ICCJ. Decizia nr. 6309/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 26 august 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta S.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primar General, și Primarul General al Municipiului București, să se stabilească, în condițiile Legii nr. 10/2001, că are calitatea de persoană îndreptățită să beneficieze de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru terenul intravilan în suprafața de 400 m.p. situat în București, învestind în acest sens autoritatea competentă în condițiile legii speciale să-i achite efectiv, echivalentul bănesc stabilit ca măsură reparatorie; în subsidiar, a solicitat obligarea Primarului General al Municipiului București să emită dispoziția prin care să stabilească dreptul de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru terenul intravilan situat în București, și de a înainta autorității competente potrivit legii speciale, propunerea de acordare a despăgubirilor cuvenite; a solicitat obligarea entităților pârâte la plata cheltuielilor de judecată, în situația în care se vor opune promovării prezentei cereri de chemare în judecată.
în motivarea cererii, reclamanta a arătat că terenul în litigiu a constituit proprietatea bunicii sale materne, G.F. (născută B.), până în anul 1973, când prin Decretul nr. 39/1973 a fost expropriat de la aceasta, preluarea efectivă fiind realizată prin decizia nr. 314 din 19 martie 1973 a Consiliului Popular Local al municipiului București, în prezent, terenul fiind ocupat de sediul Ambasadei Chineze.
Reclamanta a mai arătat că nici bunica maternă și nici urmașii acesteia nu au beneficiat de despăgubiri pentru terenul expropriat, iar notificarea din 18 aprilie 2001 formulată în condițiile legii și înregistrată la Primăria Sectorului 1 (iar apoi înaintată Comisiei municipale de aplicare a Legii nr. 10/2001 București) nu a fost soluționată nici până în prezent.
A mai arătat că anterior a formulat o cerere de chemare în judecată similară, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și cu Primăria Municipiului București, iar prin declinarea competenței în favoarea Tribunalului București, secția a IV-a civilă, cauza a fost soluționată de această instanță prin sentința civilă nr. 1018 din 05 decembrie 2003, în sensul respingerii acțiunii, ca fiind introdusă împotriva unor persoane juridice cărora le lipsește calitatea procesuală pasivă. Soluția adoptată a rămas irevocabilă ca urmare a respingerii apelului reclamantei, prin decizia civilă nr. 1150/A/2004 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă, rămasă irevocabilă prin nerecurare.
Având în vedere că soluția irevocabilă de mai sus nu vizează fondul procesului, ea nu poate constitui un impediment pentru a reitera același demers procesual în contradictoriu cu alte entități pârâte.
în acest context, a solicitat finalizarea procedurii începută prin notificarea din 18 aprilie 2001, direct de către Tribunal, fără reînvestirea Primarului General al Municipiului București, considerând că în raport de înscrisurile anexate este îndreptățită să beneficieze de măsurile reparatorii echivalente.
Prin sentința civilă nr. 1480 din 17 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis cererea reclamantei și a stabilit dreptul acesteia de a primi despăgubiri bănești pentru terenul de 400 m.p. situat în Municipiul București, actualmente ocupat de Ambasada Republicii Chineze, imposibil de restituit în natură; a obligat Primarul General al Municipiului București să emită dispoziție cu propunere acordare despăgubiri și să înainteze, către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor, dispoziția, sentința, expertiza tehnică întocmită de expertul C.V. și documentația aferentă notificării; a obligat primarul general al Municipiului București la 1.000 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul a reținut că autorul comun, B.G., a fost împroprietărit conform Legii privind înfăptuirea reformei agrare din 1864, cu terenul de 400 m.p., la data respectivă fiind vorba despre un teren viran.
Prin moștenire legală, terenul s-a transmis de la autorul B.G. la fiul acestuia, B.I., decedat în anul 1943 și ulterior la nepoata G.F., născută B., decedată și aceasta în anul 1986.
Autoarea B.F. a fost înregistrată în cartea funciară cu terenul viran de 400 m.p., aceasta fiind cea care a deținut, în calitate de proprietar exclusiv și după instaurarea regimului comunist (martie 1946), iar potrivit deciziilor din 1973 emise de Comitetul Executiv al Consiliului Popular Local București, terenul a fost expropriat și trecut în proprietatea statului, ulterior fiind afectat de localul Ambasadei R.P. China la București, așa cum s-a stabilit prin raportul de expertiză tehnică întocmit de către expertul C.V.
în ceea ce privește calitatea reclamantei S.G. de persoană îndreptățită să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, Tribunalul a constatat că după autoarea G.F. (născută B.), au rămas două fiice, G.N., mama reclamantei, decedată în anul 1993, și N.M., decedată în anul 1999.
Conform certificatului de moștenitor din 24 mai 2001, eliberat de BNP I.D., moștenirea autoarei G.F., decedată la 03 mai 1986, a fost culeasă integral de către fiica V.N. (născută G.), aceasta fiind mama reclamantei S.G.
A rezultat din acest certificat de moștenitor, până la înscrierea în fals, că fiica N.M. nu a acceptat succesiunea autoarei expropriată, G.F. născută B., astfel că reclamanta S.G. apare ca fiind singura moștenitoare care poate să dobândească drepturi conform Legii nr. 10/2001, privind terenurile expropriate de la autoarea G.F.
în consecință, o eventuală notificare formulată de numitul N.I. (ginere al fiicei decedată, N.M.) și care nu are nicio legătură directă cu autoarea expropriată G.F., nu constituie un impediment la rezolvarea cererii reclamantei S.G., care a dovedit dreptul de beneficia de măsuri reparatorii, referitoare la terenurile expropriate de la autoarea G.F.
Totodată, Tribunalul a constatat că, prin sentința civilă nr. 1018/2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, cererea de restituire în natură privind același teren, a fost respinsă pe cale de excepție, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane care nu au calitate procesuală pasivă, respectiv, nu au atribuții de soluționare a notificărilor adresate potrivit Legii nr. 10/2001.
în consecință, această sentință nu creează autoritatea de lucru judecat, conform art. 1201 C. civ., nefiind soluționat fondul, pe de o parte, iar pe de altă parte, nefiind identitate de obiect și părți, în raport cu prezenta cauză.
în cauza respectivă, s-a solicitat restituirea terenului în natură, însă cererea nu a fost formulată în contradictoriu cu Primarul General al Municipiului București, care are atribuții potrivit art. 25 alin. (1) și (7) din Legea nr. 10/2001, să soluționeze notificarea, iar în prezenta cauză, reclamanta solicită despăgubiri echivalente, acceptând situația că restituirea terenului nu este posibilă în natură, cererea fiind îndreptată de această dată împotriva Primarului General al Municipiului București, la care a și fost înregistrată notificarea pentru rezolvare.
Față de aceste considerente, tribunalul a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru soluționarea cererii pe fond, conform procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, fără să fie încălcată autoritatea de lucru judecat.
Prima instanță a mai reținut că reclamanta S.G. intră în categoria persoanelor îndreptățite să primească măsuri reparatorii, potrivit Legii nr. 10/2001, privind imobilele preluate în mod abuziv în perioada martie 1946-decembrie 1989, conform art. 4 alin. (2) din lege, iar în cauză nu s-a dovedit și nici nu s-a invocat aspectul că exproprierile din 1973 intervenite prin cele două decizii ale Comitetului Executiv s-ar fi făcut cu plata unor despăgubiri juste și prealabile.
Din probele administrate și în mod special din expertiza tehnică, a rezultat că terenul în cauză face parte din patrimoniul Ambasadei Chinei la București, astfel că este imposibilă restituirea în natură, pe vechiul amplasament, iar alte amplasamente echivalente nu au fost identificate, astfel că nu este posibilă acordarea unui alt teren în compensare.
Conform art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, prima instanță a constatat că obiectivul pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren preluat de la autoarea G.F., astfel că măsurile reparatorii solicitate de către reclamantă se stabilesc în echivalent.
Conform art. 25 alin. (1) și (7) din Legea nr. 10/2001, Primarul General al Municipiului București avea obligația să se pronunțe cu privire la notificarea reclamantei adresată la 18 aprilie 2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau de la depunerea actelor doveditoare, termen care nu a fost respectat, în cauză fiind vorba de un refuz nejustificat de soluționare față de care, în conformitate cu decizia în interesul legii nr. 20/2007, instanța are competența de a se pronunța cu privire la însuși dreptul pretins de reclamantă.
în acest sens, Tribunalul a constatat că reclamanta este îndreptățită la despăgubiri echivalente privind terenul de 400 m.p. pe care l-a deținut autoarea sa în municipiul București, urmând ca Primarul General al Municipiului București să fie obligat la emiterea unei dispoziții cu propunere de acordare a despăgubirilor și să înainteze către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor, dispoziția, prezenta sentință, expertiza întocmită în cauză și documentația aferentă notificării.
Fiind în culpă procesuală, în condițiile în care situația terenului vizat de reclamantă era în mod clar determinată înainte de începerea procedurilor în fața instanței, fiind evident că nu poate fi restituit în natură, conform art. 274 C. proc. civ., Primarul General al Municipiul București a fost obligat la 1.000 RON cheltuieli de judecată către reclamantă, reprezentând onorariul pentru expert.
împotriva acestei sentințe a declarat apel Municipiul București, prin Primar General, arătând, în esență, că nu s-a făcut dovada că exproprierile din 1973 intervenite prin cele două decizii ale fostului Comitet Executiv s-au făcut cu plata unor despăgubiri prealabile pentru a fi persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001 (nu sunt îndeplinite cele două condiții cumulative, respectiv imobilul să facă parte din imobilele preluate abuziv și persoana care solicită restituirea să fie persoană fizică, proprietar al imobilului la data preluării abuzive).
Totodată, prin lege se reglementează că înainte de a se înainta la Secretariatul Comisiei Centrale, pârâtul are obligația de a înainta dosarul Prefecturii Municipiului București privind exercitarea de către prefect controlului de legalitate, iar obligarea la plata cheltuielilor de judecată este greșită.
Prin decizia civilă nr. 789/A din 07 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul.
Referitor la primul motiv de apel, privind calitatea reclamantei de persoană îndreptățită conform Legii nr. 10/2001, respectiv verificarea faptului că autoarei reclamantei, G.F., ar fi primit în 1973 o despăgubiri, justă și prealabilă, acest aspect a făcut obiectul verificării fondului, iar din acte nu a rezultat (și nu rezultă dovada concretă trebuind făcută de pârât în apel), că autoarea reclamantei ar fi primit, urmare exproprierilor, o justă și prealabilă despăgubire.
Referitor la al doilea motiv de apel, respectiv neaplicarea art. 16 alin. (2)1 din O.U.G. nr. 81/2007 privind înaintarea dosarului Prefectului Municipiului București pentru aviz de nelegalitate, instanța de apel a reținut că această afirmație trebuie susținută și argumentată în condițiile în care prin art. 16 pct. 5 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 247/2005 referitoare la Titlul VIII, se arată că hotărârile judecătorești care au aceste dispozitiv nu se mai trimit instituției Prefectului pentru aviz de legalitate (ar înseamnă o cenzură administrativă a hotărâri instanței).
Referitor la al treilea motiv de apel, privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată, instanța de apel a reținut că, pârâtul fiind în culpă procesuală (în fapt notificarea este depusă la pârât de peste nouă ani), este parte căzută în pretenții, în mod corect fiind admisă cererea reclamantei, de obligare la plata cheltuielilor de judecată.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primar General, arătând că hotărârea instanței de apel a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, în sensul că instanța învestită cu soluționarea notificării având ca obiect acordarea de despăgubiri bănești, nu poate acorda mai mult decât s-a cerut și nu poate ignora dispozițiile deciziei în interesul legii nr. 52/2007, pronunțată ulterior deciziei în interesul legii nr. 20/2007.
Pârâtul nu poate fi obligat la înaintarea dosarului către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, deoarece o astfel de soluție ar priva instituția Prefectului de exercitarea controlului de legalitate, atribuție conferită prin Legea nr. 215/2001, iar neaplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 81/2007 nu sunt de natură să încalce dreptul la un proces echitabil al reclamantei, având în vedere că aceasta poate contesta decizia Comisiei în condițiile Legii nr. 554/2004.
Recurentul-pârât mai arată că soluția instanței de a obliga această instituție să emită dispoziție cu propunere de acordare despăgubiri nu are niciun folos practic pentru reclamantă, atâta timp cât obținerea acestei sume nu o poate face decât potrivit legii speciale.
Recursul este nul, pentru următoarele argumente:
Potrivit art. 3021lit. a) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind evidențiate limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din același cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate.
în consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.
în speță, se constată că succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată, din punct de vedere juridic, în așa fel încât să se poată reține, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.
în cererea de recurs nu se fac referiri la soluția respingerii apelului și nu se arată care sunt, în concret, motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, ori dispozițiile legale încălcate.
Recurentul-pârât arată că hotărârea instanței de apel a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, în sensul că instanța investită cu soluționarea notificării având ca obiect acordarea de despăgubiri bănești, nu poate acorda mai mult decât s-a cerut și nu poate ignora dispozițiile deciziei în interesul legii nr. 52/2007, pronunțată ulterior deciziei în interesul legii nr. 20/2007; că nu poate fi obligat la înaintarea dosarului către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, deoarece o astfel de soluție ar priva instituția Prefectului de exercitarea controlului de legalitate; că neaplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 81/2007 nu sunt de natură să încalce dreptul la un proces echitabil al reclamantei, având în vedere că aceasta poate contesta decizia Comisiei în condițiile Legii nr. 554/2004; că soluția instanței de a obliga această instituție să emită dispoziție cu propunere de acordare despăgubiri nu are niciun folos practic pentru reclamantă, atâta timp cât obținerea acestei sume nu o poate face decât potrivit legii speciale.
Se constată că aspectele pe care recurentul-pârât le supune analizei în calea extraordinară de atac a recursului vizează chestiuni generale, care nu se raportează la soluția conținută în hotărârea recurată prin indicarea modului în care instanța de apel ar fi interpretat și aplicat greșit legea, ceea ce are drept consecință imposibilitatea încadrării criticilor acestuia în vreunul din punctele art. 304 C. proc. civ.
Astfel, susținerile recurentului-pârât, deși formal încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu se circumscriu niciunui caz de casare și nu reprezintă chestiuni de nelegalitate care să poată fi analizate ca atare de instanța de recurs, întrucât pentru a motiva recursul în sensul legii este insuficientă simpla indicare a textului legal, fiind necesară raportarea acestuia la hotărârea atacată.
Or, în speță, recurentul-pârât nu arată în ce modalitate decizia instanței de apel nu este conformă legii, ci se limitează la a cita texte legale în materie și la a-și exprima nemulțumirea de ansamblu asupra soluției adoptate, concluzionând, generic, că această entitate nu ar fi trebuit obligată la emiterea unei dispoziții cu propunere de acordare de despăgubiri, fără a indica, în concret, în ce constă eludarea legii.
Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept, iar când criticile formulate nu se raportează punctual, la conținutul deciziei supusă acestei căi extraordinare de atac, chiar încadrate sau încadrabile în drept, atrag nulitatea recursului, întrucât sunt străine problemelor rezolvate prin respectiva hotărâre.
Pentru considerentele arătate, constatând și că în speță nu au fost date motive de ordine publică, înalta Curte a constatat, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul dedus judecății a fost lovit de nulitate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6313/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6306/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
