ICCJ. Decizia nr. 6554/2012. Civil. Constatare nulitate act juridic. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6554/2012
Dosar nr. 7808/110/2010*
Şedinţa publică din 29 octombrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă 2106 din 17 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul 7808/110/2010 au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale active, excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantei invocate iar pe fond a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta M.S.F. în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului Huşi şi moştenitorii defuncţilor V.D. şi s-a constatat nulitatea absolută a dispoziţiei de restituire din 29 aprilie 2004 emisă de Primarul municipiului Huşi pe numele pârâtului V.D..
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut, ca situaţie de fapt şi de drept, următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din 25 iunie 2007 în Dosarul 1101/244/2007, Judecătoria Huşi a dispus disjungerea capătului de cerere referitor la constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei de restituire din 29 aprilie 2004 emisă de Primarul Municipiului Huşi, formulat de reclamanta M.S.F. în contradictoriu cu pârâtul V.D..
Cauza a primit un nou număr pe rolul Judecătoriei Huşi, respectiv 1373/244/2007.
Având în vedere că obiectul cauzei de faţă îl constituie constatarea nulităţii unei dispoziţii emisă de primarul Municipiul Huşi, la termenul din 5 noiembrie 2007, instanţa a dispus introducerea în citativ, în calitate de pârât, a emitentului acestei dispoziţii, respectiv Primarul Municipiului Huşi.
Faţă de prevederile art. 137 C. proc. civ., instanţa s-a pronunţat cu prioritate asupra excepţiilor invocate, şi anume excepţia lipsei calităţii procesuale active a M.S.F. şi excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantei, excepţii pe care le-a respins ca nefondate pentru următoarele considerente:
Prezenta acţiune are ca temei de drept frauda la lege, care, fiind sancţionată cu nulitatea absolută, poate fi promovată de orice persoană ce justifică un interes, astfel că reclamanta, având calitatea de administrator al imobilului în discuţie, justifică un astfel de interes.
Instanţa s-a mai pronunţat, într-adevăr, asupra calităţii procesuale active a reclamantei într-o altă cauză, şi anume în Dosarul nr. 3280/2006, respingând contestaţia formulată pentru acest considerent.
Pentru a fi însă în prezenţa autorităţii de lucru judecat trebuie să fie îndeplinită cerinţa triplei identităţi: părţi, obiect, cauză.
Cum cele două acţiuni au părţi diferite (Dosarul cu nr. 3280/2006 - reclamant este Episcopia H., în prezenta cauză reclamantă este "M.S.F."; - obiecte diferite (Dosarul nr. 3280/2006 are ca obiect - contestaţie la Legea nr. 10/2001, obiectul prezentei acţiuni este constatare nulitate absolută a dispoziţiei) - cauze diferite (în Dosarul cu nr. 3280/2006, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, prezenta acţiune se întemeiază pe dreptul comun), s-a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 166 C. proc. civ.
Pe fondul cauzei, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin Dispoziţia nr. 2277 din 29 aprilie 2004 emisă de Primarul Municipiului Huşi, art. 1, se restituie lui V.D. imobilul compus din 2/3 imobil (fosta casă R.) şi teren în suprafaţă de 3000 mp situat în Huşi, strada D., având următoarele vecinătăţi: N - drum şi Şos. H.C., S - teren, SE - V. SA Huşi (vie), E - M.S.F., V - cealaltă parte a clădirii. Conform art. 3 din aceeaşi dispoziţie, înscrisul sus-menţionat face dovada proprietăţii imobilului şi constituie titlu executoriu.
Reclamanta M.S.F. solicită constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate - Dispoziţia de restituire din 29 aprilie 2004 invocând frauda la lege, mai exact nerespectarea normelor imperative ale Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Un act juridic se socoteşte săvârşit în frauda legii când anumite norme legale sunt folosite nu în scopul în care au fost edictate, ci pentru eludarea altor norme legale imperative. Fiind o încercare de abatere de la finalitatea legii, fraudarea acesteia constituie un abuz de drept.
Aplicarea legii, în litera şi spiritul ei, este o necesitate de interes public, şi de aceea, actele juridice săvârşite în frauda legii sunt sancţionate cu nulitate absolută.
S-a reţinut, astfel, că instanţa are a analiza pe calea dreptului comun dacă s-au respectat reglementările legii cadru, la emiterea dispoziţiilor de restituire a imobilului în discuţie.
Conform dispoziţiilor art. 21, 22 şi 25 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită va notifica "persoana juridică deţinătoare", solicitând restituirea în natură a imobilului, aceasta din urmă fiind obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată.
În cauza pendinte, "persoana juridică deţinătoare" a imobilului nu este ceea care a emis dispoziţia de restituire.
Conform Hotărârii Guvernului nr. 463 din 29 iunie 1995 imobilul situat în oraşul Huşi - casă compusă din parter, în suprafaţă de 311 mp, trece din patrimoniul societăţii comerciale V. SA în proprietatea publică a statului şi în administrarea Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române în vederea funcţionării Episcopiei Romanului şi Huşilor.
Pârâtul invocă faptul că nu cunoştea, la momentul depunerii notificării, care era deţinătorul imobilului conform Legii nr. 10/2001.
Potrivit dispoziţiilor art. 28 din legea-cadru, în cazul în care persoana îndreptăţită nu cunoaşte deţinătorul unui imobil solicitat, notificarea se trimite primăriei în a cărei rază se află imobilul (aşa cum pârâtul, de altfel, a şi făcut).
În termen de 30 de zile, persoana notificată este obligată să identifice unitatea deţinătoare şi să comunice persoanei îndreptăţite elementele de identificare ale acesteia.
Din înscrisurile existente la dosar, Primăria Municipiului Huşi, notificată, cunoştea cine este deţinătorul imobilului, cu atât mai mult cu cât nu a avut niciodată în proprietate sau în administrare imobilul în discuţie
Astfel că soluţia legală reglementată de art. 28 al Legii nr. 10/2001 impunea informarea pârâtului despre faptul că imobilul este în administrarea Episcopiei Romanului şi Huşilor, dar, cu toate acestea, Primarul Municipiului Iaşi emite dispoziţie de restituire în natură.
Ca atare, instanţa de fond a apreciat că acest motiv este suficient pentru constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei contestate.
S-a mai reţinut că, potrivit art. 3 din Legea 10/2001 sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.
Faţă de prevederile 3.1 din Normele Metodologice, sarcina probei deţinerii proprietăţii incumbă persoanei care pretinde dreptul (potrivit principiului actori incumbit probatio).
Cu întregul material probator pârâţii au dovedit deţinerea imobilului în discuţie anterior preluării abuzive, dar cu titlu de detentor precar, şi nu ca proprietar.
Nu există niciun act translativ de proprietate care să probeze că pârâtul V.D. - în prezent decedat - a fost proprietarul imobilului situat în Huşi.
Conform art. 1191 C. civ., dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 RON (cum este cazul în speţă) nu se poate face decât printr-un act autentic sau prin act sub semnătură privată, astfel că nu se va primi niciodată o dovada prin martori, în contra sau peste ce cuprinde actul. Deţinătorul bunului nu poate invoca, în apărarea sa, simplul fapt al posesiei.
De asemenea, conform art. 1203 C. civ., judecătorul nu poate recurge la prezumţii decât numai în limita probei testimoniale, adică până la suma de 250 RON.
S-a reţinut, astfel, că simplele prezumţii invocate pentru dovedirea proprietăţii nu au nicio valoare.
Faţă de considerentele expuse, instanţa de fond a apreciat că, la emiterea dispoziţiilor de restituire, au fost încălcate dispoziţiile art. 3 şi 22 din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care înscrisurile depuse la dosar nu fac dovada proprietăţii.
În ceea ce priveşte construcţiile, având în vedere raportul de expertiză, faptul că aria desfăşurată a corpului de clădire adăugat pe verticală nu însumează peste 100% din aria desfăşurată iniţial, ci doar un procent de 97,22%, instanţa a apreciat că, prin dispoziţia de restituire, nu au fost încălcate prevederile art. 19 din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de fond a mai reţinut că nu s-au încălcat dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 10/2001 conform cărora în cazul în care numai o parte dintre foştii proprietari au solicitat restituirea pe calea legii, decizia de restituire se va limita numai la cotele ideale aferente acestora.
Restituindu-se doar 2/3 din imobil fără a se individualiza lotul, dispoziţia este lipsită de eficacitate juridică nefiind posibilă punerea ei în executare.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâţii V.C.G., V.I., V.M., M.L., V.D. şi Primarul Municipiului Huşi, iar, prin Decizia civilă nr. 64 din 7 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bacău, au fost respinse apelurile pentru următoarele considerente:
Reclamanta M.S.F. a solicitat constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei de restituire din 29 aprilie 2004 emisă de Primarul municipiului Huşi, întrucât au fost încălcate dispoziţii imperative din Legea nr. 10/2001, respectiv faptul că nu au fost respectate dispoziţiile art. 20 - 22 şi 27 din Legea nr. 10/2001 republicată, că pârâtul V.D. nu a făcut dovada că este persoana îndreptăţită la restituirea imobilului solicitat, respectiv nu a făcut dovada proprietăţii, şi că nu au fost respectate dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Instanţa de fond a constatat nulitatea dispoziţiei de restituire din 29 aprilie 2004, reţinând că au fost încălcate dispoziţiile imperative ale art. 21, 22 şi 25 din Legea nr. 10/2001, dispoziţii ce privesc autoritatea competentă a emite dispoziţie pentru soluţionarea notificării formulate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
În cauză, notificarea a fost transmisă spre soluţionare Primăriei Huşi şi, deşi aceasta nu era deţinătoarea imobilelor solicitate a fi restituite (art. 21 (2) din Legea nr. 10/2001 republicată) a emis totuşi dispoziţia de restituire, ce este contestată în prezentul litigiu.
Întreg probatoriul administrat sub acest aspect face dovada faptului că imobilele solicitate sunt deţinute de reclamanta M.S.F., cea căreia, potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001 republicată, îi revine, astfel, competenţa de soluţionare a notificării formulată de pârâtul V.D..
Tribunalul a reţinut că acest motiv este suficient pentru constatarea nulităţii dispoziţiei contestate, însă examinează şi celelalte critici aduse de reclamantă, respectiv nedovedirea calităţii de proprietar şi imposibilitatea restituirii în natură a imobilului construcţie.
Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că emiterea dispoziţiei contestate de către autoritatea necompetentă, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, atrage nulitatea absolută a actului în cauză şi impune reluarea procedurii administrative (art. 28 din Legea nr. 10/2001 republicată), procedură în cadrul căreia autoritatea competentă va soluţiona notificarea şi va verifica toate condiţiile impuse de legea specială şi se va pronunţa în consecinţă.
Aşadar, fiind reglementată o procedură specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, s-a apreciat că revine autorităţii competente obligaţia de soluţionare a notificării, ce se va pronunţa atât asupra calităţii de proprietar, cât şi a posibilităţii de restituire în natură a imobilului construcţie, urmând ca dispoziţia emisă să poată fi contestată în instanţă, conform dispoziţiilor legii speciale.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii V.C.G., V.I., V.M., M.L., V.D. şi Primarul Municipiului Huşi, solicitând casarea hotărârii cu trimiterea cauzei, spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Criticile aduse de recurenţii pârâţi hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte, prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinându-se încălcarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001.
O altă critică vizează considerentele hotărârii, în condiţiile în care, deşi se constată că entitatea deţinătoare este alta decât cea emitentă a actului de retrocedare, totuşi nu se face nici un demers legal pentru a obliga pe emitent să înainteze documentaţia unităţii deţinătoare, iar, în sarcina entităţii deţinătoare, nu este stabilită nici măcar obligaţia de a se conforma procedurilor de restituire, astfel cum sunt ele reglementate prin Legea nr. 10/2001.
În aceeaşi idee, se mai învederează faptul că, deşi, în motivarea hotărârii, se reţine că se impune reluarea procedurii administrative (art. 28 din Legea nr. 10/2001), totuşi această obligaţie nu se regăseşte şi în dispozitivul hotărârii.
Recurenţii mai învederează şi faptul că, deşi au făcut dovada calităţii de proprietar a antecesorului lor, totuşi instanţa de apel nu analizează şi acest aspect.
Pârâtul Primarul Municipiului Huşi, prin recursul declarat împotriva hotărârii instanţei de apel, a susţinut nelegalitatea ei în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocându-se greşita interpretare şi aplicare a legii, în condiţiile în care M.S.F. nu a avut titlu de proprietară, ci doar de administrarea imobilului din litigiu, aşa cum rezultă din H.G. nr. 460 din 17 iulie 1995.
În ce priveşte considerentele hotărârii, se susţine că, în mod greşit, au fost reţinute aspectele privind transformările imobilului, câtă vreme aceste transformări vizează doar podul locuinţei, şi nu o transformare de 100% a imobilului.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
M.S.F. a solicitat constatarea nulităţii absolute a Dispoziţiei de restituire nr. 227 din 29 aprilie 2004 emisă de Primarul municipiului Huşi, întrucât au fost încălcate dispoziţii imperative din Legea nr. 10/2001, respectiv faptul că nu au fost respectate dispoziţiile art. 20 - 22 şi 27 din Legea nr. 10/2001 republicată, că pârâtul V.D. nu a făcut dovada că este persoana îndreptăţită la restituirea imobilului solicitat, respectiv nu a făcut dovada proprietăţii şi că nu au fost respectate dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoana care se consideră îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de această lege trebuie să notifice persoana juridică deţinătoare a imobilului pretins.
Persoana juridică deţinătoare, potrivit art. 21 alin. (1) din aceeaşi lege, este reprezentată de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar sau asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public.
De asemenea, în cazul imobilelor deţinute de unităţile administrativ teritoriale, restituirea către persoana îndreptăţită se face prin dispoziţia motivată a primarilor ori a preşedintelui consiliului judeţean.
Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 explicitează, în Cap. II, noţiunea de unitate deţinătoare, în sensul că aceasta este fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii, fie entitatea cu personalitatea juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat, bunul care face obiectul legii.
Instanţa de apel a confirmat soluţia Tribunalului, de constatare a nulităţii absolute a Dispoziţiei de restituire nr. 227 din 29 aprilie 2004 emisă de Primarul Municipiului Huşi, reţinând că acesta nu era autoritatea competentă să soluţioneze notificarea, în raport de împrejurarea că imobilul este deţinut de M.S.F..
Astfel cum, în mod corect, a susţinut şi recurentul pârât Primarul Municipiului Huşi, potrivit art. 1 din H.G. nr. 463 din 29 iunie 1995, s-a aprobat transmiterea fără plată a imobilului situat în Municipiul Huşi, împreună cu terenul aferent, din patrimoniul SC "V." SA Huşi în proprietatea publică a statului şi în administrarea Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, în vederea funcţionării Episcopiei Romanului şi Huşilor.
Prin urmare, imobilul menţionat în anexa ce face parte integrantă din H.G. nr. 463/1995 se află în proprietatea publică a statului, iar calitatea de "unitate deţinătoare" nu poate avea, conform dispoziţiilor din Cap. II al Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 decât entitatea cu personalitate juridică, care exercită în numele Statului dreptul de proprietate publică cu privire la bun.
Or, instanţa de apel nu a identificat care este această entitate, considerând în mod greşit că reclamanta, doar determinat de faptul că "deţine bunul", în sensul că funcţionează în spaţiul respectiv, reprezintă şi o "unitate deţinătoare" în sensul legii.
De altfel, nu rezultă, din conţinutul actului respectiv sus-menţionat, că reclamanta ar fi chiar şi un simplu administrator al imobilului, din moment ce imobilul a fost dat în administrarea Bisericii Ortodoxe Române, nereieşind în ce modalitate aceasta din urmă ar fi transmis dreptul de administrare către reclamantă.
De asemenea, dreptul de administrare nu prezintă, din punct de vedere juridic, identitate cu dreptul de proprietate publică, calitatea de "unitate deţinătoare" în sensul Legii nr. 10/2001 având, cum s-a arătat deja, entitatea cu personalitate juridică, care exercită în numele statului dreptul de proprietate publică asupra imobilului.
În plus, instanţele anterioare s-au raportat în mod greşit, în determinarea împrejurării că reclamanta este deţinătoarea imobilului, doar la H.G. nr. 463/1995.
Imobilul care face obiectul acestui act normativ este situat în oraşul Huşi şi este compus din casă - parter, în suprafaţă de 311 mp şi teren aferent, curte - grădină, în suprafaţă de 2841 mp.
Or, prin Dispoziţia de restituire nr. 2277 din 29 aprilie 2004 (al doilea exemplare), pentru care s-a constatat nulitatea absolută în întregime, s-a dispus restituirea în natură a suprafeţei de teren de 15000 mp.
Instanţele nu au clarificat cine are calitatea de unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001 pentru diferenţa de teren, de 12159 mp, rezultată din scăderea terenului pentru care s-a emis dispoziţia din 2004 (15.000 mp) şi terenul indicat în anexa la H.G. nr. 463/1995 (2841 mp).
De asemenea, nu au stabilit cât s-a restituit în realitate prin dispoziţia din 2004 (15.000 mp sau 300 mp), având în vedere că, la dosar au fost depuse două dispoziţii cu acelaşi număr (2277) şi din aceeaşi dată (29 aprilie 2004), dar cu conţinut diferit în ceea ce priveşte suprafaţă de teren aferentă construcţiei (fosta Casă R.), care a fost restituită în natură.
Prin urmare, clarificarea tuturor acestor aspecte, care presupun probe pe situaţia de fapt în legătură cu suprafaţa restituită prin dispoziţia Primarului municipiului Huşi şi unitatea deţinătoare a imobilului, ce nu pot fi administrate în recurs, determină admiterea căilor de atac exercitate de către pârâţi şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.
Sunt fondate şi criticile recurenţilor pârâţi V. şi M. în legătură cu obligaţia instanţei de a cuprinde, în dispozitivul hotărârii, menţiunea ca reclamanta, în cazul în care se constată că nu este unitate deţinătoare a imobilului solicitat, să trimită notificarea şi înscrisurile anexate acesteia către autoritatea competentă să soluţioneze cererea pârâţilor.
Astfel, potrivit art. 28 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care notificarea se trimite primăriei în a cărei rază se află imobilul, motivat de faptul că persoana îndreptăţită nu cunoaşte deţinătorul imobilului solicitat, în termen de 30 de zile primăria are obligaţia să identifice unitatea deţinătoare şi să comunice notificatorului datele de identificare a acesteia.
În acelaşi sens, potrivit art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dacă persoana juridică notificată deţine numai în parte imobilul pretins prin notificare, va comunica persoanei îndreptăţite toate datele privind persoana fizică sau juridică deţinătoare a celeilalte părţi din imobil.
Totodată, va anexa la comunicare şi copii de pe actele de transfer al dreptului de proprietate sau, după caz, de administrare.
Potrivit art. 27.1. din Normele Metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în cazul în care persoana juridică notificată nu deţine bunurile imobile solicitate, aceasta va proceda la direcţionarea notificării entităţii învestite cu soluţionarea acesteia, fie unitatea deţinătoare a imobilelor, fie entitate învestită cu soluţionarea notificării, după caz.
În acelaşi sens va proceda şi în cazul în care persoana juridică notificată deţine parte din imobil, conform art. 27.2. din H.G. nr. 250/2007.
În consecinţă, considerând că imobilul este deţinut de altă entitate decât cea care a emis dispoziţia de restituire, în speţă reclamanta, instanţa trebuia să stabilească în sarcina emitentului dispoziţiei contestate obligaţia de a redirecţiona notificarea şi actele anexă către unitatea deţinătoare.
În vederea clarificării tuturor aspectelor enunţate mai sus, în legătură cu imobilul (casă şi teren) restituit în natură prin dispoziţia contestată şi cu autoritatea competentă să soluţioneze notificarea, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite ambele recursuri, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.
Cu ocazia rejudecării, şi în urma stabilirii entităţii învestite cu soluţionarea notificării, dacă aceasta, chiar şi în parte, este o altă persoană juridică decât emitentul dispoziţiei contestate, şi anume Primarul municipiului Huşi, instanţa va menţiona în hotărâre şi obligaţia pârâtului arătat, de a redirecţiona notificarea şi actele anexate către entitatea respectivă, în vederea asigurării soluţionării cu celeritate a acesteia, în condiţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâţii V.C.G., V.I., V.M., M.L., V.D. şi Primarul Municipiului Huşi împotriva Deciziei civile nr. 64 din 7 septembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6470/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 7034/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
