ICCJ. Decizia nr. 6587/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6587/2012
Dosar nr. 33506/3/2010
Şedinţa publică de la 30 octombrie 2012
Asupra recursului civil de faţă, constată:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti la data de 23 iulie 2009, reclamanţii S.D.L. şi S.E. au chemat în judecată pe pârâta M.I. solicitând instanţei obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. X3., situat în Bucureşti, Str. P.
În motivarea acţiunii, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 480 C. civ., reclamanţii au arătat că sunt proprietarii imobilului mai sus individualizat, preluat abuziv de stat prin aplicarea Decretului nr. 223/1974, ca efect al deciziei nr. 2407/1989 emisă în aplicarea acestuia, astfel că statul neavând titlu, nu a putut transmite dreptul de proprietate către pârâta M.A.I., prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. V1. din 11 iulie 2000, titlul reclamanţilor fiind mai bine caracterizat.
Prin întâmpinare, pârâta M.A.I. a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, în raport de decizia nr. 1616 din 12 mai 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă, precum şi de decizia nr. 493 din 19 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, aceasta din urmă fiind pronunţată cu caracter irevocabil, prin finalizarea unui proces realizat ulterior primei acţiuni.
Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 12240 din 10 iunie 2010, şi-a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. b) din C. proc. civ., dată fiind valoarea imobilului de 838.965,78 RON, stabilită conform expertizei.
Cauza a fost înregistrată, la 12 iulie 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a-V-a civilă, sub nr. 33506/3/2010, instanţă care, prin sentinţa civilă nr. 363 din 22 februarie 2011 a admis excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtă şi a respins acţiunea formulată de reclamanţii S.D.L. şi S.E. în contradictoriu cu pârâta M.A.I.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin sentinţa nr. 10925 din 06 iulie 1999, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a respins acţiunea formulată de reclamanţi împotriva pârâtului Consiliul General al municipiului Bucureşti, iar apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei din urmă sentinţe a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 3440 din 14 decembrie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Prin decizia nr. 1616 din 12 mai 2000, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziei nr. 3440 din 14 decembrie 1999, reţinând că reclamanţii nu au putut prezenta titlul lor de proprietate asupra imobilului revendicat.
Ulterior pronunţării acestei ultime decizii, printr-o acţiune întregită la data de 11 noiembrie 2002, reclamanţii au înţeles să cheme în judecată pe pârâţii Primăria municipiului Bucureşti prin Primarul general, SC H.N. SA şi pe pârâta M.A.I. solicitând Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti ca, prin hotărârea ce va pronunţa să constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. V1. din 11 iulie 2000, încheiat între SC H.N. SA şi M.A.I., iar aceasta din urmă să fîe obligată să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. X3. situat în Bucureşti, str. P., sector 1.
Şi în acea acţiune, reclamanţii şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 480 C. civ., dar şi Legii nr. 10/2001, iar motivarea în fapt a cererii este aceeaşi cu prezenta cerere introductivă de instanţă.
Astfel, s-a susţinut că apartamentul nr. X3. „a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, fără titlu, întrucât decizia nr. 2407 din 28 noiembrie 1989 prin care imobilului mai sus individualizat a trecut în proprietatea statului prevedea preluarea cu plata a apartamentului nr. X3 din str. P., sector 1, însă despăgubirile nu au fost acordate foştilor proprietari S.M. şi S.E.
Judecătoria sectorului 1 Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 7166 din 09 mai 2007 a respins acţiunea reclamanţilor, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, care au susţinut, în esenţă, faptul că preluarea apartamentului s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor Decretului nr. 223/1974, situaţie în care vânzătorul D.G.A.F.L nu avea un drept de dispoziţie asupra bunului imobil.
Tribunalul Bucureşti, prin decizia nr. 623/A din 18 aprilie 2008 a respins apelul, ca nefondat, reţinând împrejurarea că în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare „titlul statului era constituit prin lege, respectiv Decretul nr. 223/1974, fără ca acest titlu să fie desfiinţat pe cale judecătorească."
Împotriva deciziei nr. 623/A din 18 aprilie 2008 a Tribunalului Bucureşti au declarat recurs reclamanţii, criticând decizia şi motivând că apartamentului nr. X3 de la adresa sus menţionată a fost preluat de Statul Român în aplicarea Decretului nr. 223/1974, prin decizia nr. 2407/1989 „preluările în baza acestui decret având un caracter constitutiv de drepturi, iar nu declarativ, decizia administrativă de preluare fiind obligatoriu a fi comunicată titularului dreptului de proprietate spre a putea fi contestată, în caz contrar preluarea neavând efect.” Recurenţii au mai susţinut şi faptul că instanţele de fond şi apel au refuzat compararea titlurilor, deşi ambele părţi litigante au titluri de proprietate asupra apartamentului nr. X3".
Prin decizia nr. 493 din 19 martie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat recursul, reţinând că în speţă este autoritate de lucru judecat, faţă de cele afirmate în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 1616 din 12 mai 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă.
Ca atare, tribunalul a apreciat că în prezenta cauză, aceiaşi reclamanţi formulează împotriva aceleiaşi pârâte, acţiune în revendicare solicitând obligarea acesteia de a le lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie, acelaşi imobil. Or, între pricinile soluţionate anterior şi cauza de faţă se constată îndeplinite condiţiile art. 1201 C. civ., privind tripla identitate de obiect, părţi, cauză.
Constatând că reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea ce formează obiectul litigiului de faţă, pe aceeaşi cauză, făcând aceleaşi susţineri şi fără a aduce alte înscrisuri doveditoare fată de cele avute în vedere şi analizate de instanţele anterioare, în raport de existenţa triplei identităţi de obiect, părţi, cauză şi faţă de caracterul absolut al acestei excepţii care este una de fond, peremptorie, tribunalul a reţinut că nu mai poate fi repus în discuţie în contradictoriu cu pârâta, acelaşi drept invocat de reclamanţi.
Împotriva sentinţei nr. 363 din 22 februarie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a-V-a civilă, au declarat apel reclamanţii S.D.L. şi S.E., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând anularea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivarea apelului, reclamanţii au susţinut că prima acţiune introdusă de aceştia în anul 1998 (Dosar nr. 9689/1998) a avut drept temei juridic revendicarea aceluiaşi apartament, care a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 la 28 octombrie 1989, în calitate de pârât fiind Consiliul General al municipiului Bucureşti.
Deşi nu s-a plătit nicio despăgubire, iar Decretul nr. 223/1974 a fost abrogat prin Decretul nr. 9/1989, instanţa a considerat că actele depuse la dosar nu fac dovada titlului de proprietate, implicit că reclamanţii nu au calitate procesuală activă, acţiunea fiind respinsă, ca neîntemeiată.
Hotărârea instanţei de fond a fost menţinută prin decizia nr. 3440 din 14 decembrie 1999 şi a devenit irevocabilă prin decizia 1616 din 12 mai 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă.
La data de 14 august 2002, reclamanţii au formulat o altă acţiune în contradictoriu cu pârâţii M.A.I., Municipiul Bucureşti prin Primarul general solicitând constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. V1./2000 încheiat între pârâţi şi obligarea acestora să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul 3 din imobilul situat în Bucureşti, str. P., sector 1.
Prin sentinţa civilă nr. 396 din 22 ianuarie 2003 acţiunea a fost respinsă, prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active.
Împotriva acestei sentinţe reclamanţii au declarat apel, care a fost admis prin decizia nr. 1804/A din 10 octombrie 2003, iar recursul declarat de pârâta M.I. a fost respins, prin decizia nr. 1053 din 05 septembrie 2005, cu motivarea că „(...) legea nu îngrădeşte dreptul de a pretinde nulitatea absolută a contractului, cu consecinţa repunerii în situaţia anterioară, în condiţiile în care imobilul a fost preluat abuziv de stat şi anume fără titlu."
Faţă de această soluţie, M.A.I. a formulat contestaţie în anulare, cale extraordinară de atac, ce a fost respinsă prin decizia nr. 490 din 02 martie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată în Dosarul nr. 3356/2005.
Se susţine de către apelanţii-reclamanţi că, urmare rămânerii definitive şi irevocabile a deciziei nr. 1804/A din 10 octombrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă, prin care s-a admis apelul declarat de S.E. şi S.D.L., s-a anulat sentinţa civilă nr. 396 din 22 ianuarie 2003 a Judecătoriei sectorului 1, cauza a fost trimisă spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
S-a reţinut că prima instanţă s-a pronunţat pe excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, fără a cerceta fondul cauzei.
În rejudecare, instanţa a desfiinţat (casat) decizia nr. 1804/A din 10 octombrie 2003, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 1053 din 05 septembrie 2005, care a stabilit cu autoritate de lucru judecat că „apelanţii au dovedit interesul promovării acţiunii; imobilul este proprietatea lui S.M. şi apelanţii au făcut dovada că sunt moştenitorii lui S.M., apreciind că „din niciunul dintre actele depuse de reclamanţi la dosarul cauzei nu se poate reţine dovada certă a dreptului de proprietate a autorului acestora, existând doar o prezumţie simplă a dreptului de proprietate în favoarea acestui autor".
Se aduc critici sentinţei tribunalului, în sensul că, în mod nelegal instanţa de fond a reţinut autoritarea de lucru judecat în raport de decizia nr. 1616 din 12 mai 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă.
Astfel, se arată de către apelanţii-reclamanţi că nu există autoritate de lucru judecat, întrucât cele două acţiuni ale reclamanţilor au fost respinse în baza unei excepţii procesuale („în sensul că reclamanţii nu au făcut dovada dreptului de proprietate"), instanţele neexaminând cauzele pe fond, ci numai asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi, fiind vorba şi de alte temeiuri şi cauze juridice, instanţele au reţinut în mod nelegal autoritatea de lucru judecat şi, greşit, le-au respins acţiunea ce formează obiectul litigiului de faţă.
În apel, pârâta M.A.I. a depus întâmpinare prin care a solicitat a se respinge, ca nefondat, apelul şi a se menţine ca legală şi temeinică sentinţa nr. 363 din 22 februarie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a-V-a civilă.
Prin decizia nr. 808/A din 17 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat de reclamanţii S.L. şi S.E. împotriva sentinţei civile nr. 363 din 22 februarie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a-V-a civilă.
A dispus obligarea apelanţilor-reclamanţi să plătească intimatei-pârâte suma de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) din C. proc. civ.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Din considerentele sentinţei civile nr. 396 din 22 ianuarie 2003 pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti, rezultă că prin acţiunea înregistrată la 14 august 2002 şi completată la 11 noiembrie 200, reclamanţii S.D.L. şi S.E. au chemat în judecată pe pârâţii Primăria municipiului Bucureşti prin Primarul general, SC H.N. SA şi M.A.I. solicitând să se constate nulitatea absolută a contactului de vânzare-cumpărare nr. V1. din 11 iulie 2000 încheiat pentru apartamentul nr. X3. situat în Bucureşti, str. P., sector 1 şi să fie obligată pârâta, în cazul respingerii primului capăt de cerere, să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul menţionat.
În motivarea cererii lor, reclamanţii au arătat că sunt moştenitorii lui S.M. (decedat la 13 februarie 1994), în calitate de fiu şi de soţie supravieţuitoare. Autorul reclamanţilor a fost proprietarul apartamentului în discuţie, acesta dobândind prin decizia nr. 1206 din 09 mai 1957 (în baza H.C.M. nr. 4015/1953) o cotă indiviză de teren, pe care a construit imobilul în baza autorizaţiei de construire din 25 iulie 1957.
S-a arătat că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza decretului nr. 223/1974 fără titlu, întrucât decizia nr. 2047 din 28 noiembrie 1989, prin care apartamentul a fost preluat de stat prevedea preluarea cu plată, însă despăgubirile nu au fost acordate.
Reclamanţii au mai precziat că, deşi au atenţionat SC H.N. SA să nu repartizeze apartamentul, întrucât intenţionau să solicite restituirea acestuia, însă SC H.N. SA a procedat la vânzarea, conform contractului nr. V1. din 11 iulie 2000, deşi cunoştea calitatea de proprietar a autorului reclamanţilor, ceea ce acrediteză ideea vânzării pe riscul cumpărătorului şi reprezintă o cauza ilicită.
Prin sentinţa civilă nr. 396 din 22 ianuarie 2003 Judecătoria sector 1 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins acţiunea completată, ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală, reţinând că reclamanţii nu au probat calitatea de moştenitori ai lui S.M. şi că actele depuse la dosar, deşi creează o prezumţie a dreptului de proprietate în favoarea acestuia, nu fac dovada dreptului de proprietate în condiţiile în care aceste acte nu au fost însoţite de autorizaţia de construire şi de procesul-verbal de predare-primire a imobilului, care ar fi constituit titlu de proprietate.
Prin decizia nr. 1804 din 10 octombrie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a-IlI-a civilă, a fost respinsă excepţia de nulitate a sentinţei apelate ca nefondată. A fost admis apelul reclamanţilor, anulată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Prin decizia nr. 1053 din 5 septembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii şi a fost respins, ca nefondat recursul declarat de pârâta M.A.I., constatându-se că reclamanţii, ca moştenitori ai vechiului proprietar al imobilului, sunt în drept să deducă judecăţii cererea prin care invocă proprietatea unui imobil ce a făcut obiectul înstrăinării către recurenta-pârâtă, în baza Legii nr. 112/1995.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 7166 din 09 mai 2007, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a respins acţiunea principală, cu privire la ambele petite, ca nefondată, reţinând că din niciunul dintre actele depuse de reclamanţi nu se poate reţine dovada dreptului de proprietate al autorului reclamanţilor, creând doar o prezumţie simplă a dreptului de proprietate în favoarea acestui autor. În aceste condiţii, în ce priveşte compararea celor două titluri de proprietate, instanţa a apreciat că reclamanţii nu au un titlu valabil în ceea ce priveşte acest imobil şi care să poată fi considerat mai bine conturat decât al pârâtei.
Prin decizia nr. 623 din 18 aprilie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a-V-a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamanţilor.
În considerentele acesteia s-a reţinut că, deşi apelanţii au invocate existenţa titlului de proprietate asupra imobilului în favoarea lor, cu trimitere la decizia civilă nr. 1804 din 10 octombrie 2003, prin respectiva decizie s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că reclamanţii au făcut dovada calităţii de moştenitor de pe urma autorului S.M., deci a calităţii procesuale active şi, implicit a interesului în promovarea acţiunii, însă prin această hotărâre nu s-a constatat calitatea de proprietar a autorului reclamanţilor asupra imobilului, prin decizia civilă nr. 1616 din 12 mai 2000 stabilindu-se că reclamanţii apelanţi nu au făcut dovada existenţei unui titlu de proprietate asupra imobilului.
Prin decizia nr. 1616 din 12 mai 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-IlI-a civilă, s-a soluţionat cu caracter irevocabil, prima acţiune în revendicare a imobilului (în cadrul unui prim proces iniţiat de reclamanţi împotriva pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti), prin respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamanţi împotriva deciziei nr. 3440/A din 14 decembrie 1999 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reţinându-se că recurenţii nu au putut prezenta titlul de proprietate asupra imobilului.
În cauza dedusă judecăţii de faţă, reclamanţii au solicitat în contradictoriu cu pârâta M.I., revendicarea imobilului (a aceluiaşi aparatament), în temeiul art. 480 - 481 C. civ., prin comparare de titluri.
Curtea de Apel a apreciat ca fiind incidente prevederile art. 1201 C. civ., privind autoritatea de lucru judecat, întrucât se regăseşte în pricina de faţă şi în prima acţiune a reclamanţilor (Dosarul nr. 9698/1998 în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 10925 din 06 iulie 2009 menţinută în apel, prin decizia nr. 3440 din 14 decembrie 1999 a Tribunalului Bucureşti şi, în recurs soluţionată irevocabil prin decizia nr. 1616 din 12 mai 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă) tripla identitate de obiect, cauză, părţi.
Întemeiate în drept, conform art. 480 C. civ., ambele pricini vizează respingerea acţiunii în revendicare, cu aceeaşi motivare, în sensul că reclamanţii nu au făcut dovada dreptului lor de proprietate cu privire la imobilul în litigiu.
Împotriva deciziei nr. 808/A din 17 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs reclamanţii S.D.L. şi S.E., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, considerând că în speţă este autoritate de lucru judecat, faţă de decizia nr. 1616 din 12 mai 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă, precum şi de decizia nr. 493 din 19 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Recurenţii-reclamanţi arată că, într-un prim proces s-a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi, potrivit deciziei nr. 1616 din 12 mai 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă, în care figurau ca părţi, reclamanţii şi pârâta Consiliul General al municipiului Bucureşti, iar în cel de-al doilea proces, promovat după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanţii au solicitat în contradictoriu cu pârâta M.I., D.A.F.I. şi Municipiul Bucureşti prin Primarul general, nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. V1. din 11 iulie 2000 şi obligarea pârâţilor de a lăsa reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. X3. din Str. P., sector 1.
Recurenţii susţin că „în această cauză, titlul de proprietate derivă din decizia nr. 1804/A/2003 şi decizia nr. 1053 din 05 septembrie 2005 definitive şi irevocabile, care au avut la bază actele existente la dosar şi anume: decizia nr. 1206 din 09 mai 1957 privind acordarea în folosinţă a terenului în suprafaţă de 690 mp pentru construirea de locuinţe; autorizaţia de construire nr. 83/P din 25 iulie 1957, adeverinţa din 16 mai 1957 prin care s-a acordat lui S.M. 1/12 din terenul situat în str. P.; ordinul de repartizare nr. R1. din 01 decembrie 1958 privind atribuirea apartamentului nr. X3 din str. P., declaraţii şi procese-verbale de impozitare.
Se susţine de către recurenţii-reclamanţi că instanţa a încălcat dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi se arată că decizia atacată cu recurs nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii sau străine pricinii", fiind incident şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 cpt.7 din C. proc. civ.
Recursul declarat de reclamanţi este nefondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:
În cauza dedusă judecăţii la 23 iulie 2009; reclamanţii S.D.L. şi S.E. au chemat în judecată pe pârâta M.I. solicitând obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. X3., situat în str. P., sector 1 pe calea de drept comun a acţiunii în revendicare, urmând a se compara titlul de proprietate al reclamanţilor cu titlul pârâtei M.I., aceasta din urmă deţinând imobilul prin contractul de vânzare-cumparare nr. 3214 din 11 iulie 2000, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 între Consiliul General al municipiului Bucureşti şi pârâtă, privind imobilul mai sus individualizat.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 363 din 22 februarie 2011 a reţinut că există autoritate de lucru judecat, însă această excepţie a fost corect analizată de instanţa de apel care a considerat că, excepţia prevăzută de art. 1201 C. civ. se identifică în cauză, în raport de dispoziţiile deciziei nr. 1616 din 12 mai 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă.
Prin aceasta decizie s-a soluţionat cu caracter irevocabil, un alt proces în care acţiunea a fost introdusă de reclamanţii S.D.L. (Ş.) şi S.E. (Ş.) în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al municipiului Bucureşti, având acelaşi obiect, cu acelaşi temei juridic, art. 480 C. civ., în care s-a „analizat" titlul de proprietate al reclamanţilor.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 10925 din 6 iulie 1999 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti a fost respinsă acţiunea în revendicare, soluţia fiind menţinută prin decizia nr. 3440 din 14 decembrie 1999 de Tribunalul Bucureşti, care a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii împotriva sentinţei tribunalului.
Pentru a pronunţa această decizie, Tribunalul Bucureşti a reţinut, în esenţă, că din înscrisurile depuse la dosar şi din ansamblul probatoriilor administrate, a rezultat că reclamanţii nu au putut prezenta titlul de proprietate pentru imobilul aflat în litigiu.
Împotriva deciziei nr. 3440 din 14 decembrie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, au declarat recurs reclamanţii, susţinând că instanţa nu s-a pronunţat în legătură cu unele probe administrate în cauză.
Soluţionând recursul, Curtea de Apel Bucureşti, secţia IlI-a civilă, prin decizia nr. 1616 din 12 mai 2000 a respins calea de atac, reţinând în considerentele hotărârii că reclamanţii nu au putut prezenta titlul lor de proprietate asupra imobilului revendicat.
Pricina de faţă vizează acelaşi obiect, este între aceleaşi părţi şi are aceeaşi cauză cu acţiunea finalizată prin decizia nr. 1616 din 12 mai 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă, aşa încât, în mod legal instanţa a apreciat că existând autoritate de lucru judecat, nu mai pot fi reluate în discuţie chestiunile analizate deja.
Acest aspect al autorităţii lucrului judecat a fost sesizat şi pus în discuţie prin decizia nr. 493 din 19 martie 2009 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanţi într-un alt proces (Dosarul nr. 14717/299/2006) - în care reclamanţii S.D.L. şi S.E. au chemat în judecată pe pârâţii Primăria municipiului Bucureşti prin Primarul general, SC H.N. SA şi pe M.I., solicitând Judecătoriei sector 1 Bucureşti, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. V1. din 11 iulie 2000 şi să o oblige pe aceasta să le lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. X3. situat în Bucureşti, Str. P., sector 1.
Desigur în această ultimă acţiune, finalizată prin decizia nr. 493 din 19 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în mod corect nu s-a reţinut autoritatea de lucru judecat, dar excepţia prevăzută de art. 1201 C. civ., există sub aspectul triplei identităţi de obiect, cauză, părţi, între prima acţiune în revendicare (soluţionată irevocabil prin decizia nr. 1616 din 12 mai 2000) şi pricina de faţă, ce constituie obiectul analizei în recurs.
Întrucât acţiunea în revendicare a aceloraşi părţi a fost respinsă cu caracter irevocabil prin decizia nr. 1616/2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă, o a doua acţiune, cu acelaşi temei, fundamentată pe aceeaşi cauză, între aceleaşi părţi nu mai poate fî analizată, deoarece încalcă principiul autorităţii de lucru judecat, ce are la bază regula potrivit căreia, o acţiune nu poate fî judecată decât o singură dată.
Pentru ca o hotărâre să fie înzestrată cu putere de lucru judecat, aşa încât, ceea ce a fost verificat jurisdicţional să nu mai poată face obiect al disputei părţilor este necesar, în principiu, ca aceasta să fi dat dezlegare fondului raporturilor juridice dintre părţi, indiferent că soluţia a fost de admitere sau de respingere a acţiunii.
Aceasta întrucât, ceea ce intră în autoritate de lucru judecat este statuarea pe care instanţa o realizează, pe baza analizei probatoriului administrat şi aplicând regula de drept incidenţă, ceea ce conferă un conţinut imuabil (nesupus dezbaterii ulterioare) verificării jurisdicţionale.
Pe de altă parte, nu orice rezolvarea dată pricinii pe alte aspecte decât cele care privesc fondul, trebuie considerată că lipsind hotărârea de efectul care să-i asigure imutabilitatea jurisdicţională.
Ca atare şi în speţă, promovând o acţiune în revendicare în care reclamanţii pretind ca temei al dreptului de proprietate un înscris (înscrisuri), fără să facă însă, dovada în proces a existenţei acestuia, ei nu vor mai putea introduce ulterior o acţiune, întrucât s-ar aflat în posesia acelui sau acelor înscrisuri, care să-i probeze dreptul.
A primi o astfel de solicitare, ar însemna să se ignore diferenţa între cauza cererii şi mijloacele de dovedire a acesteia, precum şi faptul că procurarea unui mijloc de probă nu este în măsură să pună în discuţie autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri.
Numai în situaţia în care aspectul nou invocat în al doilea litigiu ar corespunde unei cauze noi, ar fi posibilă reluarea dezbaterilor în legătură cu temeinicia afirmată a dreptului, dar aceasta pentru că nu sunt întrunite elementele care să justifice existenţa excepţiei autorităţii de lucru judecat-situaţie care nu se regăseşte, însă, în speţă.
Scopul autorităţii de lucru judecat constă în evitarea contradicţiilor între hotărâri judecătoreşti, contradicţii care pot apărea nu numai atunci când acţiunile deduse judecăţii sunt identice, dar şi în situaţia în care drepturile recunoscute unei părţi sau constatările irevocabile ale instanţei sunt negate.
În speţă, câtă vreme a fost analizată acţiunea în revendicare (şi s-a reţinut că reclamanţii nu au probat titlul de proprietate al autorului lor), aspectul litigios a fost consemnat şi rezolvat în actul jurisdicţional, indiferent dacă s-a făcut pe calea dispozitivului sau numai în considerente, şi aceasta înseamnă că, chestiunea dreptului de proprietate, sub acelaşi temei - acţiune în revendicare prin comparare de titluri art. 480 C. civ. - nu mai poate constitui obiect al unei examinării ulterioare, printr-o altă acţiune.
A nega autoritatea de lucru judecat, înseamnă a crea premisele unei instabilităţi juridice, căci s-ar recunoaşte posibilitatea părţilor ca, după ce au supus dezbaterii o anumită chestiune litigioasă şi au primit o rezolvare.
Asupra acesteia, să reia judecata, ca şi când instanţa nu s-ar fi pronunţat asupra ei.
Numai dacă partea (reclamanţii) ar pretinde, într-o a doua cerere în revendicare (vizând acelaşi imobil, îndreptată împotriva aceleiaşi părţi) un alt temei al dreptului său (nu pe cel uzitat deja) reluarea dezbaterilor ar fi posibilă, ceea ce, de asemenea, nu se regăseşte în cazul concret dedus judecăţii, în care este identitate de cauză.
Nu pot fi reţinute ca fondate nici criticile recurenţilor -reclamanţi, în sensul că instanţele s-au pronunţat pe excepţia lipsei calităţii procesuale active.
Deşi reclamanţi au susţinut în motivele de recurs ce formează obiectul examinării de faţă, că titlul acestora de proprietate derivă din decizia nr. 1804/A din 10 octombrie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a-III-a civilă, este de precizat că, prin această hotărâre a fost admis apelul reclamanţilor, anulată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, iar prin decizia nr. 1053 din 5 septembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-lV-a civilă, a fost respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă M.A.I. împotriva deciziei nr. 1804/2003, iar aceste hotărâri vizează a treia acţiune formulată de reclamanţi la 14 august 2002, completată la 11 noiembrie 2002 şi finalizată prin decizia nr. 493 din 19 martie 2009, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, faţă de care nu există autoritate de lucru judecat.
De altfel, după cum s-a arătat deja, în rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 7166 din 09 mai 2007, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a respins acţiunea principală, cu privire la ambele petite, ca nefondată, reţinând că din niciunul dintre actele depuse: de reclamanţi nu se poate reţine dovada dreptului de proprietate al autorului reclamanţilor, creând doar o prezumţie simplă a dreptului de proprietate în favoarea acestui autor. În aceste condiţii, în ce priveşte compararea celor două titluri de proprietate, instanţa a apreciat că reclamanţii nu au un titlu valabil în ceea ce priveşte acest imobil şi care să poată fi considerat mai bine conturat decât al pârâtei.
Oricum, excepţia autorităţii de lucru judecat nu se referă şi la acţiunea ce a făcut obiectul Dosarului nr. 14717/299/2006, în care nu există identitate de părţi şi cauză, acest aspect fiind deja menţionat.
Referirea privind acea pricină s-a făcut deoarece, în considerentele deciziei nr. 493 din 19 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă s-a reţinut că acţiunea în revendicare pe acelaşi temei juridic a făcut obiectul examinării unei alte pricini, ce a fost soluţionată irevocabil prin decizia nr. 1616/2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Pe aspectul tranşat, al lipsei titlului de proprietate al recurenţilor-reclamanţi pentru imobilul în litigiu, soluţionat irevocabil în primul proces prin decizia nr. 1616 din 12 mai 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă, hotărârea menţionată a intrat în puterea lucrului judecat.
Este vorba în asemenea situaţii, de efectul pozitiv al lucrului judecat, mai exact al unui aspect litigios care a primit dezlegare în cadrul procesului şi care nu mai poate fi analizat ulterior, în cadrul procesual al aceloraşi părţi, privind aceeaşi cauză şi în baza aceluiaşi temei juridic.
Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, se vor respinge criticile privind greşita soluţionare a autorităţii de lucru judecat de către instanţa de apel, motivul de recurs invocat, nefiind incident art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.
Referitor la critica vizând încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este de observat că acest motiv ar conduce la o eventuală critică pe fond, ceea ce excede analizei în recurs şi nu poate face obiectul examinării, faţă de cele mai sus expuse.
Nici motivul circumscris art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. nu este fondat, deoarece instanţa de apel a analizat pe larg, în cadrul considerentelor deciziei sale, elementele autorităţii de lucru judecat, cu ample referiri şi la reţinerea acestei excepţii în conţinutul considerentelor deciziei nr. 493 din 19 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, hotărâre în care sunt cuprinse elemente de analiză a autorităţii de lucru judecat şi evidenţiate demersurile repetate ale reclamanţilor de a li se admite o acţiune în revendicare, cu privire la imobilul îri litigiu.
Astfel, prin conţinutul considerentelor din decizia nr. 493/2009 se reţine că „instanţa a reţinut că pe fondul acţiunii, reclamanţii au mai solicitat în justiţie revendicarea acestui imobil, cererea fiind soluţionată irevocabil prin decizia nr. 1616 din 12 mai 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, cererea reclamanţilor fiind respinsă pe considerentul că reclamanţii nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra apartameritului".
În cuprinsul deciziei recurate au fost motivate toate criticile din apel ale reclamanţilor, instanţa de control analizând chestiunea autorităţii de lucru judecat, cu menţionarea tuturor acţiunilor prin care reclamanţii s-au adresat instanţelor de judecată.
Răspunzând tuturor criticilor din apel, decizia ce formează obiectul recursului de faţă este amplu motivată, cu îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., conform considerentelor expuse, din decizia nr. 808/A din 17 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, aşa încât recursul va fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ.
Vâzând şi dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora, partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată, conform chitanţei ce atestă onorariul de avocat de 2000 RON, dosar, Înalta Curte îi va obliga pe recurenţi la plata acestei sume către intimata-pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii S.D.L. (Ş.) şi S.E. (Ş.) împotriva deciziei nr. 808/A din 17 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurenţi la plata sumei de 2000 RON, cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă M.A.I.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi 30 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6592/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 7071/2012. Civil. Legea 10/2001. Revendicare... → |
|---|
