ICCJ. Decizia nr. 7034/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7034/2012
Dosar nr. 37607/3/2010
Şedinţa publică din 15 noiembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă;
Prin Sentinţa civilă nr. 776 din 15 aprilie 2011 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti şi a respins acţiunea faţă de acest pârât, a respins excepţia prescripţiei şi a calităţii procesuale pasive invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a admis în parte cererea reclamantei H.V., a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei reprezentând preţul achitat de reclamantă în baza contractului de vânzare-cumpărare din 20 noiembrie 1996, indexat cu indicele de inflaţie la momentul plăţii, a respins ca nefondată cererea privind obligarea pârâtului la preţul de piaţă al imobilului şi a respins cererea de chemare în garanţie.
Apelurile declarate de reclamantă şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti au fost respinse prin Decizia civilă nr. 800A din 18 octombrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, în ceea ce priveşte apelul declarat de pârât, este justificată calitatea procesuală pasivă a acestuia având în vedere raportul juridic de drept substanţial şi procesual creat de dispoziţiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că Ministerul Finanţelor Publice ca reprezentant al statului în litigiile patrimoniale urmează a fi obligat la plata preţului actualizat, că sunt îndeplinite în cauză condiţiile art. 501 şi 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi că obligaţia legală de restituire include şi comisionul de 1% din preţ stabilit de art. 9 în favoarea unităţilor specializate a încheia contracte de vânzare-cumpărare în temeiul legii.
Cât priveşte apelul declarat de reclamantă, Curtea a reţinut că aceasta nu poate beneficia de restituirea preţului de piaţă al imobilului, având în vedere că a fost dovedită reaua-credinţă la dobândirea imobilului în condiţiile Legii nr. 112/1995, deoarece îl cumpărase în scop de închiriere şi că invocând contractul de cesiune apelanta-reclamantă îşi invocă propria culpă, pretinzând că nu a cunoscut existenţa Deciziei civile nr. 1027 din 6 decembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs atât reclamanta, cât şi pârâtul.
Reclamanta H.V. a solicitat, în principal, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar modificarea în tot a hotărârii recurate în sensul admiterii apelului, schimbarea în tot a hotărârii primei instanţe şi admiterea în tot a cererii de chemare în judecată. A invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. A susţinut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, deoarece prin motivele de apel formulate a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul greşitei reţineri a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, al aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1337 C. civ. faţă de împrejurarea că în speţă sunt îndeplinite toate condiţiile pentru antrenarea răspunderii pentru evicţiune a vânzătorului, precum şi în ceea ce priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, având în vedere faptul că dispoziţiile art. 501 nu erau în vigoare la data introducerii acţiunii (7 decembrie 2007), dar şi pentru că nu se poate reţine reaua-credinţă a părţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, respectiv de cesiune a drepturilor litigioase. Or, curtea de apel a reţinut doar că reaua-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a fost stabilită cu putere de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 800A din 18 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă. Aşadar, instanţa a omis să arate motivele de fapt şi de drept în raport de care a înlăturat criticile reclamantei, motiv pentru care hotărârea pronunţată încalcă exigenţele art. 261 C. proc. civ., cu consecinţa casării acesteia, nemotivarea hotărârii echivalând cu necercetarea fondului pricinii.
O altă critică vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, care nu erau în vigoare la data introducerii acţiunii, cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 1337 din C. civ. şi doar în subsidiar pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Reţinând că reclamanta nu este îndreptăţită la restituirea preţului de piaţă al imobilului în raport de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a încălcat principiul neretroactivităţii legii civile.
A susţinut că în temeiul dispoziţiilor art. 1337 din C. civ. este îndreptăţită la restituirea preţului de piaţă al imobilului ca urmare a aplicării principiului garanţiei pentru evicţiune, având în vedere că suntem în ipoteza unei tulburări de drept ca urmare a anulării titlului de proprietate prin Decizia nr. 1027/2004, cauza evicţiunii este anterioară vânzării şi nu a fost şi nici nu putea fi cunoscută la momentul încheierii contractului, în raport de împrejurarea că N.W. a dobândit imobilul de la Municipiul Bucureşti în calitate de proprietar, ulterior schimbului de locuinţe intervenit în anul 1995, în temeiul art. 64 din Legea nr. 5/1973.
În situaţia în care se va constata aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, susţine că autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 1027/204 operează numai cu privire la numita N.W. şi că nu se poate reţine reaua-credinţă a reclamantei la dobândirea imobilului, deoarece în contractul de cesiune a drepturilor litigioase nu s-a precizat existenţa acestei decizii.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti a criticat decizia atacată din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prima critică a vizat greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, instituţia Statului Român nefiind una şi aceeaşi cu cea a Ministerului Finanţelor Publice şi neputând fi vreodată confundate. Dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să confere calitate procesuală pasivă Statului Român, câtă vreme textul se referă la Ministerul Finanţelor Publice, care trebuie să stea în proces în nume propriu, iar nu în calitate de reprezentant. În subsidiar, critică hotărârea atacată şi din perspectiva dispoziţiilor art. 1337, 1341 şi urm. C. civ., solicitând stabilirea răspunderii vânzătorului pentru evicţiune, respectiv a Primăriei municipiului Bucureşti, această dispoziţie de drept comun neputând fi înlăturată printr-o dispoziţie specială contrară, iar răspunderea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi antrenată, având în vedere că în cauză nu există culpa acestuia. A considera altfel, ar însemna că prin lege s-ar realiza o novaţie cu schimbare de debitor în condiţiile art. 1128 pct. 2 C. civ., novaţie care nu operează fără consimţământul expres al debitorului.
Pârâtul a criticat decizia atacată şi în ceea ce priveşte respingerea cererii de chemare în garanţie a pârâtei SC H.N. SA, precum şi respingerea cererii de obligare a acesteia la plata comisionului de 1%, pe care trebuia să-l restituie din preţul actualizat.
Analizând recursurile în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că acestea nu sunt întemeiate, urmând a fi respinse, pentru considerentele ce succed:
Din considerente de acurateţe, Curtea va analiza prioritar recursul declarat de pârât.
Recursul pârâtului va fi privit ca nefondat.
Prima critică vizează greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, în sensul că dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 conferă calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice, iar nu Statului Român reprezentat de acest minister.
Coroborând dispoziţiile art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, care dispune în sensul că acesta reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ, cu dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte constată că această critică este formală. Spiritul legii de reparaţie consacră obligaţia Statului Român de reparare a prejudiciilor suferite de persoane ca urmare a abuzurilor săvârşite de stat, prin instituţiile sale. Obligaţia proprie a Ministerului Finanţelor Publice de restituire a preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) ale art. 50 din Legea nr. 10/2001 este instituită ca urmare a constituirii unui fond extrabugetar special la dispoziţia acestui minister. Aşadar, Ministerul Finanţelor Publice este obligat la restituirea preţului în considerarea calităţii sale de reprezentant general al Statului Român, iar executarea obligaţiei revine acestei entităţi, independent de împrejurarea că a stat în judecată în nume propriu, ori în calitate de reprezentant.
În acelaşi timp, Înalta Curte constată că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice a fost corect soluţionată de instanţele de fond şi apel.
Deşi susţinerea acestuia că este terţ faţă de contractul de vânzare-cumpărare din 20 noiembrie 1996, încheiat între reclamantă şi SC H.N. SA, în calitate de mandatar al Primăriei municipiului Bucureşti, este reală, acest fapt nu determină efectele juridice pe care recurentul le pretinde.
Obligaţia de restituire a preţului către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desfiinţate nu este un efect al contractului, ci o obligaţie ce decurge din lege.
Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabileşte obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de a restitui preţul actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate fie cu eludarea, fie cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
În acelaşi timp, art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001 defineşte noţiunea de desfiinţare a contractului, dându-i un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulităţii acestuia, în acelaşi cadru fiind inclusă, prin voinţa legiuitorului şi ineficacitatea actului juridic ca titlu de proprietate asupra imobilului, intervenită în urma admiterii unei acţiuni în revendicare îndreptată împotriva chiriaşului-cumpărător al bunului, în condiţiile Legii nr. 112/1995.
Aceste dispoziţii legale au un caracter special, derogator de la dispoziţiile dreptului comun pe care le invocă recurentul-pârât, instituind un caz special de răspundere din care rezultă calitatea procesuală pasivă unică a Ministerului Finanţelor Publice în litigiile decurgând din restituirea preţului.
Obligaţia de răspundere pentru evicţiune a vânzătorului, aşa cum este ea stabilită de dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ., este absorbită în această ipoteză de obligaţia Ministerului Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, de a restitui preţul către chiriaşul evins de un terţ - fost proprietar al imobilului în cauză.
Condiţiile speciale instituite de Legea nr. 112/1995 cu privire la modalitatea de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, potrivit art. 9 alin. (1), precum şi cu privire la constituirea fondului extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice, conform art. 13 alin. (6) lit. a), justifică adoptarea unei dispoziţii legale derogatorii de la dreptul comun, de natură a înlătura prejudiciul suferit de acei chiriaşi ce nu se mai pot bucura de efectele contractului încheiat.
Obligaţia instituită de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este independentă de vreo culpă a debitorului obligat prin lege la restituire, astfel încât nici această critică promovată de recurent nu poate fi reţinută.
Motivul de recurs referitor la greşita restituire a comisionului de 1% nu este fondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (6) pct. a din Legea nr. 112/1995 "La dispoziţia Ministerului Finanţelor se constituie fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor prezentei legi, care se va alimenta din:
"a) sumele obţinute de vânzarea apartamentelor care nu s-au restituit în natură, reprezentând plăţi integrale, avansuri, rate şi dobânzi, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor".
În aplicarea acestor dispoziţii legale, H.G. nr. 20/1996 stabileşte în art. 41 că "1) Unităţile specializate, care evaluează şi vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligaţia să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să reţină comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a) din legea sus-menţionată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul 50.21, deschis la trezoreria statului din localitatea unde îşi are sediul vânzătorul, sau în contul 64.74, deschis la unităţile B.C.R. - SA, după caz".
Procentul de 1% reţinut din preţul de cumpărare reprezintă remuneraţia cuvenită societăţii pentru lucrările efectuate în legătură cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare, respectiv preţul mandatului cu titlu oneros, acordat societăţii în temeiul legii. Acest mandat nu a fost revocat, iar obligaţiile asumate de intimata-chemată în garanţie SC H.N. SA în temeiul acestui mandat au fost îndeplinite prin încheierea contractului.
În acelaşi timp, trebuie remarcat că dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevăd că restituirea preţului se va face din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, fără a face vreo distincţie cu privire la comisionul de 1%, iar chiriaşul-cumpărător evins are dreptul la dezdăunare integrală.
Recursul declarat de reclamanta H.V. urmează a fi respins, de asemenea, ca nefondat.
Mai întâi, Înalta Curte observă că legea aplicabilă cererii de restituire formulată de reclamantă este Legea nr. 10/2001, respectiv dispoziţiile art. 50 din această lege. Chiar reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, invocă drept temei juridic dispoziţiile art. 48 - 50 din Legea nr. 10/2001. Este adevărat că, în egală măsură, au fost invocate şi dispoziţiile art. 1336 - 1345 din C. civ., dar această împrejurare nu este de natură a conferi suport susţinerilor recurentei în sensul că instanţa era învestită cu o cerere pe dreptul comun şi numai în subsidiar pe dispoziţiile legii speciale.
Aşa cum s-a reţinut anterior, în concursul dintre legea specială şi dreptul comun, în mod corect instanţele au aplicat dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, care reglementează cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate. Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, la data depunerii cererii de chemare în judecată (7 decembrie 2007) aceste dispoziţii legale erau în vigoare. Aplicând cererii deduse judecăţii dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, introduse prin O.U.G. nr. 184/2002, instanţa nu a încălcat principiul neretroactivităţii legii civile, ci a acordat reclamantei preţul actualizat la care era îndreptăţită potrivit legii speciale.
Stabilind legea aplicabilă, Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, nu este incident în cauză.
Este reală susţinerea recurentei-reclamante potrivit căreia criticile formulate în apel au privit greşita reţinere a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1337 C. civ. faţă de împrejurarea că în speţă sunt îndeplinite toate condiţiile pentru antrenarea răspunderii pentru evicţiune a vânzătorului, precum şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, având în vedere faptul că dispoziţiile art. 501 nu erau în vigoare la data introducerii acţiunii, dar şi pentru că nu se poate reţine reaua-credinţă a numitei N.W. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, respectiv a reclamantei la încheierea contractului de cesiune a drepturilor litigioase.
Instanţa de apel a analizat însă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a apelantului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, arătând de ce acesta justifică o asemenea calitate în raportul juridic creat de dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Implicit, din moment ce Curtea a reţinut calitatea procesuală a unui pârât, pentru aceleaşi argumente, respingând apelul, a menţinut soluţia pronunţată de instanţa de fond în privinţa admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti.
De altfel, pentru argumentele expuse în analiza recursului declarat de pârâtul Statul Român, Înalta Curte constată că în mod legal s-a admis această excepţie, dându-se prioritate legii speciale - art. 50 din Legea nr. 10/2001 - faţă de dreptul comun - art. 1337 şi urm. C. civ.
Critica potrivit căreia reclamanta poate pretinde preţul de piaţă al imobilului şi că nu se poate reţine reaua sa credinţă, va fi, de asemenea, respinsă ca nefondată.
Prin Decizia civilă nr. 1027 din 6 decembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă s-a reţinut fără echivoc reaua-credinţă a pârâtei W.N., care a efectuat o serie de operaţiuni juridice, cu scopul vădit de a putea cumpăra imobilul în litigiu, de o valoare mai mare, aflat într-o zonă rezidenţială a Capitalei, pentru a-l înstrăina.
Totodată, prin contractul de cesionare a drepturilor litigioase din 19 august 2008 se precizează că N.W., având calitatea de cedentă, a fost deposedată de bun ca urmare a revendicării acestuia de către fostul proprietar.
În aceste condiţii, reclamanta H.V. putea, cu minime diligenţe, să cunoască hotărârea pronunţată în revendicare faţă de cedentă. În acelaşi timp, deşi este real că reclamanta nu a fost parte în dosarul în care s-a pronunţat Decizia nr. 1027 din 6 decembrie 2004, nu se poate ignora efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al acestei decizii. Criticile reclamantei care vizează buna-credinţă la dobândirea imobilului ignoră faptul că această chestiune a fost tranşată jurisdicţional anterior şi ca atare, ea nu mai poate fi supusă unei noi evaluări a instanţei de judecată, pentru că hotărârea irevocabilă care a statuat asupra acestui aspect se impune în prezenta cauză prin efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, cu consecinţa menţinerii deciziei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta H.V. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 800A din 18 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6554/2012. Civil. Constatare nulitate act... | ICCJ. Decizia nr. 7036/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
