acestora este nelegală, impunându-se modificarea acesteia.
Astfel, susținerile recurentei-pârâte nu se circumscriu niciunui caz de casare și nu reprezintă chestiuni de nelegalitate care să poată fi analizate ca atare de instanța de recurs, întrucât pentru a motiva recursul în sensul legii este insuficient a se expune nemulțumirile legate de hotărârea atacată, fiind necesară raportarea acestora la conținutul deciziei obiect al căii extraordinare de atac, cu indicarea modalității în care instanța de judecată nu s-a conformat dispozițiilor legale incidente.
Or, în speță, recurenta-pârâtă nu arată în ce modalitate decizia instanței de apel nu este conformă legii, ci se limitează la a enumera și critica mijloacele probatorii administrate în cauză, concluzionând că în mod greșit instanța de apel a acordat eficiență juridică raportului de expertiză efectuat în cauză cu privire la dovedirea dreptului de proprietate al reclamanților.
Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept, iar când criticile formulate nu se raportează punctual, la conținutul deciziei supusă acestei căi extraordinare de atac, chiar încadrate sau încadrabile în drept, atrag nulitatea recursului, întrucât sunt străine problemelor rezolvate prin respectiva hotărâre.
Pentru considerentele arătate, constatând și că în speță nu au fost date motive de ordine publică, înalta Curte a constatat, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul dedus judecății a fost lovit de nulitate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6309/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6282/2012. Civil → |
|---|
