ICCJ. Decizia nr. 6468/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6468/2012
Dosar nr. 10889/3/2009
Şedinţa publică din 23 octombrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
1. Instanţa de fond
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Sentinţa nr. 620 din 1 aprilie 2011 a respins ca neîntemeiată cererea precizatoare formulată de reclamantul D.N.A. prin mandatar W.G.G.M. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice.
S-a reţinut că reclamantul la 18 aprilie 2004 a investit instituţia cu o cerere, precizată la 18 mai şi 29 septembrie 2009 pentru care a solicitat obligarea Statului Român şi a Ministerului Finanţelor Publice la plata sumei de 909.000 RON despăgubiri reprezentând preţul de piaţă al terenului arabil de 50 de ari situat în comuna Ţiglina (fostă Piteşti) Judeţul Galaţi (fost Covurlui) ce a aparţinut autoarei sale S.P. şi pentru care autoarea a fost înscrisă în anexa 39 la Hotărârea nr. 1461 din 9 decembrie 2004, cu despăgubiri pentru suprafaţa de 0,50 ha, despăgubire care nici până în prezent nu a fost determinată în cuantum şi nici încasată.
Tribunalul a apreciat că o afirmaţie generică referitoare la ineficienţa mecanismului legal de acordare a reparaţiilor prevăzut de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, fără ca reclamantul să demonstreze că a utilizat instrumentele legale şi că nu a avut succes, nu poate angaja răspunderea Statului pentru inadecvarea căilor legale puse la dispoziţia celui interesat să obţină măsuri reparatorii.
S-a constatat că Titlul VII, potrivit art. 19 - 20, pune la dispoziţia persoanei nemulţumite o acţiune prin care pot fi atacate atât decizia Comisiei Centrale pentru Stabilire Despăgubiri cât şi refuzul acestei Comisii de a rezolva în termen rezonabil cererea, acţiune dată în competenţa instanţelor judecătoreşti.
S-a concluzionat că reclamantul nu poate invoca ineficienţa legii cât timp nu a folosit căile de atac oferite de legea în discuţie.
Nu s-a constatat dovedită culpa Statului mai ales în condiţiile recentei listări la bursă a Fondului Proprietatea, demers care deschide o nouă perspectivă asupra eficienţei măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială.
2. Instanţa de apel
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 6 A din 13 ianuarie 2012 a respins ca nefondat apelul reclamantului.
S-a constatat că acesta - moştenitorul fostei proprietare a unui teren arabil de 50 de ari, trecut în proprietatea Statului prin Decretul nr. 115/1959 pentru că nu a fost lucrat şi declarat pentru a fi înscris în registrul agricol - a obţinut Hotărârea nr. 1.461 din 9 decembrie 2004 emisă de Prefectura Galaţi prin care s-au validat propunerile Comisiei locale pentru Stabilirea Dreptului de proprietate privată asupra terenurilor din localitatea Galaţi, în sensul acordării de despăgubiri pentru suprafaţa de 0,50 ha.
S-a apreciat că instanţa de fond a reţinut corect că reclamantul avea deschisă o acţiune conform art. 19 - 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 pentru a contesta decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi refuzul acesteia de a rezolva în termen rezonabil cererea.
Acţiunea formulată de reclamant în temeiul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a fost corect respinsă ca nefondată deoarece nu se poate interpreta că acest temei de drept ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a acoperi paguba pricinuită prin lipsa de folosinţă cu privire la bunurile preluate de stat înainte de ratificarea Convenţiei.
Pe de altă parte s-a constatat că după ratificarea Convenţiei şi a Protocoalelor la aceasta nu s-a adoptat o legislaţie care să prevadă ca măsură reparatorie pe lângă restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate anterior, acordarea de despăgubiri constând în contravaloarea bunului confiscat.
S-a mai reţinut că Primăria Galaţi i-a comunicat în 6 octombrie 2008 reclamantului că s-a validat propunerea de despăgubiri urmând ca acesta să fie convocat pentru ridicarea drepturilor băneşti cuvenite ca urmare a împrejurării că instituţia prevăzută de lege, Comisia locală, nu mai deţine rezerva de teren pentru punerile în posesie în natură.
S-a constatat, potrivit art. V din Legea nr. 247/2005 că despăgubirile acordate conform Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 1/2000 vor urma procedura prevăzută de art. 3 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care în acest sens consacră competenţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Curtea de apel a mai constatat că până la emiterea dispoziţiei prin care să se stabilească cuantumul exact al despăgubirilor, reclamantul nu se află în posesia unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie deoarece dreptul său de creanţă la care acesta este îndreptăţit nu are un caracter cert, lichid şi exigibil.
Cu privire la decizia pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României invocată de apelant, s-a constatat că prin această hotărâre s-a stabilit că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Primul Protocol Adiţional decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la bunurile sale în sensul prevederilor art. 1 din Protocol (bunuri actuale, dar şi valori patrimoniale inclusiv creanţe în baza cărora petentul poate invoca cel puţin o speranţă legitimă de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate).
Creanţa reclamantului nu poate fi considerată o valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, când este confirmată, spre pildă, printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor.
Ca urmare, constatându-se că reclamantul nu are confirmată printr-o hotărâre judecătorească - în cadrul procedurii interne prevăzută de legea specială - creanţa sa, care astfel să poată fi interpretată ca fiind un bun înţelesul art. 1 din Primul Protocol Adiţional, acesta nu poate invoca cauza pilot Atanasiu pentru susţinerea temeiului de drept menţionat în acţiune.
3. Recursul
Împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti reclamantul a declarat recurs la 8 februarie 2012.
În drept au fost invocate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În fapt criticile aduse deciziei au fost structurate pe două cereri şi anume:
În principal s-a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la instanţa de apel deoarece hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi cuprinde motive străine de natura cauzei, iar în subsidiar s-a solicitat admiterea recursului şi modificarea hotărârii în sensul admiterii acţiunii precizate şi obligarea pârâţilor la plata sumei de 909.000 RON întrucât hotărârea este dată cu greşita interpretare şi aplicare a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Sub primul aspect recurentul a arătat că nu s-a ţinut cont de temeiul de drept al acţiunii prin care reclamantul a urmărit tragerea statului la răspundere pentru faptul că acesta a eşuat în executarea obligaţiei asumate conform art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie şi nu a arătat care sunt motivele pentru care căile de atac prevăzute de Legea nr. 247/2005 - şi spre care acesta a fost îndrumat - ar fi eficiente şi efective. S-a mai invocat că spre deosebire de prima instanţă Curtea de apel nu a analizat dacă există o faptă ilicită a Statului Român.
Recurentul a mai arătat că greşit instanţa de apel a făcut referire la cauza Maria Atanasiu, în arătarea motivelor pentru care nu se poate considera creanţa sa drept bun în sensul art. 1 din Protocol, deoarece reclamantul nu a invocat cauza pilot ci cauza Viaşu contra României, în care petentul din cauză nu beneficia decât de decizii administrate ca în cazul său. Recurentul a precizat că s-a referit la cauza Maria Atanasiu exclusiv pentru dovedirea ineficienţei sistemului de despăgubiri prevăzut de Legea nr. 247/2005 decurgând din redactarea defectuoasă a legislaţiei în materie de restituire a imobilelor naţionalizate şi aplicarea ei defectuoasă de autorităţile administrative.
Sub al doilea aspect recurentul în esenţă a criticat greşita aplicare a principiilor consacrate de art. 1 din Protocolul la Convenţie şi confirmată de jurisprudenţa CEDO în materie.
Recurentul a identificat următoarele:
- Incertitudinea în privinţa punerii în aplicare a principiului restituirii proprietăţilor confiscate abuziv - principiu deja adoptat de un stat, indiferent că este de natură legislativă, administrativă sau ţine de practicile aplicate de autorităţi - este de natură să genereze o violare a obligaţiei statului de a asigura exercitarea dreptului de proprietate, dacă este persistentă în timp şi nu există o reacţie coerentă şi rapidă a statului.
- Invocarea violării art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie nu poate fi făcută decât dacă actele care sunt incriminate se referă la "bunuri" în sensul Convenţiei conform jurisprudenţei CEDO (bunuri actuale, precum valori patrimoniale inclusiv, în anumite situaţii, creanţe al căror titular dovedeşte că are o bază suficientă în dreptul intern şi în virtutea cărora petentul poate pretinde măcar o "speranţă legitimă" de a obţine realizarea efectivă a unui drept de proprietate (cauza Viaşu). S-a arătat că şi în cauza Maria Atanasiu s-a reamintit că o decizie administrativă în care se recunoaşte un drept de reparaţie este suficientă pentru a crea un interes patrimonial apărat de art. 1 din Protocol. Sub acest aspect recurentul a amintit că în cauza Viaşu s-a constatat că reclamantul dispunea de două decizii administrative prin care se valida înscrierea creanţei sale în tabelul menţionat de Regulamentul de aplicare a Legii nr. 18/1991 şi că obligaţia de indemnizare în cazul imposibilităţii restituirii terenului în natură, conform deciziilor care au validat înscrierea creanţelor, este suficient de clar stabilită în dreptul intern.
Transpunând jurisprudenţa CEDO în cazul său, recurentul a arătat că deţine o Decizie administrativă nr. 1.461 din 19 decembrie 2004 a Comisiei Judeţene pentru Stabilirea Drepturilor de Proprietate Privată asupra Terenurilor prin care i s-a recunoscut irevocabil dreptul de a primi despăgubiri, validându-se propunerea făcută printr-o adresă a Comisiei Locale. Printr-o scrisoare din 6 octombrie 2008, Primăria Municipiului Galaţi îi comunică petentului că "rămâne valabilă validarea pe anexa 39 (în care a fost înscrisă propunerea Consiliului local de restituire a suprafeţei de 0,50 ha de teren arabil, sub formă de despăgubiri în echivalent conform H.G. nr. 1.546 din 23 septembrie 2004), urmând să fie invitat să semneze procesul verbal de ridicare a drepturilor băneşti.
Recurentul a arătat că în raport de situaţia de fapt identică cu cea din cauza Viaşu - nu există niciun motiv pentru neaplicarea art. 1 din Protocol, el dispunând de o creanţă având o bază suficientă în dreptul intern şi în virtutea căreia poate pretinde măcar o speranţă legitimă "de a obţine realizarea sa efectivă".
S-a criticat astfel calificarea dată de instanţa de apel că nu ar deţine un bun, până la emiterea unei decizii de stabilire a cuantumului despăgubirii.
Recurentul a arătat că din Hotărârea nr. 1461 din 9 decembrie 2004 rezultă caracterul cert al dreptului de creanţă, deoarece câtimea creanţei poate fi determinată cu ajutorul unor acte emanate de la Statul Român. Astfel prin H.G. nr. 1.546/2004 au fost aprobate Normele metodologice privind modul de stabilirea valorii terenurilor arabile în vederea acordării de despăgubiri prevăzute de Legea nr. 1/2000, iar ulterior s-a adoptat Legea nr. 247/2005 prin reexaminarea dispoziţiilor constatate ca fiind neconstituţionale prin Decizia nr. 375/2005 a Curţii Constituţionale.
S-a mai susţinut că în raport de faptul că de la momentul stabilirii creanţei - chiar şi în lipsa unor termene prevăzute de lege pentru plata despăgubirilor - au trecut şapte ani, creanţa nu poate fi considerată decât exigibilă.
S-a criticat faptul că nu s-a răspuns criticii formulate în apel referitoare la împrejurarea că deşi Legea nr. 247/2005 a deschis reclamanţilor accesul la o procedură administrativă, urmată dacă este cazul, de una contencioasă, acest acces rămânând iluzoriu şi teoretic, nefiind în prezent în măsură să asigure într-un termen rezonabil restituirea imobilului sau plata unei indemnizaţii (conform celor stabilite în cauza pilot care a constatat că sistemul de despăgubiri prevăzut de Legea nr. 247/2005 este ineficient).
Această constatare - a susţinut recurentul - reprezintă dovada absolută a ineficienţei sistemului de despăgubiri prevăzut de legea specială, ceea ce face inutilă orice dovadă din partea reclamantului.
Recurentul a depus la dosar la 23 octombrie 2012 o cerere prin care a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 247/2005 Titlul VII aşa cum au fost interpretate prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei.
În motivarea cererii s-a susţinut că excepţia este admisibilă deoarece îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Astfel s-a invocat evidenta legătură dintre prezenta cauză - având ca obiect o acţiune pentru acordarea de despăgubiri băneşti pentru un imobil preluat abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 îndreptată direct împotriva Statului Român, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun ale art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie - şi Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în interpretarea dată acestuia prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 120/17.02.2012.
S-a invocat împrejurarea că interpretarea dată prin Decizia nr. 27/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - în sensul că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această Convenţie sunt inadmisibile - contravine art. 20 din Constituţie şi art. 1 din Convenţie cu referire la art. 44 din Constituţie şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie.
S-a invocat principiul consacrat de art. 11 alin. (2) din Constituţie privind aplicabilitatea directă a dispoziţiilor tratatelor ratificate de Parlament, care fac parte din dreptul intern, iar Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a fost ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1999.
Fără să confere o poziţie privilegiată a tratatelor faţă de dispoziţiile normei interne, Constituţia prevede o singură excepţie aceea prevăzută de art. 20 alin. (2) din Constituţie care se referă la pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi care au prioritate dacă există o neconcordanţă între acestea şi legile interne cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
S-a concluzionat că prin Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a validat mecanismul Legii nr. 247/2005 Titlul VI stabilind prioritatea aplicării acestuia prin statuarea inadmisibilităţii acţiunilor îndreptate direct împotriva Statului Român întemeiate pe dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie deşi reglementările naţionale (blocul de legalitate) contravin reglementărilor convenţionale (blocul de convenţionalitate), blocul de legalitate contravine blocului de constituţionalitate pentru că prin prioritatea care se dă acestuia se înlătură de la aplicare art. 1 din Protocol deşi legea naţională nu conţine dispoziţii mai favorabile.
4. Analiza instanţei de recurs
Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate se constată următoarele:
Examinând cererea prin care recurentul reclamant D.N.A., prin mandatar W.G.G.M. a invocat neconstituţionalitatea Titlului VII al Legii nr. 247/2005, din perspectiva art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, se constată că aceasta întruneşte condiţiile impuse de acest articol.
Astfel excepţia a fost ridicată în faţa instanţei de judecată într-una din fazele dezbaterilor, în speţă în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca instanţă de recurs şi priveşte un grup de reglementări ale Legii nr. 247/2008 sistematizate în Titlul VII al acesteia.
Textul legal vizat, Titlul VII fiind textul de suport al soluţiilor pronunţate în cauză, excepţia vizează dispoziţii legale care au legătură cu soluţionarea cauzei.
Deşi prin diferite dispoziţii ale sale, Titlul VII a mai făcut obiect de examinare al Curţii Constituţionale prin soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate invocate în alte cauze, Curtea Constituţională nu s-a mai pronunţat cu privire la Titlul VII în ansamblul reglementărilor sale sub aspectul invocat.
Pe cale de consecinţă, constatând că sunt întrunite în cauză condiţiile prevăzute de Legea nr. 47/1992, s-a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia formulată de recurentul reclamant, urmând a se dispune sesizarea potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din lege.
Cât priveşte fondul excepţiei, poziţia părţilor cu privire la aceasta a fost consemnată în încheierea şedinţei de dezbateri din 23 octombrie 2012.
Opinia Înaltei Curţi referitoare la excepţia invocată este în sensul că aceasta este neîntemeiată având în vedere următoarele:
Recurentul reclamant a invocat excepţia de neconstituţionalitate a "dispoziţiilor Legii nr. 247/2005 - Titlul VIII, aşa cum au fost acestea interpretate prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie publicată în M. Of. nr. 120/17.03.2012" cu precizarea că excepţia priveşte întregul Titlu VII în ceea ce formează un "bloc de legalitate".
S-a susţinut că prin interpretarea dată Titlului VII - prin Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii - s-au încălcat dispoziţiile art. 20 din Constituţie şi art. 1 din Convenţia pentru apărare drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentate cu referire la art. 44 din Constituţie şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, încălcându-se astfel principiul priorităţii faţă de normele interne a tratatelor internaţionale prin care sunt protejate drepturile omului.
Deşi Titlul VII din Legea nr. 247/2005 are legătură cu soluţionarea cauzei, problema ridicată prin excepţie vizează interpretarea şi aplicarea legii, prerogativă dată prin lege exclusiv instanţelor de judecată, fie în aplicarea legii de la caz la caz, fie prin emiterea unor decizii în interesul legii în scopul asigurării interpretării şi aplicării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti.
Curtea Constituţională a exprimat în mod constant acest punct de vedere, în sensul că modalitatea în care se interpretează şi se aplică în cazuri concrete prevederile legale nu intră în sfera sa de atribuţii (cu titlu de exemplu: Decizia nr. 830 din 23 iunie 2011 publicată M. Of. nr. 635/6.09.2011, Decizia nr. 836 din 26 mai 2009 publicată în M. Of. nr. 501/22.07.2009 şi Decizia nr. 891 din 16 iunie 2009 publicată în M. Of. nr. 517/28.07.2009).
Petentul nu a făcut alte trimiteri punctuale cu privire la textele Titlului VII şi nu a indicat textele din Constituţie pretins a fi încălcate astfel încât văzând şi textele expres apreciate de Curtea Constituţională în examinări anterioare ca fiind constituţionale, Înalta Curte îşi exprimă opinia că întreg Titlul VII al Legii nr. 247/2005 este conform textelor Constituţiei.
Cu privire la recursul declarat de reclamant, examinând criticile formulate în raport de actele şi lucrările dosarului s-a constatat că acesta este nefondat şi a fost respins pentru considerentele ce urmează:
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în sensul că hotărârea nu este motivată nu se dovedeşte a fi fondat, decizia atacată prevede în detaliu considerentele pentru care motivele de apel invocate şi examinate punctual, nu au putut fi primite.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sub aspectul greşitei interpretări şi aplicări a legii nici acesta nu este fondat.
Recurentul a criticat aspectul că instanţa de apel nu a ţinut cont de temeiul acţiunii, invocat expres, art. 1 din Primul Protocol la Convenţie prin care acesta "a urmărit tragerea statului la răspundere pentru că acesta a eşuat în executarea obligaţiilor legale".
Articolul invocat de reclamant în acţiune garantează dreptul la respectarea bunurilor sale pentru orice persoană fizică sau juridică.
Această garanţie este prevăzută şi în normele interne referitoare la restituirea proprietăţilor abuziv preluate în regimul comunist în care se arată în mod precis condiţiile pentru revendicarea acestor bunuri şi procedura de urmat în acest demers.
Recurentul reclamant a formulat o asemenea cerere, şi a parcurs o etapă a procedurii speciale, fără să supună controlului administrativ sau jurisdicţional prevăzut de lege, deciziile obţinute şi referitor la care îşi exprima nemulţumirea prin prezenta acţiune formulată împotriva Statului.
O primă remarcă este aceea legată de împrejurarea că temeiul de drept invocat în mod corect a fost apreciat că nu justifică formularea de pretenţii împotriva statului într-o acţiune delictuală.
Instanţele au încadrat corect pretenţiile reclamantului în categoria despăgubirilor pentru bunul abuziv preluat şi au constatat că pretenţiile formulate pe această cale, în temeiul invocat, sunt neîntemeiate.
Sub un al doilea aspect în mod corect instanţele au analizat - faţă de temeiul de drept invocat, art. 1 din Protocol - împrejurarea dacă reclamantul are un "bun" sau "un interes patrimonial" în sensul Convenţiei şi care poate fi protejat şi valorificat în temeiul acestor dispoziţii legale.
Analiza instanţei este corectă cât priveşte constatarea că reclamantul nu are în înţelesul Convenţiei şi Protocolului Adiţional precum şi al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) un astfel de bun.
Jurisprudenţa CEDO, care a analizat în cauza Maria Angelescu şi alţii împotriva României din nou noţiunile de "bun actual" şi "valoare patrimonială" - a statuat la 12 octombrie 2010 în hotărârea pilot pronunţată în acea cauză - că existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Cât priveşte "valoarea patrimonială" prin aceeaşi hotărâre pilot, CEDO a stabilit că această valoare se bucură de protecţia oferită de art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie când "interesul patrimonial" ce rezultă din simpla constatare a obligaţiei naţionalizării este condiţionat de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Ca urmare, pentru această din urmă situaţie, este nevoie ca autorităţile prevăzute de lege, potrivit dreptului intern, să valideze în persoana interesată, îndeplinirea condiţiilor legale pentru ca aceasta să beneficieze de dreptul consacrat de lege.
Ca urmare reclamantul recurent nu a urmat procedura prevăzută de lege până la epuizarea căilor de atac şi acţiunile prevăzute de legea specială astfel încât, în patrimoniul acestuia, nu se poate contura un bun actual sau o valoare patrimonială pe care să o invoce în solicitarea pretenţiilor formulate în temeiul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie.
Nici critica referitor la greşita reţinere a cauzei Maria Atanasiu în cauză şi nu a cauzei Viaşu pe care reclamantul a invocat-o pentru a demonstra că se află într-o situaţie identică, nu este întemeiată.
Reclamantul a invocat în acţiune în justificarea pretenţiile sale cauzele Brumărescu şi Raicu. Într-o precizare a acţiunii a mai invocat cauzele Faimblat (2009), Aurel Popa (2009) şi Viaşu (2008) iar în apel a invocat cauza Maria Atanasiu (2010).
Cum s-a arătat mai sus instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare la cazul dedus judecăţii jurisprudenţei CEDO, jurisprudenţă nuanţată de la caz la caz, potrivit particularităţilor de speţă dar şi dinamică în evoluţia ei, în raport de concluziile trase de instanţa europeană din problematica cazurilor deduse judecăţii.
S-a reţinut ca urmare, în mod corect, că situaţia de fapt în care se află petentul care nu are individualizată creanţa, individualizare care presupune o examinare - potrivit condiţiilor şi criteriilor prevăzute de lege pentru stabilirea acesteia - face ca reclamantul să nu se poată prevala de o valoare patrimonială în înţelesul mai sus arătat.
Ca urmare, în mod legal s-a constatat că examinarea posibilităţii de a se acorda despăgubiri în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept - decât cele expres prevăzute, pentru persoanele interesate, prin legile speciale - nu poate fi primită pentru că se încalcă principiul specialia ad generalibus derogant.
Jurisprudenţa CEDO a stabilit în mod constant că statele au deplină libertate în a reglementa măsurile legislative pe care le găsesc oportune în realitatea sistemelor lor economice, sociale şi juridice pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau pentru acordarea de despăgubiri.
Ca urmare s-a stabilit că dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie nu pot fi interpretate ca o restrângere a libertăţii statelor contractante de a alege condiţiile în care procedează la restituirea bunurilor preluate înainte de ratificarea de către acele state a Convenţiei (cauza Păduraru împotriva României).
Nu pot fi primite nici celelalte critici grupate sub numitorul comun al existenţei unei incertitudini în privinţa punerii în aplicare a principiului restituirii proprietăţilor abuziv confiscate şi al greşitei interpretări a art. 1 care se reţine a fi violat numai dacă se referă la "bunuri sau valori patrimoniale".
Titlul VII al Legii nr. 247/2005 a instituit - potrivit art. 1 - reguli referitoare la sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, realizate în aplicarea Legii nr. 10/2001, O.U.G. nr. 94/2000, Legii nr. 501/2002, O.U.G. nr. 83/1998.
Alin. (3) al acestui articol a prevăzut expres că despăgubirile acordate în baza Legii nr. 18/1991, a Legii nr. 1/2000 şi a Legii nr. 169/1997 vor urma procedura şi se vor supune dispoziţiilor privind acordarea despăgubirilor din această lege.
Norma metodologică (din 15 septembrie 2005) pentru punerea în aplicare a art. 1 din Titlul VII al Legii, prevede la pct. 1.4 că "despăgubirile care se cuvin foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi Legii nr. 1/2000 vor fi acordate doar în măsura în care aceştia nu pot primi, având în vedere lipsa de terenuri disponibile, sau nu acceptă, o suprafaţă de teren în natură, pe alt amplasament".
Art. 13 al aceluiaşi titlu dispune că pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Cap. V din Titlul VII este consacrat în amănunţime procedurii administrative pentru acordarea despăgubirilor iar Capitolul VI reglementează căile de atac în justiţie.
Criticile recurentului - referitoare la natura istorică şi teoretică a procedurii prevăzută de Legea nr. 247/2005 în Titlul VII, fără ca aceasta să fi fost parcursă de reclamant - se situează şi ele în domeniul teoretic care excede obiectul prezentului litigiu.
Nici pretinsa ignorare a dispoziţiilor convenţionale prin aplicarea legii naţionale cu încălcarea normelor constituţionale nu este întemeiată.
Recurentul nu invocă o neconcordanţă precisă între legea internă (a cărei procedură acesta nu a urmat-o) şi norma convenţională ci pretinde în realitate acordarea unor despăgubiri pentru bunurile revendicate în temeiul normei europene susţinând, neîntemeiat, că norma internă este inoperantă.
Constatând pentru argumentele mai sus arătate că nu s-au reţinut criterii de modificare a deciziei atacate, pentru motivele de recurs invocate (art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.), în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. s-a respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, formulată de recurentul D.N.A.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.N.A. împotriva Deciziei nr. 6 A din data de 13 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6467/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6470/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
