ICCJ. Decizia nr. 6470/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6470/2012
Dosar nr. 3646/2/2011
Şedinţa publică din 23 octombrie 2012
Deliberând asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 07 septembrie 2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanţii M.I.E. şi K.I.A. au chemat în judecată pe pârâţii V.L., V.N., D.A., N.C. şi N.T. şi D.C. şi au solicitat obligarea acestora să le lase în deplină proprietate şi liberă folosinţă spaţiile pe care le ocupă în imobilul situat în Bucureşti, str. Spiru Haret nr. 15, sector 1, urmând a fi comparate titlurile de proprietate prezentate de părţi, în drept fiind invocate prev. art. 480 - 481 C. civ.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că imobilul menţionat a fost dobândit în proprietate de către autorul reclamanţilor - I.M., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 11256 din 13 iulie 1945, reclamanţii fiind unici moştenitori legali, conform certificatelor de moştenitor nr. 59/1998 şi nr. 64/1998.
Acest imobil a fost naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, deşi tatăl reclamanţilor era mic meseriaş şi deci, exceptat de la măsura naţionalizării şi spaţiile din imobil au fost vândute pârâţilor care le ocupau în calitate de chiriaşi, în baza Legii nr. 112/1995, deşi reclamanţii solicitaseră restituirea în natură.
Au mai arătat reclamanţii şi faptul că, după apariţia Legii nr. 10/2001 au adresa Primăriei Municipiului Bucureşti o notificare prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu însă nu au primit niciun răspuns.
În cauză, s-au formulat de către pârâţi cereri de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti, prin Primarul General şi respectiv, a Statului Român prin Ministerul de Finanţe.
Prin Sentinţa civilă nr. 715 din 21 aprilie 2008, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant a avocatei L.P. şi a anulat acţiunea reclamanţilor.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii, calea de atac fiind admisă prin Decizia civilă nr. 864 din 20 noiembrie 2008 de către Tribunalul Bucureşti, care a desfiinţat sentinţa atacată cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi primă instanţă, pe considerentul că, prin procura nr. 2707/2007, reclamanţii îşi însuşesc faptul semnării cererii de chemare în judecată de către mandatar, iar lipsa semnăturii cererii se poate complini pe tot parcursul judecăţii.
Prin Decizia civilă nr. 2.556/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefundat, recursul formulat de chematul în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
În rejudecare, prin Sentinţa civilă nr. 129 din 31 ianuarie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţiile privind inadmisibilitatea acţiunii şi autoritatea de lucru judecat, ca fiind neîntemeiate.
A respins acţiunea formulată de reclamanţii M.E. şi K.I.A., ca neîntemeiată; a respins cererile de chemare în garanţie, ca fiind rămase fără obiect. A obligat reclamanţii la 800 RON cheltuieli de judecată parţiale către pârâţii V.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut cu privire la excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun după apariţia Legii nr. 10/2001 că, atât prin art. 21 din Constituţia României, cât şi prin art. 6 din C.E.D.O. a fost consacrat accesul liber la justiţie al fiecărui cetăţean membru al U.E., ca drept fundamental, prevăzându-se că nicio lege nu poate să îngrădească exercitarea acestui drept.
Pe de altă parte, art. 20 din Constituţia României prevede că, în materia drepturilor fundamentale ale omului, legile interne trebuie să respecte convenţiile internaţionale la care România este parte, iar în caz de conflict are prioritate norma internaţională.
Or, dacă s-ar îngrădi exercitarea acţiunii în revendicare fondată pe dreptul comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acest lucru ar reprezenta o încălcare a dreptului de proprietate, dar şi a principiului liberului acces la justiţie.
Totodată s-a avut în vedere şi faptul că Legea nr. 10/2001, ca lege specială cu caracter reparatoriu, nu prevede vreo interdicţie în ceea ce priveşte introducerea cererii de revendicare de către proprietarul care a fost anterior deposedat de bunul său împotriva fostului chiriaş care a cumpărat de la stat imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995, ci Legea nr. 10/2001 reglementează doar măsurile reparatorii în cadrul raportului dintre persoana care se consideră îndreptăţită şi organele şi unităţile deţinătoare ale bunului respectiv, ceea ce înseamnă că raportul juridic direct dintre vechiul proprietar şi cumpărătorul persoană fizică de la stat rămâne supus în continuare prevederilor codului civil.
Cu privire la cea de a doua excepţie invocată de pârâţi privind autoritatea de lucru judecat, tribunalul a considerat că, în cauză nu sunt întrunite elementele autorităţii de lucru judecat potrivit textului menţionat, având în vedere că în cadrul litigiului ce a format obiectul dosarului nr. 5786/2002 şi în care s-a pronunţat de către Tribunalul Bucureşti Sentinţa civilă nr. 1.257 din 4 noiembrie 2005, au figurat în calitate de pârâţi Statul Român reprezentat prin C.G.M.B., Primăria sectorului 1, S.C. H.N. S.A. şi B.N., în timp ce în dosarul de faţă pârâţii sunt doar persoane fizice care deţin în proprietate apartamentele 1 şi 3 din imobil, neexistând astfel identitate de părţi, totodată nefiind îndeplinită nici condiţia identităţii de obiect şi respectiv de cauză juridică, de vreme ce prin acţiunea anterioară s-a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a actelor de înstrăinare înfăptuite cu privire la apartamentul 1 situat în imobilul din str. Spiru Haret nr. 15, sectorul 1 şi restabilirea situaţiei anterioare prin evacuarea actualilor deţinători ai bunului, iar în acţiunea de faţă se pretinde ca pârâţii persoane fizice să fie obligate la retrocedarea apartamentelor pe care le ocupă, în urma operaţiunii juridice specifică revendicării şi anume, compararea titlurilor de proprietate pe care le deţin. Este adevărat că în cererea precizatoare pe care au depus-o în cadrul dosarului nr. 5786/2002, reclamanţii M. şi K. au formulat şi un petit subsidiar privind obligarea pârâţilor de a lăsa reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 1 situat în imobil şi ocupat la acea dată de către pârâta B.L.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, tribunalul a reţinut că reclamanţii au promovat prezenta acţiune în revendicare întemeiată pe compararea titlurilor de proprietate, indicând ca temei juridic disp. art. 480 - 481 C. civ., însă criteriile de comparare a titlurilor de proprietate exhibate de părţile litigante nu sunt stabilite expres de art. 480 C. civ., ori de actele normative speciale care stabilesc regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în regimul anterior, ci aceste criterii au fost propuse şi dezvoltate în doctrină şi jurisprudenţă.
În prezenta cauză, rezultă potrivit înscrisurilor depuse, că pârâţii ocupă apartamentele situate în imobilul din str. Spiru Haret nr. 15, sector 1, în baza unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu P.M.B., prin mandatar S.C. H.N. S.A., în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea disp. art. 9 din acest act normativ, la momentul perfectării acestor convenţii nefiind pronunţată o hotărâre judecătorească prin care să se stabilească faptul că imobilul în litigiu a fost preluat de către stat fără titlu valabil şi, ca atare nu erau aplicabile prevederile Legii nr. 112/1995.
În condiţiile în care la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare referitor la apartamentele ocupate în prezent de pârâţi, statul avea aparenţa că este proprietar al imobilului situat în str. Spiru Haret, sector 1, nefiind pronunţată astfel o hotărâre care să declare ca fiind nul titlul statului referitor la acest imobil nu poate fi considerat preferabil titlul de proprietate invocat de reclamanţi, în practica judiciară acordându-se eficienţă principiului ocrotirii bunei credinţe a subdobânditorului cu titlu oneros al unui bun imobil, principiu care se regăseşte şi în prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001 modificată, totodată în acest mod asigurându-se securitatea circuitului civil, precum şi stabilitatea raporturilor juridice.
Cu privire la situaţia imobilelor intrate în proprietatea statului în mod abuziv, jurisprudenţa C.E.D.O. este în sensul că existenţa bunului se determină în funcţie de existenţa unei hotărâri de retrocedare de la pronunţarea acesteia, foştii proprietari sau moştenitorii lor putând să probeze faptul că aveau "o speranţă legitimă" cu privire la proprietatea bunului pe care îl revendică, fiind astfel proprietarii unui bun actual în condiţiile stabilite de art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei, ori în speţă nu s-a pronunţat o hotărâre de retrocedare.
Pe de altă parte, nu poate fi ignorată Sentinţa civilă nr. 1.250 din 4 noiembrie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. 5786/2002 şi menţinută de Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia civilă nr. 534 din 11 septembrie 2007, hotărâre prin care, admiţându-se în parte acţiunea introdusă de reclamanţii M. şi K. şi constatându-se că imobilul din str. Spiru Haret nr. 15, sectorul 1 a trecut în proprietatea statului în mod abuziv, s-a dispus obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General la plata de despăgubiri prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001 modificată, totodată instanţa respingând cererea de anulare a Contractului de vânzare-cumpărare nr. 4.238/1997 încheiat de pârâta Butucel referitor la apartamentul nr. 1 din imobilul menţionat.
Împrejurarea că reclamanţii nu au atacat cu apel la instanţa superioară de control judiciar sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, iar în cadrul procesului desfăşurat la tribunal au depus cea de a doua cerere precizatoare la data de 18 martie 2005, solicitând obligarea pârâtului Municipiului Bucureşti la întocmirea formalităţilor prevăzute de lege în vederea restituirii în echivalent bănesc a contravalorii imobilului în litigiu, alcătuit din 3 apartamente este de natură să pună în evidenţă calea pe care au înţeles să o adopte reclamanţii privitor la acest imobil.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţi M.I.E. şi K.I.A., solicitând schimbarea în tot a soluţiei pronunţate de Tribunalul Bucureşti şi pe fond, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
În motivare apelului, s-a susţinut, în esenţă, că textul art. 1 din Legea nr. 112/1995 circumscrie domeniul de aplicare a legii la imobilele aflate în patrimoniul statului cu titlu şi aceasta ca urmare a Deciziei nr. 73/1995 pronunţată de Curtea Constituţională. A considera că prevederile Legii nr. 112/1995 (vânzarea către chiriaşi a spaţiilor ce le ocupă cu acest titlu) se aplică şi imobilelor deţinute de stat fără titlu ar însemnă recunoaşterea acestei legi un efect constitutiv de drept de proprietate în favoarea statului, cu consecinţa posibilităţii de a dispune de bunul dobândit prin abuz, vânzându-l.
Deci, ceea ce impune textul de lege ca o condiţie pentru a fi vândut imobilul chiriaşilor este deţinerea acestuia de către stat cu un titlu valabil.
Or, reclamanţii au dovedit, cu actele depuse în dosar că, tatăl lor, M.I., muncitor, era exceptat, de art. II din Decretul nr. 92/1950 de la naţionalizare. Situaţie în care menţionarea părintelui acestora în lista anexă a Decretului 92/1950 a constituit o dublă încălcare a legii: a fost încălcată Constituţia din 1948, care garanta dreptul de proprietate şi a fost încălcat art. II din Decretul 92/1950, care excepta de la naţionalizare imobilele aparţinând muncitorilor - categorie din care făcea parte tatăl reclamanţilor.
Apelanţii-reclamanţi au solicitat să se aprecieze susţinerile făcute până acum drept o critică adusă sentinţei instanţei de fond care, aşa cum au arătat, a introdus un criteriu inedit, necuprins într-un text de lege, nesusţinut de doctrină, nefolosit, ca argument, de practica judiciară, anume existenţa unei hotărâri care să stabilească preluarea abuzivă a imobilului pentru a considera că, actul încheiat de intimaţi şi stat, prin instituţiile abilitate, are deplină valabilitate şi trebuie considerat ca având capabilitate a de a transmite dreptul de proprietate.
Argumentul invocat de judecătorul fondului: nepronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să constate preluarea în mod abuziv a imobilului în patrimoniul statului este nu numai în contradicţie cu norma legală, dar este şi contrazis de actele de la dosar.
Preluarea abuzivă a imobilului în patrimoniul statului a fost probată chiar şi de pârâţii persoane fizice care, invocând autoritatea de lucru judecat, au depus la dosar Sentinţa civilă nr. 1257 din 4 noiembrie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosar nr. 5786/2002, confirmată de Decizia civilă nr. 534 din 11 septembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, care "constată că imobilul situat în Bucureşti, str. Spiru Haret nr. 15 sector 1 (teren şi construcţie) fosta proprietate a autorilor reclamanţilor a trecut în proprietatea statului, în mod abuziv."
Apelanţii reclamanţi au mai arătat că, o transpunere corectă a practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului de către judecătorul ce a pronunţat hotărârea ce o atacă ar fi constat în considerarea Sentinţei civile nr. 1250 din 04 noiembrie 2005, pronunţată de Tribunal şi menţinută de Curtea de Apel ca generatoare a unei "speranţe legitime" de natură a justifica admiterea acţiunii.
Soluţia solicitată, de admitere a acţiunii în revendicare, ar fi trebuit apreciată de judecătorul fondului şi, întrucât nu a făcut-o, solicită să o facă prezenta instanţă şi în raport de situaţia de fapt reţinută de C.E.D.O. privind ineficienţa măsurilor adoptate de stat de reparare a nedreptăţilor comise de regimul comunist, dar şi continuarea practicării abuzurilor faţă de cei deposedaţi prin nerestituirea în natură a imobilelor reclamate.
Apelanţii reclamanţi au solicitat să se observe că măsurile conţinute de normele în vigoare, ce au introdus o verigă în plus în lanţul autorităţilor ce apreciază asupra întinderii despăgubirilor - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care reapreciază actele dosarului, îndepărtează spre un viitor incert, ca dată, speranţa foştilor proprietari de a obţine realizarea unui drept recunoscut.
În schimb, restituirea preţului de piaţă al apartamentului cumpărat de chiriaşi de la un vânzător ce nu-l deţinea în baza unui titlu valabil se obţine în baza unei hotărâri judecătoreşti la capătul unui proces ce poate dura cel mult 2 ani.
Totodată, reclamanţii au învederat faptul că, în temeiul Legii nr. 112/1995 şi cu respectarea strictă a prevederilor actului normativ, care în art. 1 circumscrie aplicabilitatea normelor ce le conţine la imobilele preluate cu titlu în patrimoniul statului, aceştia au cerut retrocedarea în natură a imobilului în litigiu. Fără să i se răspundă la solicitarea făcută, spaţii din clădire au fost înstrăinate către chiriaşi. Dovada formulării cererii de retrocedare în natură a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, depusă la dosar, nu a fost avută în vedere de judecătorul fondului, dar nici înlăturarea acestei probe nu a fost argumentată, împrejurare care se constituie într-un îndoit motiv de apel: nemotivarea înlăturării unei probe şi pronunţarea unei hotărâri care nu a ţinut cont de toate lucrările dosarului.
Prin Decizia nr. 793A din data de 10 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat, în ceea ce priveşte primul motiv de apel, referitor la caracterul nevalabil al titlului statului asupra imobilului, că această critică este lipsită, actualmente, de finalitate, având în vedere că prin Sentinţa civilă nr. 1257/2005 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin Decizia civilă nr. 534/2007 a Curţii de Apel Bucureşti s-a constatat cu putere de lucru judecat caracterul abuziv al preluării cu privire la întregul imobil (teren şi construcţie, aşa cum este în mod expres menţionat în dispozitivul sentinţei), situat în Bucureşti, str. Spiru Haret nr. 15, sector 1.
În ceea ce priveşte valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de intimaţii pârâţi, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, curtea de apel a reţinut că, în privinţa apartamentului nr. 1, ocupat în prezent de pârâţii V.L. şi V.N., succesorii în drepturi ai lui B.L., soţia supravieţuitoare a lui B.N. (cumpărătorul apartamentului în baza Legii nr. 112/1995), apelanţii reclamanţi au formulat o acţiune în constatarea nulităţii actului de înstrăinare, care a fost respinsă în mod definitiv prin hotărârile judecătoreşti anterior menţionate, confirmându-se în acest fel validitatea contractului, ce reprezintă titlul de proprietate al intimaţilor pârâţi. Faţă de puterea de lucru judecat a acestor hotărâri judecătoreşti, instanţa de apel a apreciat că nu poate reexamina în acest cadru procesual, problema conformităţii cu prevederile Legii nr. 112/1995, a contractului de vânzare-cumpărare, ce a avut ca obiect apartamentul nr. 1 din imobilul în litigiu.
În privinţa celorlalte apartamente, curtea de apel a constatat că apelanţii reclamanţii nu au solicitat constatarea nulităţi absolute a actelor de înstrăinare către ceilalţi intimaţi pârâţi, în condiţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001. Prin expirarea termenului special de prescripţie, stabilit de alineatul final al acestui text de lege, actele de înstrăinare ale apartamentelor în litigiu s-au consolidat, astfel că aspectele legate de respectarea cerinţelor Legii nr. 112/1995 la încheierea actelor de dobândire nu mai pot forma obiect de analiză (pe cale incidentală) în prezenta cauză.
Având în vedere că imobilul revendicat este un imobil preluat abuziv de către stat în perioada regimului comunist, examinarea acţiunii în revendicare se face cu luarea în considerare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi prin raportare la criteriile stabilite de instanţa supremă prin Decizia civilă nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii, decizie prin care Înalta Curte a tranşat, sub un prim aspect şi asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare formulată de fostul proprietar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Curtea de apel a reţinut că preluarea abuzivă a imobilului, în baza Decretului nr. 92/1950, aşa cum este cazul în speţă, nu este suficientă pentru ca instanţă să ajungă la concluzia restituirii în natură a imobilului, ci este necesar ca reclamanţii să beneficieze de o recunoaştere administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a naşte în favoarea acestora un drept la restituire în natură, prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare şi jurisprudenţa C.E.D.O.
Pe cale de consecinţă, pentru a răspunde criticilor formulate de către reclamanţi, curtea de apel a apreciat necesar să examineze dacă reclamanţii deţin sau nu un bun în sensul C.E.D.O. şi care este conţinutul valorii patrimoniale de care se prevalează reclamanţii apelanţi.
Pentru a clarifica chestiunea admisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun faţă de Legea nr. 10/2001, curtea de apel a avut în vedere faptul că Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparaţie edictată de legiuitor pentru rezolvarea situaţiei imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada regimului comunist.
Examinând coroborativ prevederile legii anterior menţionate sub aspectul concursului între legea specială şi acţiunea de drept comun, instanţa de apel a constatat că Legea nr. 10/2001 conţine prevederi doar cu privire la acţiunile în revendicare introduse anterior adoptării acestui act normativ şi recunoaşte foştilor proprietari un drept de opţiune între a continua procedura de drept comun a acţiunii în revendicare sau a alege calea reglementată le legea specială, cu posibilitatea suspendării judecăţii acţiuni în revendicare până la finalizarea procedurii Legii nr. 10/2001 sau a renunţării la judecata acţiunii în revendicare.
De asemenea, este adevărat că Legea nr. 10/2001 nu tratează raporturile dintre foştii proprietari şi foştii chiriaşi, cumpărători ai imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995, decât sub aspectul constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare, care reprezintă titlul de proprietate al fostului chiriaş, în condiţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie a statuat că, deşi nu exista un drept de opţiune pentru persoanele îndreptăţite la retrocedarea proprietăţilor imobiliare abuziv preluate în perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă ca acţiunea în revendicare este de plano exclusă, ca inadmisibilă faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Făcând aplicarea regulii generale de drept, în sensul că specialul derogă de la general, instanţa supremă a stabilit că, în concursul dintre Legea nr. 10/2001 şi acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., are prioritate legea specială de reparaţie.
În acelaşi timp, instanţa supremă a arătat că, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare, datorită deficienţelor de reglementare ale Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la o eventuală intervenţie legislativă care să înlăture neconcordanţele Legii nr. 10/2001 cu Convenţia Europeana a Drepturilor Omului.
Astfel, instanţa supremă recunoaşte necesitatea de a acorda prioritate Convenţiei în cadrul unei acţiuni în revendicare în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, o soluţie contrară mergând către ideea unei privări de proprietate, precum şi a unei încălcări a dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.O., care consacră dreptul la un proces echitabil şi care are drept componentă de bază accesul concret şi efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretenţiei reclamantului.
Pe cale de consecinţă, având în vedere că reclamanţii au făcut demersuri pentru restituirea proprietăţii imobiliare de care au fost deposedaţi autorii săi, prevalându-se de legile speciale de reparaţie, curtea de apel a reţinut că aceasta justifică un interes patrimonial, susceptibil să intre în sfera de protecţie a dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O., motiv pentru care nu poate reţine inadmisibilitatea acţiunii în revendicare introdusă de fostul proprietar, iar pentru a contura natura şi conţinutul acestui interes patrimonial, vor fi avute în vedere criteriile stabilite de instanţa supremă prin decizia pronunţată în interesul legii anterior menţionată.
În ceea ce priveşte chestiunea existenţei unui bun în sensul C.E.D.O., în patrimoniul reclamanţilor, curtea de apel a avut în vedere următoarele aspecte care se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele contra României. Noţiunea de bun în sensul C.E.D.O. constituie un concept autonom, care poate rezulta din existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a admis acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, partea adversă fiind obligată la restituirea imobilului (cauza Brumăresu contra României).
Tot sub incidenţa acestei noţiuni regăsim şi situaţia în care fostul proprietar se prevalează de recunoaşterea caracterului nevalabil al titlului statului, cu care a fost preluat imobilul, recunoaştere care poate fi realizată fie printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, atât sub aspectul considerentelor cât şi al dispozitivului, fie printr-o decizie administrativă. Aşa cum rezultă din cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Străin şi Katz, o astfel de recunoaştere este de natură să conserve retroactiv calitatea fostului proprietar de titular al dreptului, independent de soluţia pronunţată în acţiunea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Pornind de la cele reţinute de instanţa de contencios european în cauza Păduraru, instanţa de apel a constatat că se poate reţine existenţa unui interes patrimonial, care de asemenea intră în sfera de protecţie a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O. în ipoteza în care imobilul este înstrăinat anterior recunoaşterii caracterului abuziv al preluării de către stat, la această concluzie ajungându-se prin raportare la dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, până la momentul abrogării prin Legea nr. 1/2009.
O astfel de valoarea patrimonială, care atrage incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la C.E.D.O., se poate identifica şi în situaţia în care fostul proprietar face dovada formulării unor notificări în temeiul legilor speciale de reparaţie edictate de legiuitor în perioada care a urmat după revoluţia din 1989, prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii. Şi pentru această ipoteză, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care au fost abrogate prin Legea nr. 1/2009. Este adevărat că aceste dispoziţii legale au fost abrogate, însă în opinia instanţei, pentru a stabili în ce măsură acest lucru este de natură să aducă o modificare majoră, în ceea ce priveşte calificarea drepturilor de care se prevalează fostul proprietar ca făcând parte din domeniul de aplicare a noţiunii de bun, ar trebui avut în vedere faptul că prevederile alin. (2) ale art. 2 dădeau expresie unui principiu general de drept, cel al legalităţii aplicat în cazul particular al preluării abuzive a unui imobil de către statul comunist, raţiunea acestui principiu subzistând în continuare. Problema care se pune este de a şti în ce măsură poate avea relevanţă juridică, din perspectiva C.E.D.O., aplicarea acestui principiu în continuare, în condiţiile în care consacrarea sa legală, expresă nu mai există.
De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire de multe ori în cazuistica sa la conceptul de speranţă legitimă în favoarea fostului proprietar, în condiţiile în care interesele patrimoniale reclamate beneficiază de o bază legală suficient de bine stabilită în dreptul intern susţinută de o practică judiciară constantă pe acest aspect.
Dând curs acestor linii directoare care se desprind din jurisprudenţa C.E.D.O., în ipoteza în care fostul proprietar nu a făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparaţie, neformulând notificări în baza Legii nr. 112/1995 şi sau a Legii nr. 10/2001 şi nici acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (respectiv neobţinând câştig de cauză într-un astfel de demers judiciar), precum nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobţinând o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării sau a constatări nevalabilităţii titlului statului, curtea de apel a reţinut că se poate recunoaşte în favoarea fostului proprietar cel mult o speranţă legitimă.
Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în speţa de faţă şi având în vedere că reclamanţii apelanţi au urmat procedura legilor speciale de reparaţie care s-a edictat după căderea regimului comunist, formulând notificare atât în baza prevederilor Legii nr. 112/1995, care a rămas nesoluţionată, cât şi în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, care nu a fost soluţionată de unitatea deţinătoare, cu menţiunea că în privinţa apartamentelor nr. 1, 2 şi 3 din imobil (care formează obiectul prezentei cauze), prin Sentinţa civilă nr. 1257/2005 a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 534/2007 a Curţii de Apel Bucureşti şi rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2.027/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a dispus obligarea Municipiului Bucureşti la acordarea de despăgubiri, în condiţiile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 şi având în vedere că acţiunea în revendicare a fost formulată în anul 2007, anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, care a abrogat prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii apelanţi se pot prevala de un interes patrimonial, care intră în noţiunea de bun, consacrată de prevederile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O.
În ceea ce priveşte conţinutul valorii patrimoniale de care se prevalează reclamanţii, curtea de apel a constatat că este vorba de un drept de despăgubiri (un drept de creanţă), realizabil prin procedura reglementată de dispoziţiile Legii nr. 247/2005.
De asemenea, trebuie luat în considerare şi faptul că intimaţii pârâţi sunt titularii actuali ai dreptului de proprietate asupra apartamentelor în litigiu, dovedit prin contractele de vânzare cumpărare perfectate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, a căror valabilitate, nu a fost contestată pe calea unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute, în ceea ce priveşte apartamentele 2 şi 3 din imobil, iar cu privire la apartamentul nr. 1, o astfel de acţiune a fost în mod irevocabil respinsă, ca nefondată. Pe cale de consecinţă, intimaţii pârâţi se pot prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, fiind reprezentat de dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu.
Raportându-se la prevederile Legii nr. 10/2001, care se completează cu cele ale Legii nr. 247/2005, sub aspectul plăţii despăgubirilor, acordate ca măsuri reparatorii prin echivalent, în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, curtea de apel a constat că, în sistemul reparatoriu al legii speciale, reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la retrocedarea în natură a apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, cu respectarea cerinţelor acestui act normativ.
Dând eficienţă prevederilor art. 18 lit. c), art. 20 alin. (2) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească măsuri reparatorii prin echivalent, aşa cum s-a statuat prin hotărârile la care s-a făcut referire în cele ce preced.
În ceea ce priveşte despăgubirile pe care legea specială le recunoaşte în favoarea reclamanţilor pentru apartamentul în litigiu, curtea a reţinut că acordarea acestora se realizează în condiţiile Legii nr. 247/2005, Titlul VII. Aşa cum rezultă din dispoziţiile anterior menţionate, Municipiul Bucureşti a fost obligat să acorde măsurile reparatorii prin echivalent, urmând ca dosarul administrativ să fie trimis Comisiei Centrale în vederea stabilirii acestora la valoarea de piaţă a apartamentului. Pe lângă această Comisie, s-a înfiinţat Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor căreia i s-a acordat competenţa de a valida sumele finale de plată şi de a emite titluri de plată sau de conversie, la propunerea unor evaluatori desemnaţi pentru stabilirea valorii bunurilor.
În vederea plăţii despăgubirilor acordate de Comisia Centrală a fost înfiinţat un organism de plasament colectiv de valori mobiliare numit Fondul Proprietatea, capitalul său fiind constituit în majoritate din active ale statului la diferite întreprinderi. Deşi acţiunile Fondului Proprietatea au fost cotate la Bursă şi se fac demersuri pentru ca acest organism de plasament colectiv să aibă capacitatea să asigure plata despăgubirilor pentru toate persoanele îndreptăţite într-un termen rezonabil, curtea de apel a apreciat că în momentul de faţă, se impune a se observa dacă acest fond a început să funcţioneze de o manieră care să fie considerată echivalentă cu acordarea unei despăgubiri efective, cum statuează Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea pronunţată în cauza Faimblat contra României.
În orice caz, listarea la bursă a Fondului Proprietate reprezintă o iniţiativă notabilă de eficientizare a sistemului reparator instituit de Legea nr. 10/2001, aspect căruia instanţa de recurs înţelege să-i dea relevanţa cuvenită în actualul context legislativ. Trebuie notat şi faptul că aceste chestiuni reliefează şi aspectele în privinţa cărora compatibilitatea Legii nr. 10/2001 cu Convenţia este sub semnul întrebării, în condiţiile în care convenţionalitatea legii speciale constituie unul din criteriile pe care instanţa supremă le-a impus pentru analiză în cadrul acţiunii în revendicare.
De asemenea pentru a stabili natura şi conţinutul juridic al interesului patrimonial de care se prevalează reclamanţii, curtea de apel a avut în vedere şi cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot Maria Atanasiu contra României, care are avantajul să expliciteze cu claritate că simpla constatare pe cale judecătorească a nevalabilităţii titlului statului constituit asupra imobilului poate valora doar o recunoaştere la un drept la despăgubiri, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurilor administrative şi a îndeplinirii condiţiilor legale pentru obţinerea acestora.
Curtea Europeană statuează fără dubiu că hotărârile judecătoreşti prin care se constată ilegalitatea naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea imobilului, reţinând în esenţă, că interesul patrimonial al fostului proprietar este reprezentat de o creanţă condiţională, aşa cum s-a arătat în cele ce preced.
Este adevărat că în speţa dedusă judecăţii în prezentul dosar, reclamanţii sunt în posesia unei hotărâri judecătoreşti prin care să se fi constatat caracterul nevalabil al titlului statului, astfel că instanţa de apel apreciază că cele stabilite de instanţa de contencios european în această cauză au relevanţă în sensul că se poate reţine în favoarea fostului proprietar existenţa unui bun în sensul Convenţiei (sub forma dreptului de proprietate) şi care să confere drept la restituire în natură doar în situaţia în care fostul proprietar are o hotărâre judecătorească de admitere a acţiunii revendicare, prin care instanţa să fi dispus retrocedarea imobilului.
Dând eficienţă tuturor principiilor care se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia restituirii proprietăţilor preluate abuziv, parte din ele regăsindu-se în aspectele teoretice deja relevate anterior, instanţa de apel a constatat că reclamanţii au un interes patrimonial care intră în sfera de protecţie a dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O., reprezentat de un drept de creanţă, constând în despăgubiri la valoarea apartamentului revendicat, acesta fiind nivelul actual la care legea specială înţelege să acorde o reparaţie echitabilă.
Având în vedere că specific mecanismului de soluţionare a acţiunii în revendicare este compararea titlurilor de proprietate prezentate de părţi, în cazul în care acţiunea în revendicare are ca obiect un imobil preluat de către stat în perioada regimului comunist, criteriile pe baza cărora se stabileşte preferabilitatea titlului unei părţi sunt stabilite de instanţa supremă în Decizia civilă nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii.
Astfel se impune a fi analizate şi următoarele aspecte: securitatea şi stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate ce aparţine altei persoane, de asemenea, protejat de lege, precum şi necesitatea protejării bunei credinţei a dobânditorului cu titlu oneros.
Primele două cerinţe referitoare la caracterul convenţional al Legii nr. 10/2001, precum şi existenţa unui bun în sensul C.E.D.O. a fost deja examinată în privinţa ambelor părţi, curtea reţinând că ambele părţi se pot prevala de un bun în sensul Convenţiei şi constatând totodată că se află în situaţia de a stabili preferabilitatea unuia dintre ele, cu luarea în considerare şi a celorlalte criterii.
De asemenea, instanţa supremă în decizia anterior menţionată, a arătat că în situaţia în care imobilul a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, iar instanţa de judecată a confirmat validitatea contractului, astfel că atât reclamantul, cât şi pârâtul se pot prevala de un bun în sensul Convenţiei, obiectul revendicării se converteşte într-o pretenţie de despăgubiri, nemaiexistând posibilitatea readucerii bunului în patrimoniul revendicantului.
Concepţia instanţei supreme, exprimată în decizia pronunţată în interesul legii anterior menţionată, este în deplină concordanţă cu sistemul de acordare a unei reparaţii reglementat de Legea nr. 10/2001, a cărui eficientizare s-a demarat prin cotarea la bursă a Fondului Proprietatea sau printr-un alt mecanism pe care statul este obligat să-l elaboreze în perioada de graţie de 18 luni stabilită de Curtea Europeană în acest scop prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu contra României, urmărindu-se să se creeze astfel o modalitate legală şi reală pentru fostul proprietar, de a obţine o reparaţie echitabilă, care să răspundă principiului proporţionalităţii, atât sub aspectul cuantumului despăgubirii, cât şi din punct de vedere al timpului de acordare a acesteia.
De remarcat este faptul că instanţa de contencios european în materia drepturilor omului a recunoscut acest drept de creanţă, având ca obiect despăgubiri, independent de nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea, care reprezenta până la acel moment un argument de bază în recunoaşterea dreptului la restituire.
Stabilirea obligaţie statului de a crea un mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului actual şi instituirea unor proceduri simplificate şi eficace, reprezintă în acelaşi timp o validare a măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în cazul înstrăinării imobilului, conform dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, către fostul chiriaş.
Având în vedere că hotărârea pilot determină o modificare substanţială în ceea ce priveşte procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în speţă, a despăgubirilor, fiind de o importanţă deosebită, curtea de apel a apreciat că nu poate fi ignorată şi că se impune a fi aplicată şi în cauzele în curs de judecată, pentru interpretarea dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O.
Această soluţie se impune şi în considerarea celorlalte criterii impuse de decizia Înaltei Curţi, în sensul că în acest mod se asigură stabilitatea circuitului juridic civil, nu se aduce atingere altui drept de proprietate, de asemenea protejat de lege şi se respectă protecţia şi valoarea conferită de legiuitor bunei credinţe a cumpărătorului în sistemul reparator al Legii nr. 10/2001.
Pe cale de consecinţă, sintetizând, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii apelanţi sunt deţinătorii unei valori patrimoniale care intră sub incidenţă dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O., constând într-un drept de creanţă, reprezentat de despăgubirile băneşti pe care le va primi în cadrul sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, ceea ce înseamnă că apelanţii nu au un drept la restituirea în natură a imobilului, care să justifice admiterea revendicării, în condiţiile în care pârâţii sunt beneficiarii unui bun în sensul Convenţiei, sub forma dreptului de proprietate.
Cu privire la cea de-al doilea motiv de apel formulat de reclamanţi, curtea a considerat că, prin considerentele expuse anterior, a tranşat această critică, răspunzând apelanţilor în ce măsură aceştia se pot prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei şi care este conţinutul juridic concret, raportat la situaţia de fapt şi de drept din speţa de faţă, al acestui concept autonom cu care operează Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când evaluează existenţa unei violări a dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la CEDO.
De asemenea, curtea a evidenţiat în raţionamentul pe care l-a făcut în cele ce preced, modalitatea în care trebuie dat relevanţă jurisprudenţei C.E.D.O. în materia restituirii proprietăţilor imobiliare în fostele state comuniste, inclusiv sub aspectul ineficienţă sistemului reparator instituit de Legea nr. 10/2001, în ceea ce priveşte acordarea unei reparaţii echitabile.
Apreciind că a răspuns la toate criticile formulate de apelanţii reclamanţi, instanţa de apel a reţinut că acţiunea în revendicare a fostului proprietar este admisibilă, iar modul în care a fost soluţionată de instanţa de fond este corect, deoarece s-a acordat semnificaţia cuvenită (aşa cum rezultă din cele statuate de instanţa supremă prin Decizia civilă nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii) faptului că şi pârâţii, în calitate de foşti chiriaşi, cumpărători ai imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995 deţin un bun în sensul Convenţiei, reprezentat de dreptul de proprietate asupra imobilului, în condiţiile în care reclamanţilor nu li se poate recunoaşte decât un interes patrimonial, ce îmbracă forma unui drept de creanţă, constând în despăgubiri la valoarea imobilului, iar preferabilitatea titlurilor prezentate de părţi trebuie examinate cu luarea în considerare a tuturor criteriilor stabilite de Înalta Curte prin decizia anterior menţionată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii M.I.E. şi K.I.A., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinţei Tribunalului Bucureşti şi, pe fond, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
În motivarea recursului, reclamanţii au arătat că instanţele ce s-au pronunţat în cauză au încălcat prevederile art. 480 - 481 C. civ., art. 1 din Legea nr. 112/1995, art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Recurenţii au dovedit că imobilul din Bucureşti, str. Spiru Haret nr. 15, a aparţinut părinţilor lor, M.I. şi M.O. şi că sunt singurii moştenitori ai acestora.
Au dovedit recurenţii, de asemenea, că au formulat cerere, în temeiul Legii nr. 112/1995, de restituire în natură a imobilului, întemeiaţi pe împrejurarea că acesta a fost preluat în patrimoniul statului cu încălcarea Constituţiei din 1948, dar chiar şi a Decretului nr. 92/1950 care, în art. II exceptă de la măsura naţionalizării categoria de persoane din care făcea parte şi tatăl reclamanţilor, adică pe muncitori.
Au dovedit recurenţii, de asemenea, că în temeiul Legii nr. 10/2001 au notificat Primăria Municipiului din Bucureşti, cererea de restituire în natură a imobilului, motivaţi de prevederile art. 2 alin. (2) din actul normativ care dispunea ca proprietarii imobilelor preluate în patrimoniul statului fără titlu valabil sunt consideraţi că nu şi-au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra bunurilor de care au fost deposedaţi în mod abuziv. Au depus şi o hotărâre judecătorească pronunţată în 2005 - Sentinţa civilă nr. 1.257 din 4 noiembrie 2005, definitivă şi irevocabilă, de constatare că preluarea imobilului din Bucureşti, str. Spiru Haret nr. 15, în patrimoniul statului a fost una abuzivă.
Au arătat recurenţii, în continuare, susţinând admiterea acţiunii în revendicare că, întrucât aşa cum au dovedit că preluarea imobilului în patrimoniul statului a fost făcută cu încălcarea legii şi deci deţinut de stat fără un titlu valabil, nu putea fi înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriaşilor, faţă de prevederile art. 1 din actul normativ care limita doar la imobilele deţinute de stat cu titlu valabil ca făcând parte din categoria celor ce puteau fi vândute.
Au subliniat recurenţii, în apărările făcute că, vinderea către chiriaşi, în temeiul Legii nr. 112/1995 a unor spatii din imobilul preluat legal în patrimonial statului echivalează (şi în opinia Curţii Constituţionale conţinută în Decizia nr. 73/1995) cu recunoaşterea actului deposedării a unui efect constitutiv de drept de proprietate cu consecinţa posibilităţii transmiterii acestuia, ceea ce este neconstituţional, ceea ce constituie o încălcare a dreptului de proprietate al reclamanţilor, o ingerinţă a statului în sfera acestui drept.
Dar, invocarea nelegalităţii actelor de vânzare cumpărare de către chiriaşi a spaţiilor ce le ocupau, în calitate de chiriaşi, au făcut-o recurenţii în finalitatea sublinierii deficienţei acestora şi a handicapului creat, prin încălcarea legii, în faţa titlului exhibat de reclamanţi, titlu constituit cu respectarea legilor în vigoare la data întocmirii, având un vânzător legitimat legal, dobândind proprietatea la un preţ echitabil.
Cu privire la aspectul existenţei în patrimoniul reclamanţilor a unui bun în sensul Convenţiei, Curtea de Apel a constatat că reclamanţii au formulat cereri de retrocedare a imobilului, atât în temeiul Legii nr. 112/ 1995, cât şi a Legii nr. 10/2001, cereri nesoluţionate nici azi; că printr-o hotărâre judecătorească pronunţată în 2005 (Sentinţa civilă nr. 1257/2005, definitivă şi irevocabilă) s-a statuat că imobilul a fost preluat în patrimoniul statului printr-un abuz; că acţiunea în revendicare asupra căreia trebuia să se pronunţe a fost promovată înainte de modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, Curtea de Apel concluzionează că reclamanţii au un "interes patrimonial care intră în noţiunea de bun consacrată de prevederile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, dar că ... conţinutul valorii patrimoniale de care se prevalează reclamanţii, Curtea constată că este vorba de un drept de despăgubirii."
Stabilind că reclamanţii au un "interes patrimonial" care intră în noţiunea de bun ocrotit de art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, curtea ar fi trebuit să se pronunţe asupra neconvenţionalităţii noii legi având în vedere că:
Art. 45 din Legea nr. 10/2001 instituie nu numai o protecţie pentru contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 ci, prin cuprinderea sub umbrela legalizării a tuturor actelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 constituie şi un criteriu de preferinţă a acestora, faţă de titlul proprietarului deposedat abuziv. Şi aceasta în condiţiile în care proprietarul cu un titlu legal întocmit nu poate, decât să beneficieze, potrivit art. 18 din Legea nr. 10/2001, de măsuri reparatorii în echivalent.
Confruntată cu numeroasele cereri privind mecanismul de retrocedare reglementat de Legea nr. 10/2001, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că accesul proprietarilor la acţiunea de redobândire a proprietăţii oferit de actul normativ este unul teoretic şi iluzoriu, nefiind în măsură să conducă într-un interval rezonabil la restituirea prin plată a unei despăgubiri:
"Curtea îşi reiterează constatarea anterioară conform căreia fondul Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod care să poată fi considerat echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri."
Ineficienţa sistemului de despăgubiri reglementat prin Legea nr. 10/2001, sesizat de Curtea Europeană încă înainte de apariţia Legii nr. 247/2005, s-a accentuat şi mai mult după edictarea actului normativ.
Intervalul de timp în care persoana îndreptăţită să obţină despăgubirea recunoscută de lege s-a lungit şi mai mult prin introducerea unui organism nou, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor care reanalizează cazul, dispune evaluarea imobilului pentru a emite decizie privitoare la titlul de despăgubire.
La ora actuală situaţia este şi mai gravă, întrucât resursele financiare, instituite prin Legea nr. 247/2005 pentru acordarea de reparaţii băneşti, prin Fondul Proprietatea sunt complet epuizate.
Şi atunci, dat fiind caracterul său esenţial ineficace, cum a fost reţinute de mult de contenciosul european, procedura instituită de Legea nr. 10/2001 nu poate fi echivalată cu o cale efectivă de obţinere a unor despăgubiri.
Dovada ineficienţei prezentate o constituie neobţinerea oricărei modalităţi de retrocedare a imobilului până azi, deşi reclamanţii au obţinut încă din 2005 o hotărâre judecătorească (nr. 1257/2005, definitivă şi irevocabilă) în care li se recunoaşte acest drept.
Privind speţa din acest punct de vedere, ce constituie realitatea noastră socială şi juridică, instanţele ce s-au pronunţat în cauză ar fi trebuit să ajungă la constatarea neconvenţionalităţii legii noi, la faptul că principiile "specialia generalibus derogant" şi "electa una via non datur recursus al alteram" sunt aplicabile numai într-un sistem procesual viabil, efectiv şi nu într-unul fundamental ineficient.
Urmare a acestei constatări, reţinută în numeroase hotărâri pronunţate de C.E.D.O., Curtea de Apel ar fi trebuit să recunoască reclamanţilor accesul la un proces în care, demonstrând dreptul acestora asupra imobilului, au solicitat soluţionarea încălcării acestuia.
Reiterând, susţin recurenţii că ineficacitatea mecanismului de despăgubire instituit de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, cunoscut şi recunoscut de mai mult timp, agravată sau, mai corect, anulat prin epuizarea fondului trebuia să determine judecătorii la o reevaluare a speţei ce o aveau de soluţionat, a acţiunii în revendicare, a modalităţii concrete de reparare a prejudiciului creat prin deposedarea abuzivă a familiei recurenţilor de bunul reclamat şi să constate neconvenţionalitatea Legii nr. 10/2001 în raport cu dreptul ocrotit de art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, drept pe care au încercat să-l dobândească reclamanţii prin acţiunea în revendicare, mijlocul cel mai eficace de apărare.
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008, reţinând admisibilitatea acţiunii în revendicare, dispune analizarea cererii şi sub aspectul neafectării securităţii circuitului civil, prin admiterea acţiunii în revendicare, atât în privinţa reclamantului cât şi a pârâtului.
Indiferent de soluţia ce se va pronunţa, securitatea raporturilor ridice va fi afectată.
Dar, având în vedere ineficacitatea şi, la această oră, inexistenţa, imposibilitatea funcţionarii mecanismului de retrocedare în echivalent a bunului de care au fost deposedaţi reclamanţii (ca urmare a epuizării fondului creat în acest scop) în contrapondere cu sistemul viabil de despăgubire a chiriaşilor reglementat de Legea nr. 1/2009, trebuie să se reţină că, prin admiterea acţiunii în revendicare, circuitul civil este mai puţin afectat.
Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie impune şi cercetarea, în cadrul acţiunii în revendicare, a neatingerii unui alt drept de proprietate prin admiterea cererii.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu contra România, a reţinut că: "ca în cazul în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia şi inclusiv Protocolul nr. l, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislaţie poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute în vederea restituirii."
În lumina aliniatul (2) al art. 2 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data introducerii acţiunii şi a citatului din hotărârea C.E.D.O., adoptând principiul restituirii proprietăţilor confiscate în mod abuziv, dar ignorând existenţa incertitudinii cu privire la punerea în practică a acestuia, fie din motive legate de deficienţe legislative, administrative sau judiciare, persistente în timp, statul se face vinovat de omisiunea în îndeplinirea obligaţiei de a asigura exercitarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, după cum se reţine în Hotărârea C.E.D.O. nr. 63252/00 din 1 decembrie 2005 Păduraru contra României.
Totodată, recurenţii-reclamanţi au susţinut faptul că la apariţia Legii nr. 112/1995, au solicitat retrocedarea în natură a imobilului şi, înainte de a li se soluţiona, în orice mod, cererea, apartamentele din clădire au fost vândute.
Şi, subliniază recurenţii că nu este vorba doar de vânzarea lucrului altuia, ci de o vânzare făcută cu încălcarea gravă a legii, dat fiind faptul că statul a vândut un bun în temeiul unei legi ce nu permitea decât vânzarea acelor bunuri ce erau deţinute cu titlu valabil.
Vânzând astfel un bun ce, potrivit legii nu putea fi vândut, un bun pentru care nu deţinea un titlu valabil, statul, garantul respectării legii, a negat principiul fundamental al unui stat de drept - preeminenţa legii, privând pe recurenţi de posibilitatea redobândirii posesiei, în condiţiile în care legea (alin. (2) al art. 2 din Legea nr. 10/2001) le recunoştea dreptul de proprietate.
Având în vedere că, prin lege, reclamanţilor li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului şi, cu toate acestea, statul a trecut la vânzarea unor spaţii din acesta, trebuie desprinsă o ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate recunoscut ca atare, produsă în momentul vânzării cu efectul juridic a imposibilităţii redobândirii posesiei şi a privării acestora de proprietatea preluată de stat.
În privinţa ingerinţei statului în dreptul de proprietate, Curtea Europeană, în cauza Străinu, consideră că în evaluarea proporţionalităţii măsurii statului trebuie să tină seama "... de asigurarea unui just echilibru între cerinţele de interes general al comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înţeleasă în materia dreptului la respectarea proprietăţii, sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzute ca atare în legislaţia naţională."
Recunoscând Statului Român libertatea de a reglementa situaţia bunurilor confiscate de regimul anterior printr-o legislaţie internă, Curtea impune ca măsurile adoptate să corespundă unui sistem clar, coerent şi eficace pentru evitarea insecurităţii juridice şi a incertitudinii celor vizaţi de mecanismul instituit (cauza Păduraru contra României).
Recunoscând dreptul Statului de a reglementa printr-o legislaţie adecvată situaţia imobilelor preluate abuziv, Curtea a reţinut, constant, neîndeplinirea de către Stat a obligaţiei traducerii acesteia în practică, cu consecinţa instalării în ţară a unui climat de incertitudine generală.
În acest context, Curtea a conchis în sensul ruperii justului echilibru între exigenţele interesului public şi imperativul garantării dreptului persoanelor la respectarea bunurilor.
În respectarea normelor Convenţiei, dar şi a practicii C.E.D.O. (ce trebuiesc considerate ca un tot unitar), judecătorii ce s-au pronunţat în cauză ar fi trebuit să aibă în vedere că, reclamanţii sunt în posesia unui titlu de proprietate asupra imobilului; că sunt recunoscuţi ca proprietarii de lege (art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în vigoare la data introducerii acţiunii); beneficiari ai unei hotărâri judecătoreşti (Sentinţa civilă nr. 1257/2005, definitivă şi irevocabilă) care confirmă dreptul pretins, că au întreprins, încă din 1996, demersuri pentru recuperarea imobilului, invocând încălcarea dreptului de proprietate prin preluarea abuzivă a acestuia în patrimoniul statului pe de o parte.
Pe de altă parte, având în vedere că viciul ce a afectat titlul vânzătorului către intimaţii-pârâţi - efect al exercitării unui abuz şi a ruperii justului echilibru prin necompensarea prejudiciului comis cu o despăgubire se răsfrânge şi asupra titlurilor lor, fapt de natură să împiedice preferarea acestuia titlului exhibat de reclamanţi, titlul originar, mai bine caracterizat, provenit de la proprietarul iniţial, obţinut în condiţii de perfectă legalitate, necontestat, încălcat prin aplicarea abuzivă a actului normativ care a dispus deposedarea.
Recurenţii au reiterat cererea de înlăturare a legii speciale, dată fiind conformarea acesteia dreptului de apărare a "bunului" ocrotit de art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:
Potrivit circumstanţelor de fapt ale cauzei, astfel cum au fost reţinute de instanţele anterioare, recurenţii reclamanţi au iniţiat demersuri circumscrise finalităţii obţinerii măsurilor reparatorii privind imobilul din Bucureşti, str. Spiru Haret nr. 15, sector 1, formulând atât cerere în baza Legii nr. 112/1995, cât şi ulterior, notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 (ambele nefinalizate în procedurile administrative); în perioada 1997 - 2000 au fost încheiate contractele de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 (între P.M.B. - vânzător şi chiriaşii-cumpărători) pentru apartamentele nr. 1 - 3 din imobil; prin Sentinţa civilă nr. 1257 din 4 noiembrie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă: s-a constatat că imobilul în litigiu, fostă proprietate a autorilor reclamanţilor, a trecut în proprietatea statului în mod abuziv; a fost obligat Municipiul Bucureşti, prin primarul general să acorde reclamanţilor despăgubiri prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005 (în conformitate cu cererea precizatoare depusă de reclamanţi, prin care au solicitat restituirea în echivalent bănesc a imobilului de care autorii reclamanţilor au fost deposedaţi în mod abuziv, imobil format din 3 apartamente); a fost respins capătul de cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 pentru apt. nr. 1 din imobil; reclamanţii nu au formulat acţiune în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 pentru apt. nr. 2 şi nr. 3 din imobil, în temeiul dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001; reclamanţii nu au obţinut pe calea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile obligarea vreunei autorităţi a statului la restituirea în natură a imobilului; la data de 7 septembrie 2007 reclamanţii au promovat prezenta acţiune în revendicare (ulterior adoptării Legii nr. 10/2001).
La situaţia de fapt, astfel stabilită în cauză, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente.
În acest sens, este de reţinut că acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, trebuie să fie soluţionată numai cu respectarea condiţiilor şi a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate.
Aşa cum instanţele de fond au reţinut, prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost tranşat raportul dintre legea specială şi dreptul comun, statuându-se în sensul admisibilităţii acţiunii în revendicare formulată de proprietari împotriva chiriaşilor cumpărători, însă, pe baza principiului specialia generalibus derogant s-a stabilit prioritatea legii speciale; în cazul constatării unor neconcordanţe între legea specială şi Convenţia europeană a drepturilor omului, Convenţia are prioritate, dacă prin aceasta nu se aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice.
În acest context, Înalta Curte constată că şi în cadrul soluţionării prezentei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, contrar celor susţinute de recurenţi, aplicarea prevederilor de drept material din legea specială este inerentă, astfel că restituirea în natură nu poate fi dispusă, date fiind dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea 10/2001, care, de altfel, au fost reţinute ca temei al acordării despăgubirilor prin echivalent pentru imobil, prin Sentinţa nr. 1257/2005 a Tribunalului Bucureşti, definitivă şi irevocabilă.
În speţă, reclamanţii nu au atacat în termenul special prevăzut de lege, contractele de vânzare-cumpărare încheiate de stat cu chiriaşii pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru apt. nr. 2 şi 3 din imobilul în discuţie şi, ca urmare, nu au obţinut anularea acestor contracte.
Aceasta înseamnă că titlul de proprietate al pârâţilor s-a consolidat chiar din culpa reclamanţilor, care nu au înţeles să solicite desfiinţarea actelor juridice enunţate în termenul de prescripţie prevăzut în art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală.
Neacţionând în sensul atacării contractelor de vânzare-cumpărare în termen, reclamanţii au acceptat consecinţele aplicării art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, care nu permite restituirea în natură a imobilelor legal vândute.
În ceea ce priveşte apt. nr. 1 din imobil, deşi reclamanţii au solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cererea acestora a fost respinsă prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, aşa încât şi în privinţa acestui apartament devin aplicabile prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.
Câtă vreme aceste contracte nu au fost constatate nule, beneficiază de prezumţia că au fost încheiate legal, iar pârâţii nu pot fi obligaţi să lase reclamanţilor imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie, în temeiul art. 480 C. civ.
Din această perspectivă, chiar dacă reclamanţii invocă, în susţinerea acţiunii în revendicare, titlul originar de proprietate, aceasta nu îi îndreptăţeşte să spere că se va da preferabilitate titlului lor de proprietate în faţa titlului pârâţilor, având în vedere faptul că nu au obţinut desfiinţarea titlurilor pârâţilor în condiţiile prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Potrivit celor expuse în precedent, menţinerea titlului de proprietate al pârâţilor reprezintă un criteriu legal de preferabilitate a titlurilor pârâţilor, ce nu pot fi puse în discuţie decât în condiţiile în care ar contraveni Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Or, reclamanţii nu pot pretinde încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O. şi nu pot pretinde că au o speranţă legitimă să îşi concretizeze interesul patrimonial, prin formularea unei acţiuni în revendicare şi obţinerea bunului în natură. Singura speranţă legitimă este aceea a obţinerii contravalorii imobilului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, nu însă şi a restituirii în natură.
Cu urmare, cât priveşte raportul dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Astfel, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un "bun" în sensul Convenţiei.
În acest sens este relevantă decizia C.E.D.O. în cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe, prin care s-a reţinut faptul că, deşi obiectivul general al legilor de restituire este unul legitim, este necesar a se asigura că atenuarea vechilor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, nu creează noi neajunsuri disproporţionate. În acest scop, legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta greutatea responsabilităţii statului care cândva a confiscat aceste bunuri.
Faţă de cele reţinute anterior, este corect că, atâta timp cât nu a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, titlul de proprietate al chiriaşilor cumpărători s-a consolidat, ei fiind cei care beneficiază de "un bun", motiv pentru care titlul chiriaşilor cumpărători este preferat faţă de titlul foştilor proprietari.
În acest context, pârâţii cumpărători beneficiază de un "bun" din perspectiva C.E.D.O., având titluri de proprietate valabile pentru apartamentele în litigiu, drept pentru care beneficiază de protecţia instituită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.
În plus, este adevărat că demersurile reclamanţilor în baza Legii nr. 112/1995 şi Legii nr. 10/2001 nu au avut niciun rezultat în cadrul procedurilor administrative, însă nu se pot ignora efectele căii procedurale alese de reclamanţi şi deja parcurse, urmare căreia acestora le-au fost acordate despăgubiri prin echivalent, în temeiul Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, dată fiind legătura dintre materiile litigioase (suprapunerea acestora, de fapt).
Înalta Curte apreciază că motivele de recurs dezvoltate din perspectiva Convenţiei europene a drepturilor omului sunt lipsite de interes la acest moment, întrucât, pe de o parte, procedura Legii nr. 10/2001 este finalizată, după cum s-a arătat în precedent, iar recurenţii nu ar putea obţine o dublă reparaţie pentru imobilul în litigiu, iar pe de altă parte, nici din perspectiva Convenţiei nu aveau vocaţia obţinerii măsurii reparatorii în natură cu privire la aceste apartamente, aşa cum se va arăta, date fiind cele statuate în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene, cu referire la Cauza Atanasiu ş.a. c. României din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010.
Astfel, în analiza concursului dintre legea internă şi Convenţia europeană instanţele, în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei, sunt ţinute să constate în ce măsură reclamantul se prevalează de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană.
Aprecierea existenţei unui "bun" în patrimoniul reclamanţilor implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui "bun actual", cât şi a unei "speranţe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
Aşa fiind, este util a se observa că, în jurisprudenţa actuală a avut loc o schimbare în raţionamentul Curţii europene faţă de cel construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de "bun".
Astfel, în jurisprudenţa anterioară Cauzei Atanasiu, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilităţii exercitării dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunurilor lor vândute de stat unor terţi care le ocupau în calitate de chiriaşi, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin, paragraf 39; cauza Porţeanu, paragraf 35; cauza Andreescu Murăreţ şi alţii - Hotărârea din 19 ianuarie 2010, paragraf 20, pentru a da un exemplu recent).
S-a apreciat, în acelaşi gen de cauze, că reclamanţii au chiar un "bun actual" în măsura în care vânzarea către chiriaşi a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior, ori doar un "interes patrimonial" de a obţine restituirea în natură (însă cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual, în ceea ce priveşte cerinţa legală a existenţei unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1), în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (în cauza Păduraru, paragrafe 83 - 87, precum şi în cauza Porţeanu, paragraf 33).
Dacă s-ar fi menţinut această practică a Curţii, ar fi trebuit să se aprecieze, în speţă, că recunoaşterea caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat (în baza Decretului nr. 92/1950), unită şi cu practica instanţelor care se prevala în mod constant şi de efectele dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea 10/2001 (acestea fiind abrogate la acest moment, prin Legea 1/2009), era suficientă pentru existenţa unui interes patrimonial al recurenţilor în sensul restituirii în natură, fără a mai fi fost necesară pronunţarea anterioară a unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună restituirea bunului.
În cauza Atanasiu şi alţii contra României se arată, însă, că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafele 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, precum în speţă, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (paragrafe 141, 142 şi 143).
Aşadar, în speţă, reclamanţii sunt beneficiarii unui drept de creanţă, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001, ce se vor acorda, în condiţiile în care vor iniţia demersuri în acest sens în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de graţie stabilită de Curte în acest scop), recunoaştere care, de altfel, s-a şi produs direct în procedura Legii nr. 10/2001, dată fiind îndeplinirea condiţiilor legale pentru obţinerea de măsuri reparatorii în echivalent, potrivit Sentinţei civile nr. 1.257 din 4 noiembrie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă.
Diferenţa esenţială de abordare în cauza Atanasiu, faţă de practica anterioară, a cerinţei din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existenţa bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecinţe asupra evaluării cerinţei - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.
Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoaşterea unui drept la restituire chiar în condiţiile în care o instanţă de judecată nu se pronunţase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terţ a imobilului aparţinând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii şi ineficienţa mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului "Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăşi posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfăţişat de către pârât, în condiţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Urmare a hotărârii Curţii din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă, nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, finalizată chiar de către reclamanţi. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncţionalitatea Fondului "Proprietatea", ce reprezenta, până la acel moment, un element esenţial în recunoaşterea dreptului la restituire.
Schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligaţiei de a adopta, într-un termen de 18 luni (solicitat deja a fi prelungit), măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ şi administrativ.
Stabilirea obligaţiei Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente (paragraf 232) echivalează, în acelaşi timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia vânzării imobilului către fostul chiriaş.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un "bun actual" nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speţă, chiar dacă principiul electa una via nu s-ar fi opus şi, deci, procedura Legii nr. 10/2001 nu ar fost finalizată deja (obţinerea efectivă a titlurilor de despăgubire la Fondul "Proprietatea" fiind o chestiune ce excede Legii nr. 10/2001 şi se plasează în sfera de aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005, act normativ distinct), reclamanţii nu aveau un drept la restituire care să-i îndreptăţească la redobândirea posesiei, nici pe temeiul evaluărilor presupuse de garanţiile art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Faţă de toate considerentele reţinute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamanţilor fiind nefondat şi urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi vor fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată către intimaţii-pârâţi V. şi N., reprezentând onorarii avocaţiale, conform dovezilor depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.I.E. şi K.I.A. împotriva Deciziei nr. 793A din data de 10 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurenţii-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată de 1.200 RON către intimaţii-pârâţi V.N. şi V.L. şi 4.000 RON către intimaţii-pârâţi N.T. şi N.C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6468/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6554/2012. Civil. Constatare nulitate act... → |
|---|
