ICCJ. Decizia nr. 6726/2012. Civil. Marcă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6726/2012
Dosar nr. 6557/2/2011
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 91 din 22 ianuarie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 27692/3/2008 - ca urmare a declinării competenţei de soluţionare a cauzei de către Tribunalul Braşov, prin sentinţa civilă nr. 3735 din 26 noiembrie 2007 -, s-a respins excepţia inadmisibilităţii cererii, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei M.M.G.I., fiind respinsă cererea formulată de reclamantele SC M.I. SRL şi SC F.E. SRL împotriva acestei pârâte, ca formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A fost respinsă ca nefondată acţiunea aceloraşi reclamante, împotriva pârâtei SC R.H.R. SRL.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că reclamanta SC M.I. SRL este titulara unei mărci figurative având reprezentarea unui element într-un cap de om stilizat colorat în galben, având dedesubt inscripţionate elementul verbal „fără egal”, în timp ce pârâta SC R.H.R. SRL foloseşte sintagma „R. - fără egal”, folosind culorile roşu (pentru cuvântul „R.”) şi respectiv albastru (pentru sintagma „fără egal”). SC R.H.R. SRL foloseşte această sintagmă în calitate de terţ autorizat de grupul M., respectiv de M.M.G.I., companie ce a depus la înregistrare, pe cale naţională, marca „R. - fără egal” nr. M1.
Nici reclamanta SC M.I. SRL nu este titulara mărcii verbale „fără egal”, astfel cum în mod nejustificat susţine, însă nici pârâta nu foloseşte sintagma „fără egal” de sine stătătoare, ci doar împreună cu elementul „R.”. Doctrina a stabilit că atunci când se invocă un drept anterior, acesta trebuie analizat astfel cum el a fost înregistrat, neputându-se invoca doar o componentă a lui, cum ar fi elementul verbal „fără egal”, făcându-se abstracţie de elementul figurativ.
În aplicarea art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, s-a apreciat, comparând marca anterioară invocată de reclamantă cu marca folosită de către pârâtă, că acestea nu sunt similare, deoarece elementele distinctive şi dominante în cadrul celor două mărci sunt elementul figurativ pentru marca reclamantei, respectiv elementul verbal „R.”, iar nu expresia „fără egal”, pentru marca pârâtei.
Similaritatea între marcă şi semn aceasta trebuie apreciată prin raportare la marcă şi semn în integralitatea lor. Elementul „fără egal” din componenţa mărcii/semnului folosit de pârâtă, este un element descriptiv ce desemnează calitatea produselor, astfel încât nu poate fi apropriat în mod exclusiv de niciun titular.
Marca anterioară invocată de SC M.I. SRL cuprinde un element figurativ ce conferă distinctivitate mărcii, elementul verbal „fără egal” nefiind în măsură să confere distinctivitate. Astfel, marca aparţinând SC M.I. SRL, a putut fi înregistrată doar datorită distinctivităţii conferite de elementul figurativ.
Expresia verbală „fără egal”, asupra căreia reclamanta revendică un drept exclusiv, este echivalentă cu alte atribute, ce fac referire la calitatea produselor/serviciilor ca: nemaiîntâlnit, nemaipomenit, extraordinar etc.
Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. d), nu pot fi înregistrate mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau alte indicaţii purtând servi în comerţ pentru a desemna calitatea produsului ori serviciului.
Înregistrarea mărcii aparţinând SC M.I. SRL a fost posibilă doar datorită existenţei elementului figurativ considerat ca fiind distinctiv în raport cu produsele şi serviciile solicitate. Drept urmare, drepturile exclusive pe care le pretinde reclamanta sunt date de combinaţia elementului figurativ distinctiv - elementul puternic, dominant al mărcii acesteia - cu expresia verbală descriptivă „fără egal”, şi nu doar de aceasta din urmă.
Faptul ca expresia „fără egal” este una descriptivă în raport cu calitatea produselor reiese şi din practica Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci, de unde rezultă că mai sunt înregistrate încă două mărci conţinând expresia „fără egal”, respectiv marca „RE. - un produs fără egal” cu nr. de înregistrare I1. şi marca „RE. - gustul fără egal” cu nr. de înregistrare I2.
În plus, „R.” reprezintă o marcă notorie pe teritoriul României, fiind folosită de vreme îndelungată tot de către SC R.H.R. SRL, în calitate de persoană autorizată şi fiind înregistrată pe cale internaţională, prin intermediul O.M.P.I. şi în România încă din anul 2005 sub nr. 13. Alăturarea lângă marca notorie „R.” a elementului descriptiv „fără egal” se înscrie în cadrul folosirii mărcii prevăzute de art. 46 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 care prevede că este asimilată folosirii efective a mărcii şi folosirea mărcii sub o formă care diferă de aceea înregistrată prin anumite elemente ce nu alterează caracterul distinctiv al acesteia.
Alăturarea expresiei descriptive „fără egal” la marca „R.” nu alterează caracterul distinctiv al acesteia, în sensul că, consumatorul mediu va percepe marca la fel şi aparţinând aceluiaşi producător şi nicidecum reclamantei SC M.I. SRL. Acest fapt este întărit de faptul că marca „R.” este o marcă notorie pe teritoriul României, fapt care exclude total riscul de confuzie şi asociere. Alăturarea la o marca notorie a unor elemente lipsite de caracter distinctiv „fără egal” nu poate schimba percepţia consumatorului asupra acelei mărci, astfel încât să o poată confunda cu o altă marcă (ce conţine acelaşi element descriptiv).
Marca „R. - fără egal” a fost solicitată la înregistrare de firma M.M.G.I. din Germania, firmă ce deţine portofoliul de mărci al grupului M. din care face parte şi pârâta şi care a autorizat folosirea de către aceasta a mărcii „R. - fără egal”. Această marcă a fost depusă la înregistrare pe cale naţională, la data de 14 martie 2006 şi a primit numărul de depozit M1.
În ceea ce priveşte conflictul cu numele comercial anterior, se invocă de către cea de-a doua reclamantă SC F.E. SRL, în susţinerea acţiunii, anterioritatea numelui comercial, pe temeiul dispoziţiilor art. 30 şi urm. din Legea nr. 26/1990.
Acest act normativ permite, prin art. 38 alin. (2), ca un nume comercial subsecvent să poată fi înregistrat dacă conţine un element de diferenţiere faţă de numele anterior. Această prevedere legală exclude analiza similarităţii numelor comerciale, practic discutându-se de încălcare de nume comercial, doar în caz de identitate. În aceste condiţii, atâta timp cât „R. - fără egal” ar putea fi înregistrat ca nume comercial, fără a constitui o încălcare a numelui comercial anterior „fără egal”, cu atât mai mult „R. - fără egal” va putea fi folosită ca marcă, fără a încălca numele comercial, neexistând risc de confuzie.
Tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, în raport de dispoziţiile. art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998.
Prin sentinţa nr. 1023 din 14 iulie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 91 din 22 ianuarie 2009, dispunând obligarea reclamantelor la 4.520 euro cheltuieli de judecată către pârâta SC R.H.R. SRL.
Prin decizia nr. 68 din 2 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX -a civilă şi de proprietate intelectuală, a respins cererea de repunere in termenul de declarare a apelului şi a respins apelul reclamantelor împotriva sentinţei menţionate, ca tardiv declarat.
Prin decizia nr. 1478 din 18 februarie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantelor împotriva deciziei menţionate, dispunând casarea acesteia şi trimiterea cauzei, spre rejudecarea apelului, aceleiaşi instanţe, constatând, în esenţă, că instanţa de apel nu a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în materia comunicării actelor de procedură, în condiţiile în care procesul-verbal de comunicare a hotărârii primei instanţe este nul, faţă de dispoziţiile art. 100 alin. (3) cu referire la art. 100 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., deoarece conţine o menţiune eronată în raport de situaţia de la faţa locului, respectiv afişarea „pe uşa principală a clădirii”, clădire ce avea mai multe uşi principale.
Astfel, s-a constatat că termenul de declarare a apelului prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ. nu a curs, iar cererea de apel a fost depusă în termenul legal.
Prin decizia nr. 246A din 20 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondate atât apelul principal formulat de reclamante, cât şi apelul incident formulat de pârâte împotriva sentinţei civile nr. 91 din 22 ianuarie 2009 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, în Dosarul nr. 27692/3/2008.
În ceea ce priveşte apelul reclamantelor, instanţa a reţinut că tribunalul a constatat în mod corect că cererea în contrafacerea mărcii nu este întemeiată, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998.
În privinţa produselor sau serviciilor marcate de semnele în conflict, s-a reţinut că marca deţinută de reclamantă - „fără egal” cu element grafic - protejează produse din clasele 11, 35, 37 şi 39, respectiv: clasa 11 - aparate de iluminat, de încălzire, de producere a aburului, de gătit, de răcire, de uscare, de ventilaţie, de distribuire a apei şi instalaţii sanitare; clasa 35- servicii publicitate, gestionarea afacerilor comerciale, lucrări de birou, administraţie comercială, comercializarea en-gros şi en-detail a unei game variate de echipamente, utilaje, accesorii şi piese de schimb pentru instalaţii termice, sanitare şi de climatizare; clasa 37 - servicii construcţii, reparaţii, servicii de instalare şi proiectare, execuţie, service -garanţie şi post garanţie; clas 39 - servicii transport, ambalaje şi depozitare de mărfuri, distribuţie de echipamente, utilaje, accesorii şi piese de schimb pentru instalaţii termice, sanitare şi de climatizare.
Serviciile de publicitate protejate de marca reclamantei se circumscriu produselor din clasa 11, care au legătură şi cu obiectul de activitate al societăţii „SC M.I. SRL”.
Pârâta, la rândul său, foloseşte sintagma „fără egal”, alături de marca sa „R.” (ce beneficiază de protecţie pentru clasa de servicii 35) pentru servicii de publicitate, servicii de vânzare cu amănuntul în supermarket sau hipermarket, reclamă, acţiuni de promovare a vânzărilor cu privire la o diversitate mare de produse, printre care se numără şi produse de tipul celor cuprinse la clasa 11. Aceste produse, însă, nu sunt inscripţionate cu marca pârâtei sau semnul „R. fără egal”, ci poartă mărcile a diferiţi producători. Prin urmare, există o identitate parţială privind clasele de produse şi servicii folosite de pârâtă.
Instanţa de apel a respins criticile reclamantelor privind greşita apreciere, de către prima instanţă, în sensul inexistenţei riscului de confuzie, incluzând şi riscul de asociere, deoarece, contrar susţinerilor reclamantelor, marca anterioară nu este inclusă totalmente în semnul complex folosit de către pârâte, alături de marca notorie a acestora.
Marca reclamantei este compusă din elementul figurativ „smiley face” şi elementul verbal „fără egal”, având culoarea revendicată galben, iar parata, la rândul său, foloseşte propria sa marca înregistrată „R.”, alături de sintagma „fără egal” ce face parte din componenta mărcii invocate de apelante.
Prin semn verbal identic se înţelege semnul care reproduce întocmai, sub aspect vizual şi fonetic, marca verbală, fără elemente verbale sau grafice suplimentare, indiferent de ponderea sau importanţa acestora. În cauză, semnul cu care marca „fără egal” cu reprezentare grafică „smiley face” se află în conflict este „R. fără egal”, şi nu „fără egal”.
Fără a antama problema legalităţii înregistrării semnului „fără egal” ca marcă, alături de elementul figurativ, Curtea a apreciat că marca reclamantei este o marca slabă, dat fiind caracterul descriptiv al elementului verbal, cât şi a caracterului slab distinctiv al elementului grafic „smiley face”. Cum, însă, semnul este înregistrat ca marcă, această înregistrare creează o prezumţie de validitate şi obligă la recunoaşterea protecţiei mărcii, chiar şi în condiţiile în care aceasta este o marca slabă.
Nu se confunda puterea distinctivă a mărcii cu condiţia distinctivităţii la înregistrarea acesteia, singurul mijloc procesual care poate declanşa, ulterior înregistrării, cercetarea acestei condiţii, fiind acţiunea în anulare.
Astfel, aprecierea caracterului distinctiv al unei mărci porneşte de la raportul semn - produs-consumator, distinctivitatea nefiind o trăsătură doar a semnului însuşi, ci a relaţiei semn - produs -consumator, în sensul aptitudinii de a-l distinge de alte produse sau servicii în privinţa provenienţei, iar simplitatea semnului are incidenţă exclusiv asupra puterii distinctive a acestuia.
Pentru a se putea aprecia întrunite cerinţele art. 36 din lege privind contrafacerea, în situaţia când există un conflict între marca slabă şi un alt semn, este necesar ca între ele să existe un mai mare grad de similaritate decât cel cerut în mod obişnuit, având în vedere tocmai nivelul scăzut al distinctivităţii mărcii care se pretinde a fi încălcată şi care atrage o protecţie mai puţin întinsă.
Cat priveşte expresia „fără egal”, în mod corect a reţinut instanţa de fond că are un caracter descriptiv, în sensul art. 5 lit. d) din lege.
Aceasta sintagmă are înţelesul în limba română de „excepţional, neasemuit, neîntrecut”, astfel încât se poate prezuma că publicul consumator căruia i se adresează ambele semne percepe această expresie ca fiind un indicator al calităţii produselor sau serviciilor.
A fost înlăturată apărarea apelantelor în sensul că trebuie făcută o distincţie după cum calitatea respectivă reprezintă o caracteristică obiectivă ce defineşte produsul şi nu o apreciere subiectivă făcută de un comerciant, atâta vreme cât o astfel de distincţie nu a fost făcută de legiuitor şi nici nu se regăseşte în practică sau în doctrină.
Nu a fost reţinută nici susţinerea în sensul că expresia „fără egal” nu are un caracter descriptiv, întrucât ar fi fost folosită pe post de slogan, atât de către reclamantă, cât şi de către pârâtă, pentru a indica consumatorilor calitatea ridicată a produselor, caz în care cele două cuvinte alăturate nu desemnează o calitate definită şi obiectivă, iar termenii nu sunt obiectivi.
Caracterul descriptiv trebuie analizat, în ceea ce o priveşte pe reclamantă, în raport de marca înregistrată pe care o opune semnului folosit de către pârâtă, şi nu de sloganul pe care eventual aceasta îl foloseşte, cu privire la care acest caracter a fost reţinut.
Un alt argument cât priveşte caracterul descriptiv al expresiei rezidă chiar în practica Oficiului de Stat Pentru Invenţii şi Mărci, referitor la înregistrarea a două mărci care cuprind această expresie (RE. - un produs fără egal şi RE.- gustul fără egal), rezultând implicit că aceasta este folosită în mod uzual.
Tot în acest sens au fost depuse în apel înscrisuri noi, din cuprinsul cărora rezultă că OHIM a pronunţat mai multe decizii de refuz de înregistrare privind mărci ce aveau în componenţă denumirea „best” sau „excellent”, ca unic element sau ca element dominant, refuzul fiind întemeiat pe lipsa de distinctivitate şi caracterul descriptiv.
Elementul verbal „fără egal” se regăseşte şi în cuprinsul semnului folosit de către pârâtă, însă alăturat mărcii sale „R.”. În această situaţie, faţă de caracterul slab distinctiv al mărcii „fără egal”, „R.” constituie elementul dominant.
Numai în ipoteza în care „fără egal” ar fi constituit element dominant în cadrul semnului folosit, s-ar fi putut reţine, în aprecierea riscului de confuzie, un grad ridicat de similaritate ridicat între acesta şi marca opusă.
Prin urmare, folosirea de către concurenţi a elementului verbal „fără egal” cu valoare descriptivă a calităţii produselor/serviciilor oferite şi având un rol secundar în percepţia de ansamblu a semnului - nu poate fi interzisă, întrucât s-ar recunoaşte astfel un monopol asupra unei expresii larg folosite pentru a evoca o anumită calitate.
Având în vedere nivelul scăzut al distinctivităţii mărcii care se pretinde a fi încălcată şi care atrage o protecţie mai puţin întinsă a acesteia, cât şi nivelul scăzut al similarităţii între marca reclamantei şi semnul folosit de către pârâtă, această folosire nu atrage nici măcar existenţa unui risc de asociere, un astfel de risc pentru consumatorul mediu neavizat fiind exclus.
De altfel, simpla asociere pe care publicul vizat ar putea să o facă între marcă şi semn nu este prin ea însăşi suficientă pentru a se concluziona că există risc de confuzie.
În speţă, reclamanta invocă atât riscul de confuzie directă, cât şi riscul de confuzie indirectă, în sensul că, datorită similarităţii între semn şi marcă, un consumator ar putea considera că există o legătură, fie între produsele pe care se aplică, în sensul că aparţin aceluiaşi producător SC M.I. SRL, fie între titularul mărcii şi întreprinderea care foloseşte semnul, în sensul că există cel puţin o autorizare din partea titularului pentru ca SC R.H.R. SRL să comercializeze produse sub aceeaşi marcă.
Curtea a constatat că nu există un asemenea risc de confuzie direct sau indirect, în contextul caracterului slab al mărcii reclamantei, al slabei similarităţi între aceasta şi semnul folosit de către pârâtă.
În aprecierea riscului de confuzie între marca folosită de reclamantă şi semnul folosit de către pârâtă, în mod corect, prima instanţă a dat eficienţă apărării pârâtei privind notorietatea mărcii sale „R.”, aspect necontestat de către apelante.
Astfel, folosirea sintagmei „fără egal” alături de marca notorie a pârâtei „R.”, pe lângă celelalte elemente analizate, este de natură să întărească instanţei convingerea în sensul nedovedirii existenţei riscului de confuzie, incluzând şi riscul de asociere.
Notorietatea mărcii duce practic la o identificare mai uşoară cu prestatorul, de către consumator, a serviciului prestat, astfel încât folosirea acesteia alături de o expresie slab distinctivă este de natură a contura ideea inexistenţei riscului de confuzie.
Consumatorul român mediu, confruntat cu produse identice sau similare comercializate sub semnul folosit de pârâtă, nu îşi va aminti în mod automat faptul că marca anterioară, aparţinând reclamantei, conţine elementul verbal „fără egal”, nu va substitui involuntar produsele sau serviciile şi nu va aprecia că între societatea reclamantă şi pârâtă există anumite relaţii comerciale în sensul existenţei unui acord privind folosirea sintagmei „fără egal”.
Curtea a înlăturat şi critica referitoare la dobândirea distinctivităţii mărcii „fără egal” cu element grafic „smiley face”, prin folosire, anterior înregistrării, astfel încât, la momentul înregistrării ca marcă, semnul „fără egal” cu element grafic era cunoscut de un număr mare de consumatori pe teritoriul ţării, fapt ce i-a conferit caracter distinctiv.
În cadrul analizei riscului de confuzie, puterea distinctivă a mărcii şi condiţia distinctivităţii la înregistrarea mărcii sunt două aspecte diferite, iar ceea ce interesează în cauză este puterea distinctivă a mărcii, pentru ca, în raport de aceasta, cât şi de celelalte elemente analizate, să se poată aprecia asupra existenţei riscului de confuzie.
Condiţia distinctivităţii la momentul înregistrării mărcii nu face obiectul analizei in cadrul acţiunii in contrafacere, ci eventual în cadrul acţiunii în anularea mărcii.
Atâta vreme cât marca a fost admisă la înregistrare, cu analiza prealabilă a cerinţelor obligatorii impuse de lege în acest sens, există o prezumţie a îndeplinirii acestor condiţii.
Ceea ce face obiectul analizei în cauza este puterea distinctivă a mărcii, în sensul aptitudinii de a distinge în baza sa produsele şi serviciile pe care este aplicat semnul de alte produse şi servicii de pe piaţă în privinţa provenienţei acestora de la o întreprindere determinată.
În acest sens, nu este suficientă dovedirea folosirii mărcii, ci este necesar ca termenul ce face obiectul protecţiei să fi dobândit prin folosire o semnificaţie secundară, care permite distingerea produselor sau serviciilor pe care le desemnează de cele ale concurenţilor.
Cat priveşte termenul descriptiv „fără egal”, ar fi fost necesar a se dovedi că acesta a dobândit un sens secundar, în sensul că este specific pentru bunurile avute în vedere, respectiv că acesta poate fi recunoscut drept indicând faptul că bunurile pentru care este utilizat provin dintr-o anume sursă comercială, cerinţă care nu este îndeplinită în cauză.
Referitor la actele de folosire a mărcii, invocate de către apelante, din analiza înscrisurilor administrate ca probă rezultă că marca nu a fost folosită în modalitatea în care a fost protejată, ci într-un mod diferit, prin alăturarea sintagmei „fără egal” la numele comercial al apelantei „SC M.I. SRL”, cu reproducerea stilizată a literei „O”, fapt de natură să conducă la aceeaşi concluzie a nedovedirii susţinerilor reclamantei privind cunoaşterea largă a mărcii în rândul publicului.
Cat priveşte existenţa riscului de confuzie creat de utilizarea de către intimate a numelui comercial „fără egal”, Curtea a constatat că prin cererea de apel se tinde la schimbarea cauzei pricinii, deoarece reclamanta şi-a întemeiat cererea privind conflictul nume comercial - semn pe dispoziţiile Legii nr. 26/1990, art. 30 şi următoarele, iar în apel se invocă dispoziţiile Legii nr. 21/1996 privind concurenţa.
În raport de prevederile art. 294 C. proc. civ., Curtea a analizat pricina doar prin prisma prevederilor Legii nr. 26/1990, pe care a fost întemeiată cererea de chemare în judecată, constatând temeinicia considerentelor primei instanţe pe acest aspect, în aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (2) din lege.
În ceea ce priveşte apelul incident al pârâtei, Curtea a reţinut că marca „R. fără egal”, invocata de pârâtă, se află în cursul procedurii de înregistrare, comisia de contestaţii mărci respingând, prin decizia nr. 272/2010, contestaţia formulată de SC SC M.I. SRL împotriva deciziei nr. 3360/2009 a Comisiei de Reexaminare. Prin aceeaşi decizie, Comisia a admis în parte contestaţia formulată de M.M.G.I. şi a admis la înregistrare marca individuală combinată „R. fără egal” şi pentru serviciile din clasele 35, 37 şi 39, cu excepţia produselor din clasa 11, cu privire la care a fost menţinută decizia de respingere la înregistrare. Hotărârea susmenţionată a fost atacată cu apel.
Dreptul exclusiv asupra mărcii este dobândit de titularul acesteia la momentul înregistrării în Registrul Naţional al Mărcilor, înregistrare care se produce după ce deciziile de admitere la înregistrare au rămas definitive.
Curtea a apreciat că, până la momentul dobândirii unui drept exclusiv asupra acestei mărci de către pârâtă, reclamantei nu-i poate fi interzis dreptul de a recurge la mijloacele legale de care înţelege să se folosească pentru a-şi proteja marca înregistrată, inclusiv acţiunea în contrafacere.
Atâta vreme cât nu a fost dobândit un drept de proprietate exclusiv asupra mărcii, nu poate fi aplicat raţionamentul propus de apelantă, în sensul că admisibilitatea acţiunii în contrafacere este determinată de exercitarea, în prealabil, a acţiunii în anularea mărcii.
În privinţa calităţii procesuale pasive a M.M.G.I., în mod corect a stabilit instanţa de fond ca fiind nedovedită, având în vedere că nu s-a făcut dovada folosirii efective, în activitatea sa comercială, a semnului „fără egal”, depunerea de către această parte a cererii de înregistrare ca marcă a semnului „R. fără egal” nefiind un act de folosire efectivă.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs atât reclamantele SC M.I. SRL şi SC F.E. SRL, cât şi pârâtele M.M.G.I. şi SC R.H.R. SRL, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., după cum urmează:
I. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantele SC M.I. SRL şi SC F.E. SRL au arătat următoarele:
- În ceea ce priveşte analiza semnelor în conflict, instanţa de apel, considerând că expresia „fără egal” are caracter descriptiv, în sensul art. 5 lit. d) din Legea nr. 84/1998, a aplicat greşit legea mărcilor şi principiile jurisprudenţiale stabilite de Curtea Europeană de Justiţie (decizia din 4 octombrie 2001 din cauza BRAVO C-517/99), negând sau ignorând diferenţierea între caracteristicile obiective şi cele subiective ale produselor sau serviciilor şi regula pe baza căreia trebuia să stabilească dacă expresia „fără egal" este nedescriptivă.
Sloganul publicitar/indicaţia calităţii/stimulentul nu se referă la o caracteristică obiectivă, determinată a produsului/serviciului (provenienţă geografică, mărime, culoare etc.), pentru că atunci ar fi descriptiv pur şi simplu. Sloganul publicitar înregistrabil ca marcă este o apreciere subiectivă a calităţii produselor sau serviciilor, în sensul unui stimulent de cumpărare (comerciantul îşi laudă marfa, calitatea acesteia - este bună, excelentă, de bună calitate etc.). O asemenea laudă (indiferent că este calificată drept slogan, indicaţie a calităţii sau stimulent pentru cumpărare) poate fi înregistrată ca marcă, cu condiţia de a nu fi uzuală pentru a desemna produsele/serviciile în limbajul curent au practicile uzuale.
Instanţa a considerat în mod greşit că diferenţa între calităţi obiective şi calităţi subiective nu rezultă din jurisprudenţă sau doctrină, cu toate că această distincţie rezultă tocmai din hotărârea C.J.U.E.
Pe de altă parte, instanţa a interpretat greşit art. 5 lit. d) din Legea nr. 84/1998, deoarece toţi factorii enumeraţi la lit. a) - l) din art. 5 se referă la calităţi intrinseci, determinative pentru un produs, caracteristice acestuia, nu la percepţia subiectivă a produsului de către un consumator.
Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că marca este distinctă de slogan, în realitate, marca fiind chiar sloganul „fără egal”. Prezenţa în conţinutul mărcii a elementului figurativ nu elimină sau diminuează percepţia ca slogan a mărcii în ansamblul său, ci chiar îl accentuează prin semnificaţia concordantă de satisfacţie a consumatorului.
În ceea ce priveşte caracterul descriptiv al sloganului, instanţa de apel a aplicat un criteriu diferit de cel rezultat din jurisprudenţa C.J.U.E., respectiv al semnificaţiei sintagmei în limba română („excepţional”, „neasemuit”, „neîntrecut”. În fapt, trebuia verificat dacă sloganul este uzual pentru a desemna produsele/serviciile respective. Criteriul instanţei române conduce la concluzii contrare jurisprudenţei obligatorii a C.J.U.E. deoarece ar presupune înregistrarea ca mărci numai a unor cuvinte/sintagme fără sens, caz în care nici un slogan nu ar putea fi înregistrat, deşi este permis.
„Fără egal” este un slogan nedescriptiv pentru că induce ideea de calitate, care este una relativă prin semnificaţia intrinsecă, şi nu absolută şi nerelativă, astfel cum cere art. 5, ci doar o evaluare calitativă generală şi abstractă faţă de ceilalţi - „nu este altul ca mine”, de aici rezultând că este o evaluare subiectivă. „Fără egal” este, de asemenea, neuzuală în raport de produsele/serviciile pentru rare este înregistrată ca marcă.
Recurentele au arătat că exemplele din practica Oficiului de Stat Pentru Invenţii şi Mărci mărcile „RE.-un produs fără egal” şi „RE.-gustul fără egal” sunt irelevante, deoarece, dacă deciziile citate ar indica un caracter descriptiv al sintagmei „fără egal”, atunci Oficiului de Stat Pentru Invenţii şi Mărci ar fi trebui să acorde atât în cazul exemplelor menţionate, precum şi al mărcii reclamantei, un disclaimer la înregistrare pentru expresia „fără egal”, ceea ce nu s-a întâmplat. Doar din cele două exemple nu se poate deduce caracterul uzual al sloganului pentru a desemna produsele respective.
Deciziile O.H.I.M. nu leagă în niciun fel instanţa naţională, nu au o putere juridică în interpretarea vreunui act normativ comunitar sau a vreunei legi naţionale.
- Aprecierea instanţei de apel în sensul că semnul figurativ „smiley face” este elementul dominant al mărcii reclamantei, deoarece sintagma „fără egal” nu are putere distinctivă, este de natură a încălca principiile stabilite de către C.J.U.E. pentru determinarea caracterului dominant.
Marca reclamantei este compusă din două elemente: unul verbal - „fără egal” şi unul figurativ „smiley face”. Elementul dominant, singurul care poate rămâne în memoria publicului ca desemnând originea comercială a produselor este elementul verbal. Poziţionarea centrală a acestuia, sub „smiley face” şi caracterele tipografice mari, cursive, îl fac imposibil de neglijat, fiind cel care transmite mesajul conceptual al mărcii către consumatori. În plus, elementul figurativ are un caracter distinctiv redus, astfel încât nu poate fi elementul dominant.
Pe de altă parte, instanţa de apel a ajuns la concluzia că elementul figurativ este cel distinctiv şi dominant, reţinând în mod greşit că expresia „fără egal” are caracter descriptiv.
Chiar presupunând că „fără egal” nu este elementul dominant, el nu poate fi neglijat, după cum a statuat C.J.U.E. în cauza Limonchelo/Limonchello della Costiera Amalfitana, apreciind că: „numai daca toate celelalte elemente componente ale mărcii sunt neglijabile, se poate face aprecierea similitudinii doar pe baza elementului dominant”.
Astfel, elementul verbal nu poate fi neglijat în comparaţie cu „smiley face”, aşa cum a procedat instanţa de apel.
Referitor la actele de folosire a mărcii reclamantei, instanţa de apel a reţinut în mod eronat că marca nu a fost folosită în modalitatea în care a fost protejată, ci într-un mod diferit, prin alăturarea sintagmei „fără egal” la numele comercial „SC M.I. SRL” cu reproducerea stilizată a literei „O”. În realitate, acest mod de folosire alături de numele comercial al companiei reprezintă un argument suplimentar în sensul că elementul verbal „fără egal” va fi perceput ca element dominant.
- În ceea ce priveşte semnul pârâtei - „ R. fără egal”, aprecierea instanţei de apel în sensul că alăturarea la marca notorie „R.” a mărcii anterioare „fără egal” nu este de natură să conducă la un risc de confuzie încalcă principiile stabilite de către C.J.U.E.
Din jurisprudenţa Curţii, rezultă că existenţa riscului de confuzie în ipoteza în care semnul utilizat de către un terţ este compus dintr-o marcă anterioară şi marca sa renumită, nu este subordonată condiţiei ca impresia de ansamblu produsă de semnul compus să fie dominat de partea care reprezintă marca anterioară (decizia din 20 iunie 2005 pronunţată în cauza C-120/04, Life/Thomson Life).
Instanţa trebuia să stabilească dacă elementul „fără egal” şi-a păstrat autonomia, independenţa în semnul complex „R. fără egal”.
Or, o asemenea autonomie există atât din punct de vedere vizual şi auditiv, cât şi din punct de vedere conceptual. „Fără egal” este perceput distinct din punct de vedere vizual/auditiv, el nu se integrează în semnul complex în aşa fel încât să nu mai poată fi perceput de consumator. Din punct de vedere conceptual, prin asocierea cu „R.” se transmite exact acelaşi mesaj, „cel mai bun”, definind în acest mod elementul „R.”.
Deşi notorietatea mărcii „R.” este necontestată, totuşi riscul de confuzie nu este înlăturat, atâta vreme cât marca anterioară îşi păstrează autonomia şi independenţa în semnul complex.
- În ceea ce priveşte produsele şi serviciile, este nelegală aprecierea instanţei de apel în sensul că ar exista o identitate parţială privind clasele de produse şi servicii folosite de pârâtă.
Din punct de vedere semantic, este neclar ce înseamnă sintagma „identitate parţială”, însă, în situaţia în care totuşi instanţa de apel ar fi considerat că produsele nu sunt în totalitate identice, trebuia să se conformeze opiniei potrivit căreia în asemenea situaţii, se poate vorbi despre identitate, iar nu similaritate.
Prin compararea produselor şi serviciilor desemnate de cele două semne, rezultă că există identitate între acestea, deoarece produsele şi serviciile desemnate de marca reclamantei sunt incluse în cele pentru care pârâtele folosesc semnul „R.-fără egal”, respectiv produse din clasa 11 şi servicii din clasele 35, 37 şi 39.
- În ceea ce priveşte riscul de confuzie, instanţa de apel a apreciat în mod greşit că ar fi putut fi reţinut numai în ipoteza în care „fără egal” ar fi constituit element dominant în cadrul semnului folosit de către pârâte, deoarece chiar şi atunci când există un element dominant, celelalte elemente ale ansamblului nu pot fi neglijate sau excluse decât dacă sunt nesemnificative în formarea imaginii globale sau au caracter descriptiv.
Totodată, contrar aprecierii instanţei de apel, jurisprudenţa europeană statuează că nu trebuie să se ţină cont de posibilitatea monopolizării unui anumit termen, pentru că nu astfel se determină dacă acel termen este sau nu descriptiv.
Instanţa de apel apreciază în mod greşit condiţiile riscului de confuzie indirectă, ca rezumându-se la existenţa unui acord privind folosirea mărcii; în realitate, el presupune riscul ca un consumator mediu să presupună că există orice fel de relaţii economice între cele două întreprinderi, nu doar a unui acord privind folosirea mărcii.
De asemenea, s-a considerat eronat că alăturarea mărcii notorii „R.” expresiei slab distinctive „fără egal” conturează ideea inexistenţei riscului de confuzie, datorită identificării mai uşoare de către consumator a serviciului prestat cu prestatorul.
Nu există reguli în jurisprudenţa C.J.U.E. în sensul că notorietatea unei mărci care intră în compunerea unui semn (alături de o marcă anterior înregistrată) înlătură riscul de confuzie. S-ar crea un principiu periculos pentru că s-ar aprecia că ori de câte ori avem de-a face cu o marcă compusă dintr-o marcă notorie şi una slabă, caracterul distinctiv al mărcii slabe s-ar pierde foarte uşor.
Pe de altă parte, notorietatea semnului folosit (sau a unei părţi a acestuia) nu poate fi reţinută în analiza riscului de confuzie atunci când folosirii semnului respectiv i se opune o marcă înregistrată, deoarece notorietatea mărcii R. nu poate contrabalansa preluarea cvasi-identică a mărcii anterior înregistrate.
Instanţa de apel face confuzie între semnificaţia secundară şi definiţia mărcii, în condiţiile în care sensul sintagmei „fără egal” nu este cel direct, ci un veritabil „second meaning”, acela de „nemaiîntâlnit". Or, instanţa de apel deşi reţine acest sens în cuprinsul hotărârii, nu îl aplică, iar ceea ce defineşte ea ca fiind second-meaning este chiar definiţia mărcii ca fiind o indicaţie de origine a produselor şi serviciilor prestate.
- În ceea ce priveşte numele comercial, instanţa de apel în mod greşit a reţinut că reclamanta şi-a întemeiat cererea privind conflictul cu numele comercial pe dispoziţiile Legii nr. 26/1990, art. 30 şi urm., iar prin cererea de apel se tinde la schimbarea cauzei pricinii, invocându-se dispoziţiile Legii nr. 21/1996, privind concurenţa.
Atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi în motivele de apel, au fost invocate dispoziţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 11/1991, instanţa fiind în eroare cu privire la invocarea dispoziţiilor Legii nr. 21/1996.
Oricum mijlocul legal de protecţie a numelui comercial este acţiunea în concurenţă neloială, astfel cum prevede atât Legea nr. 11/1991, dar şi Convenţia de la Paris in art. 10 bis pct. 3.
În mod eronat, instanţa de apel a reţinut că în analiza riscului de confuzie între numele comercial „fără egal” şi semnul folosit de către pârâtă, alături de marca sa „R.” trebuie avute în vedere aceleaşi criterii de analiză ca şi în ipoteza conflictului marcă-semn, cât şi criteriile particulare, prevăzute în cuprinsul Legii nr. 26/1990, în realitate, art. 5 lit. a) din Legea nr. 11/1991, aplicabil în speţă, prevede condiţii diferite de analiză, deoarece în cazul numelui comercial nu se poate vorbi despre o distinctivitate a acestuia ca în cazul mărcilor, iar descriptivitatea nu poate juca nici un rol, pentru că nu există criterii de a stabili grade de protecţie în raport de produse şi de consumator ca în cazul mărcii.
Pe de altă parte, în cazul mărcii, întregul argument al instanţei de apel este că elementul „smiley face” era singurul care dă caracter distinctiv al mărcii. Or, numele comercial este pur verbal, fără elemente grafice.
- Menţinerea soluţiei de respingere a cererii faţă de pârâta M.M.G.I. pentru lipsa calităţii procesuale pasive este nelegală, deoarece lipsa dovezii folosirii efective în activitatea sa comercială a semnului „fără egal” este o problemă de fond.
Chiar dacă s-ar accepta această ipoteză, prin actele depuse la dosarul de apel, s-a demonstrat că între cele două societăţi pârâte există legături economice, aceasta din urmă fiind o companie a celei dintâi, iar ambele se apără împreună în cadrul prezentului litigiu.
Deşi acest aspect a făcut obiectul apelului principal formulat de către reclamante, instanţa a soluţionat această excepţie în cadrul apelului incident.
II. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtele M.M.G.I. şi SC R.H.R. SRL au arătat următoarele:
M.M.G.I. este titulara mai multor mărci naţionale, comunitare şi internaţionale „R.”, înregistrate pentru servicii din clasa 35, de asemenea, a unor mărci cuprinzând acest element verbal pentru produse din clasele 11, 35, 37 şi 39.
În data de 14 martie 2006, a solicitat la înregistrare marca naţională combinată „R. - fără egal & design”, număr depozit M1. pentru produse şi servicii din clasele 1 - 45, ce a fost iniţial respinsă de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, dar care a fost ulterior admisă, emiţându-se decizie de înregistrare a mărcii „R., fără egal” în data de 30 martie 2009.
Opoziţia la înregistrare formulată de către SC M.I. SRL a fost admisă în parte, respingându-se înregistrarea mărcii „R. - fără egal & design” pentru clasa de produse 11 şi pentru clasele de servicii 35, 37 şi 39, contestaţiile ambelor părţi fiind respinse de către Comisia de Reexaminare Mărci. Împotriva hotărârii Comisiei, au declarat apel ambele părţi (atât solicitantul M.M.G.I., cât şi oponentul SC M.I. SRL), apelurile aflându-se în prezent pe rolul Tribunalului Bucureşti în Dosarul nr. 67838/3/2011.
În acest context, instanţa de apel, respingând excepţia inadmisibilităţii cererii în contrafacere, a interpretat eronat dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 84/1998 (în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 66/2010), ce se referă la protecţia provizorie de care beneficiază solicitantul cererii de înregistrare a mărcii a cărei înregistrare şi publicare au fost dispuse de către Oficiului de Stat Pentru Invenţii şi Mărci, precum şi dispoziţiile art. 35 ce reglementează drepturile exclusive de care se bucură inclusiv titularul unei mărci publicate.
Dacă legea conferă în mod expres titularului cererii de marcă pentru care s-a dispus înregistrarea şi publicarea posibilitatea de a interzice orice acte de folosire neautorizată a unui semn identic/similar, în mod evident îi recunoaşte şi dreptul de folosire exclusivă, acesta reprezentând conţinutul dreptului subiectiv conferit de cererea de marcă publicată potrivit dispoziţiilor art. 36 coroborat cu art. 35.
Până la momentul modificării deciziei de înregistrare emise de Oficiului de Stat Pentru Invenţii şi Mărci, nu se poate dispune interzicerea folosirii semnului, întrucât s-ar aduce atingere unei dispoziţii imperative a legii.
Pârâtele nu au susţinut că acţiunea în anulare ar fi calea de urmat în cauză, fiind evident că această soluţie nu este posibilă de vreme ce marca nu este definitiv înregistrată. Însă, după cum o acţiune în contrafacere poate fi promovată doar după soluţionarea irevocabilă a acţiunii în anulare - în acest sens fiind şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, argumentată prin imposibilitatea interzicerii utilizării unui semn pentru care legea stabileşte existenţa unor drepturi exclusive de exploatare-, pentru identitate de raţiune, în sensul de a nu goli de conţinut dispoziţia imperativă a legii, şi în ceea ce priveşte marca pentru care s-a emis şi publicat o decizie de înregistrare.
O acţiune în interzicerea utilizării acesteia poate fi promovată doar după modificarea deciziei de admiterii la înregistrare a mărcii în sensul respingerii acesteia şi după rămânerea irevocabilă a acestei decizii. Până la acel moment, soluţia care este la îndemâna titularului de marcă anterioară este contestarea deciziei de înregistrare a mărcii.
Recurentele au criticat hotărârea instanţei de apel şi în privinţa cheltuielilor de judecată, susţinând că instanţa de apel nu a aplicat dispoziţiile art. 276 C. proc. civ. şi nu a analizat culpa procesuală a fiecărei părţi atunci când a hotărât respingerea cererilor privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Culpa procesuală aparţine în întregime reclamantelor, deoarece soluţionarea apelului incident a depins în întregime de soluţionarea apelului principal, iar apelul incident a vizat doar reiterarea unei excepţii procesuale respinse de prima instanţă, excepţie care tinde tot la respingerea cererii introductive, la fel ca apărările din întâmpinarea la apelul principal.
În niciun caz nu se poate stabili în sarcina intimatelor-pârâte o culpă egală, pentru a opera compensarea integrală a cheltuielilor de judecată, cu consecinţa respingerii integrale a cererii privind plata cheltuielilor de judecată.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate.
I. În ceea ce priveşte recursul reclamantelor, se constată că au fost formulate critici în legătură cu modul de soluţionare a cererii în contrafacere împotriva pârâtei SC R.H.R. SRL, care utilizează semnul „R.,-fără egal”, din perspectiva conflictului între acest semn şi marca anterioară „ J fără egal” aparţinând reclamantei SC M.I. SRL, precum şi al conflictului între acelaşi semn „R.,-fără egal” şi numele comercial preexistent „Fără Egal”, aparţinând celei de-a doua reclamante, SC F.E. SRL.
1. În privinţa conflictului între marca anterioară şi semnul utilizat de către pârâta SC R.H.R. SRL, reclamantele au criticat aprecierea instanţei de apel privind inexistenţa riscului de confuzie, incluzând şi riscul de asociere, considerând că este consecinţa evaluării nelegale a factorilor ce interesează riscul de confuzie, astfel cum s-a dezvoltat în motivarea căii extraordinare de atac, pentru fiecare element în parte, în contextul cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În conformitate cu art. 35 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 (în forma de la data cererii de chemare în judecată - 12 octombrie 2007), „ Titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul său (…) un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă şi din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă.”
După cum rezultă din jurisprudenţa constantă a C.J.U.E., riscul de confuzie, incluzând şi riscul de asociere, se apreciază global, ţinându-se cont de interdependenţa factorilor relevanţi, în categoria cărora intră gradul de similaritate a semnelor în conflict şi a produselor/serviciilor desemnate de aceste semne, ceea ce impune, în prealabil, determinarea existenţei similarităţii semnelor şi a produselor.
Recurentele susţin că instanţa de apel, deşi a evaluat toţi factorii menţionaţi, ce reprezintă criterii pertinente de apreciere a existenţei riscului de confuzie în sensul art. 35 din lege, a făcut o evaluare greşită a acestora, prin prisma regulilor şi a principiilor dezvoltate în jurisprudenţa C.J.U.E.
Aceste susţineri sunt nefondate, deoarece concluzia instanţei de apel, în sensul inexistenţei în cauză a riscului de confuzie, incluzând şi riscul de asociere, este corectă, reprezentând consecinţa unei valorificări corespunzătoare a conţinutului conceptual al factorilor relevanţi, conturat în jurisprudenţa C.J.U.E.
Argumentele expuse de către instanţa de apel în susţinerea acestei concluzii urmează a fi completate prin considerentele ce vor fi expuse în prezenta decizie, în raport de motivele de recurs şi de regulile de drept aplicabile în speţă, dat fiind că soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată se impune a fi menţinută, iar casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel nu reprezintă o soluţie viabilă, atât timp cât situaţia de fapt a fost stabilită pe deplin.
În ceea ce priveşte compararea semnelor în conflict, se reţine că marca reclamantei este alcătuită din elementul figurativ „ J ” reprodus în culoare galbenă şi elementul verbal „fără egal”, plasat sub cel figurativ şi configurat cu caractere care imită scrisul de mână.
Marca utilizată de pârâtă este, de asemenea, compusă din mai multe elemente, respectiv denumirea „R.” grafiată în culoare roşie, urmată de două semne îngroşate, în culoare albastră: primul, imitând un punct, cel de-al doilea - orizontal, sugerând o cratimă; sub aceste elemente, este plasată denumirea „fără egal”, în culoare albastră. Toate elementele verbale sunt grafiate cu litere mici, de tipar.
Prin decizia recurată s-a stabilit în mod corect faptul că aprecierea comparativă trebuie realizată global, urmărindu-se determinarea impresiei pe care ansamblul elementelor ce compun un semn o creează consumatorului produselor/serviciilor desemnate de semnele în discuţie, ţinându-se cont de elementele dominante şi distinctive, în vederea stabilirii existenţei unei similarităţi între semne şi, dacă este cazul, a gradului de similaritate.
În mod evident, verificarea percepţiei publicului relevant nu poate conduce la constatarea lipsei caracterului distinctiv al mărcii în ansamblu, întrucât s-ar infirma implicit efectele juridice recunoscute mărcii legal înregistrate. Or, această finalitate nu ar putea fi atinsă decât în cadrul unei acţiuni în anularea mărcii respective, nu şi în cadrul unei acţiuni în contrafacere, precum în speţă, în care se stabileşte existenţa unei încălcări a drepturilor asupra unei mărci valabile.
Este, însă, posibil ca anumite elemente ale mărcii să fie considerate ca lipsite de caracter distinctiv şi înlăturate din analiza mărcii în ansamblul său, luându-se, astfel, în considerare elementul sau elementele distinctive, respectiv cele apte a distinge produsele cărora le sunt destinate de cele ale altor comercianţi. Nu prezintă acest caracter semnele de natura celor enumerate în art. 5 din Legea nr. 84/1998.
Aşadar, ca regulă, nu se poate avea în vedere un singur element, chiar dacă acesta este cel dominant în imaginea de ansamblu a semnului, decât dacă celelalte elemente sunt neglijabile.
Recurentele nu numai că nu au contestat incidenţa în speţă a acestui principiu de apreciere a similarităţii semnelor comparate, desprins din jurisprudenţa constantă a C.J.U.E., însă chiar l-au invocat (citând în mod corect, cu titlu de exemplu, hotărârea din 12 iunie 2007 din cauza Shaker C - 334/05) pentru a critica aprecierea instanţei de apel privind lipsa de relevanţă a elementului verbal „fără egal” în aprecierea comparativă, din cauza caracterului său descriptiv.
Este de precizat că recurentele nu au contestat aprecierea instanţei de apel referitoare la caracterul slab distinctiv al elementului grafic „ J ” din compunerea mărcii.
Se constată că sunt fondate susţinerile recurentelor în sensul că elementul verbal „fără egal” nu poate fi socotit descriptiv, în sensul art. 5 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 84/1998, însă această constatare nu afectează legalitatea soluţiei pronunţate în cauză, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
După cum, în mod corect, arată recurentele, norma menţionată în decizia recurată se referă la caracteristicile obiective ale produselor şi serviciilor, precum cele enumerate exemplificativ de către legiuitor: specia, calitatea, cantitatea, destinaţia, valoarea, originea geografică.
Nu s-ar putea considera că, prin sintagma „fără egal” este relevată „calitatea”, în sensul art. 5 lit. d), deoarece norma are în vedere însuşiri esenţiale ale unui anumit produs sau serviciu, desemnat de marcă, precum consistenţa, greutatea, compoziţia, modalitatea de realizare (a serviciului) etc., caracteristici definitorii ce îl deosebesc de alte produse sau servicii.
Sintagma în discuţie ar putea fi, eventual, considerată descriptivă doar prin prisma semnificaţiei pur matematice a semnului „egal” şi doar prin raportare la produse legate de unităţi de măsură, ceea ce nu este cazul în speţă.
Aşadar, art. 5 lit. d) nu vizează aprecierile pozitive cu caracter generic ale produselor sau serviciilor, valabile pentru orice mărfuri, fără referire la caracteristicile obiective ale speciei sau genului din care acestea fac parte.
Termenii laudativi care exprimă însuşiri pozitive generale, ale oricăror produse sau servicii, ar putea, însă, reprezenta semne sau indicaţii devenite uzuale în limbajul curent, în sensul art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, în măsura în care mesajul transmis poate fi perceput fără efort de către consumatori, prin prisma înţelesului obişnuit pe care termenii folosiţi îl au în limbajul comun.
Cu toate acestea - după cum, în mod corect, s-a arătat în motivele de recurs -, caracterul de semn devenit uzual în limbajul curent nu poate fi reţinut decât în strictă legătură cu produsele şi serviciile desemnate, ce reprezintă modalitatea în care se apreciază caracterul distinctiv al oricărui semn, fie susceptibil de a fi înregistrat ca marcă, fie doar element component al unei mărci înregistrate. În acest sens a interpretat C.J.U.E. dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. d) din Prima Directivă nr. 89/104/CEE referitoare la mărci (reluate identic în actuala Directivă nr. 2008/95/CE), ce au acelaşi conţinut cu art. 5 alin. (1) lit. c) din legea română (hotărârea din 4 octombrie 2001 din cauza Bravo C - 517/99, invocată de către recurente).
Or, nu se poate considera că formula „fără egal” este percepută de către public ca desemnând, în mod uzual, produsele şi serviciile din clasele 11, 35, 37 şi 39, pentru care este înregistrată marca reclamantei.
Instanţa de apel a reţinut faptul că Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci a înregistrat alte două mărci ce conţin această expresie (RE. - un produs fără egal şi RE. - gustul fără egal). Deşi acest argument a vizat caracterul descriptiv al sintagmei, se observă că instanţa a extras din acest argument concluzia că expresia este folosită în mod uzual, ceea ce permite cercetarea relevanţei în context a practicii Oficiului de Stat Pentru Invenţii şi Mărci, răspunzându-se susţinerilor recurentelor pe acest aspect.
Se constată că exemplele menţionate nu conturează o desemnare uzuală a produselor şi serviciilor pentru care marca reclamantei este înregistrată, niciuna dintre mărci nefiind protejată pentru produse din clasa 11 ori servicii din clasele 37 şi 39. Doar una dintre ele vizează servicii din clasa 35, un singur exemplu fiind, însă, insuficient pentru formularea unei concluzii în sensul caracterului uzual al semnului.
Lipsa caracterului descriptiv sau uzual al unei mărci ori al unei componente a acesteia nu înseamnă, însă, că elementul analizat este distinctiv, prin însuşi acest fapt, în condiţiile în care absenţa distinctivităţii reprezintă un motiv de sine - stătător de refuz la înregistrare a unei mărci, respectiv de anulare a acesteia, conform art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998. Şi C.J.U.E. a apreciat constant că fiecare dintre motivele de refuz al înregistrării prevăzute de art. 3 alin. (1) din directivă este independent de celelalte şi necesită o examinare separată.
În mod asemănător, un element component al unei mărci combinate, valabil înregistrate, poate avea o pondere neglijabilă în percepţia consumatorului asupra ansamblului mărcii, dacă nu are aptitudinea de a susţine funcţia esenţială a mărcii de identificare a originii produselor şi serviciilor şi, implicit, de distingere a acestora faţă de produsele şi serviciile altor comercianţi.
În acest context, se reţine că sintagma conţine o expresie ce poate fi considerată o formulă promoţională, provocând interesul pentru cumpărarea produselor şi a serviciilor vizate de marcă.
Din jurisprudenţa C.J.U.E. rezultă că mărcile compuse din expresii ce incită la cumpărarea produselor sau a serviciilor desemnate, care pot fi utilizate şi ca sloganuri publicitare, nu sunt, numai pentru acest motiv, lipsite de caracter distinctiv, nefiind exclus să fie apte să indice consumatorului originea comercială a produselor sau a serviciilor în cauză. Această aptitudine se manifestă, însă, în situaţia când mărcile respective nu reprezintă numai un mesaj publicitar obişnuit, ci au o anumită originalitate sau rezonanţă, necesită un minim de efort pentru interpretare sau declanşează un proces cognitiv în rândul publicului vizat (hotărârea din 21 ianuarie 2010 în cauza Audi C- 398/08).
În speţă, mesajul transmis de către sintagma „fără egal” este acela al superiorităţii produselor şi serviciilor faţă de cele ale concurenţilor şi este simplu, direct, lipsit de originalitate, fără formulări memorabile. De aceea, este uşor de perceput de către public, fără vreun efort de interpretare.
Acest rezultat este facilitat de faptul că sintagma este alcătuită din termeni din vocabularul obişnuit al limbii române, având accepţiunea curentă, uşor accesibilă consumatorului român, ce formează publicul relevant la care se raportează analiza riscului de confuzie în cauză, anume „ excepţional, neasemuit, neîntrecut”, astfel cum a reţinut instanţa de apel, fără ca recurentele să conteste acest aspect.
Ca atare, sintagma „fără egal” este lipsită de distinctivitate, în sensul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998.
Consecinţa acestei aprecieri este aceeaşi cu cea extrasă de către instanţa de apel din constatarea caracterului descriptiv al expresiei „fără egal”, motiv pentru care, deşi susţinerile recurentelor sunt corecte în ceea ce priveşte aprecierea greşită a instanţei de apel, această împrejurare nu are nicio finalitate în evaluarea raţionamentului juridic ce a condus la pronunţarea deciziei recurate.
Astfel, instanţa de apel a constatat că elementul verbal din cadrul mărcii reclamantei are o importanţă infimă în aprecierea de ansamblu a mărcii, iar această apreciere este corectă, indiferent dacă se întemeiază pe caracterul descriptiv al sintagmei - reţinut prin decizia recurată - ori pe lipsa caracterului distinctiv al acesteia, demonstrat prin prezenta decizie.
De asemenea, instanţa de apel a stabilit în mod corect, pe baza constatării anterioare, faptul că elementul figurativ „ J ” este dominant în cadrul mărcii, dat fiind că este singura componentă distinctivă.
Este de precizat că la aceeaşi concluzie se ajunge ţinându-se cont şi de poziţionarea, respectiv de aspectul elementelor în ansamblul mărcii .
Astfel, componenta verbală este plasată sub cea figurativă, fapt pentru care este mai dificil de observat de către consumator, cu atât mai mult cu cât nu iese în evidenţă nici măcar din punct de vedere grafic: reprodus fiind în aceeaşi culoare - galbenă - ca cea a elementului figurativ „ J ”, dat fiind că mesajul transmis prin intermediul său este unul banal, elementul verbal este estompat de cel figurativ, neatrăgând într-un mod pregnant atenţia consumatorului. Astfel, deşi publicul percepe mesajul drept unul apreciativ al produselor, nu îl va memora în directă legătură cu produsele şi serviciile vizate de marcă.
Este nefondat argumentul recurentelor în sensul caracterului dominant al elementului verbal desprins din împrejurarea că, în fapt, marca este folosită prin alăturarea sa la numele comercial SC M.I. SRL, în condiţiile în care aprecierea comparativă a semnelor în cadrul acţiunii în contrafacere are în vedere marca anterioară, pe care se întemeiază pretenţiile deduse judecăţii în cauză, şi nu modul de folosire a acesteia.
Constatând că unul dintre elemente este slab distinctiv, iar celălalt lipsit de distinctivitate, instanţa de apel a conchis în sensul că marca reclamantei prezintă un grad scăzut de distinctivitate, fiind o marcă „slabă”, concluzie în legătură cu care recurentele nu au formulat critici distincte de cele referitoare la fiecare element al mărcii în parte.
Cât priveşte semnul „R.. - „fără egal” folosit de către pârâta SC R.H.R. SRL, recurentele nu au contestat aprecierea instanţei de apel în sensul că elementul dominant este componenta „R.” şi nici notorietatea acestui element, ce formează obiectul unei mărci înregistrate „R.” (al cărei titular este pârâta M.M.G.I.), însă au susţinut că aceste împrejurări nu sunt suficiente pentru înlăturarea riscului de confuzie atunci când este preluată în mod cvasi-identic o marcă înregistrată anterior.
Contrar susţinerilor recurentelor, instanţa de apel nu a reţinut că alăturarea sintagmei „fără egal” mărcii notorii a pârâtei ar conduce, prin ea însăşi, la înlăturarea riscului de confuzie, în realitate, reţinând că în ipoteza în care sintagma ar fi reprezentat componenta dominantă în semnul pârâtei s-ar fi putut identifica un grad ridicat de similaritate între acesta şi marca anterioară a reclamantei. Această apreciere nu a fost criticată ca atare, recurentele pretinzând eronat că instanţa ar fi exclus de plano existenţa unui risc de confuzie în ipoteza din cauză, în care elementul comun din semnele supuse comparării nu este cel dominant în semnul pârâtei.
Dimpotrivă, instanţa de apel a analizat riscul de confuzie pe baza tuturor criteriilor arătate prin prezentele considerente, subliniind că alăturarea sintagmei „fără egal” mărcii notorii, alături de celelalte argumente reţinute, este de natură a întări convingerea instanţei în sensul nedovedirii riscului de confuzie.
Se observă că, invocând jurisprudenţa C.J.U.E., recurentele fac referire la hotărâri ale instanţei europene pronunţate în cauze cu situaţii de fapt diferite de cea din speţă, respectiv în care un semn este compus dintr-o marcă anterioară şi un alt element (cauza Life/Thomson Life C - 120/04). Or, în speţă, semnul folosit de către pârâtă nu integrează în totalitate marca anterioară, ci doar un component al acesteia, în cadrul căreia s-a stabilit că nu are caracter distinctiv, ponderea sa în aprecierea de ansamblu a mărcii nefiind una substanţială.
Reţinând că sintagma „fără egal” nu este elementul dominant în semnul folosit de către pârâtă, iar componenta pregnantă „R.” coincide cu marca notorie a celeilalte pârâte, instanţa de apel nu a exclus existenţa similarităţii între semnele comparate, dar a apreciat că aceasta are un nivel scăzut, fapt căruia i-a dat relevanţă în aprecierea globală a riscului de confuzie, incluzând şi riscul de asociere.
În ceea ce priveşte compararea produselor şi serviciilor desemnate de semnele în conflict, instanţa de apel a reţinut că marca reclamantei vizează produse şi servicii din clasele 11, 35, 37 şi 39, în timp ce pârâta foloseşte semnul pentru servicii din clasa 35, care se suprapun parţial peste serviciile din aceeaşi clasă vizate de marca reclamantei. Serviciile oferite de pârâtă se referă la o gamă largă de produse, printre care şi produse de tipul celor cuprinse în clasa 11, care sunt, însă, inscripţionate cu mărcile diferiţilor producători.
Pe baza suprapunerii în parte a serviciilor din clasa 35, instanţa a constatat existenţa unei identităţi „parţiale”, care nu înseamnă, contrar susţinerilor recurentelor, identitate în privinţa tuturor mărfurilor vizate de semnele comparate, ci doar a celor care se regăsesc concomitent în certificatul de înregistrare a mărcii reclamantei şi în sfera de activităţi pentru care este folosit semnul pârâtei.
Astfel, se constată că subzistă identitatea în privinţa serviciilor din clasa 35, însă pentru produsele din clasa 11, care nu sunt desemnate direct de semnul pârâtei (nu sunt inscripţionate cu semnul „R.. - „fără egal”), se poate reţine doar similaritatea între produsele din clasa 11 şi serviciile din clasa 35, prestate în legătură cu produse de natura celor din clasa 11.
Cu toate că instanţa de apel nu a analizat distinct gradul de similaritate între produse şi servicii, drept criteriu al riscului de confuzie, se observă că a apreciat inexistenţa pe baza nivelului scăzut al distinctivităţii mărcii reclamantei şi a gradului scăzut al similarităţii între semne, ceea ce înseamnă că a constatat implicit că identitatea între servicii şi similaritatea, chiar ridicată, între produse şi servicii, nu pot surmonta celelalte criterii, fără ca această apreciere să facă obiectul vreunei critici în recurs.
În ceea ce priveşte existenţa riscului de confuzie, incluzând şi riscul de asociere, susţinerile recurentelor tind să repună în discuţie aspecte deja cercetate în contextul comparării semnelor, motiv pentru care nu vor fi reluate considerentele deja expuse în legătură cu distinctivitatea mărcii anterioare şi similaritatea semnelor, al căror nivel scăzut a condus instanţa de apel la concluzia inexistenţei riscului de confuzie.
Astfel, s-a răspuns deja susţinerilor recurentelor privind alăturarea elementului verbal „fără egal” mărcii notorii în compunerea semnului utilizat de către pârâtă, observându-se că susţinerile pornesc de la premisa greşită că elementul verbal s-ar confunda cu marca anterioară, în condiţiile în care acesta reprezintă doar componenta nedistinctivă a mărcii, a cărei pondere în aprecierea de ansamblu a mărcii a fost analizată.
În ceea ce priveşte „semnificaţia secundară” a sintagmei „fără egal”, contrar susţinerilor din motivarea recursului, instanţa de apel a plasat în mod corect această apreciere în contextul distinctivităţii acestui element: atare caracter ar fi putut fi dobândit în cursul folosirii mărcii, asigurându-i aptitudinea de a distinge produsele şi serviciile oferite prin intermediul mărcii de cele ale concurenţilor, iar o asemenea concluzie ar fi influenţat analiza comparativă a semnelor în conflict. Or, acest fapt nu a fost dovedit de către recurente.
Cu toate că din considerentele instanţei de apel, în expunerea concluziei inexistenţei riscului de confuzie, incluzând şi riscul de asociere, ar rezulta că riscul de confuzie indirectă s-ar putea produce doar în cazul unui acord între societatea reclamantă şi societatea pârâtă privind folosirea sintagmei „fără egal”, critica pe acest aspect este formală, atât timp cât recurentele nu au indicat niciun argument concret de natură a împiedica formularea concluziei reţinute prin decizia recurată în legătură cu orice formă a riscului de confuzie.
2. În privinţa conflictului între numele comercial „„Fără egal” şi semnul utilizat de către pârâta SC R.H.R. SRL, contrar susţinerilor recurentelor, în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu a fost indicate explicit, drept temei juridic al pretenţiilor formulate, prevederile Legii privind combaterea concurenţei neloiale nr. 11/1991.
Cu toate acestea, se observă că instanţa de apel a apreciat că analiza comparativă a numelui comercial şi a semnului utilizat de către pârâtă implică cercetarea existenţei unui risc de confuzie, cerinţă prevăzută chiar de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 11/1991, invocat de către recurente, astfel încât, deşi a reţinut că acest temei juridic nu a fost indicat prin cererea de chemare în judecată, în fapt, a procedat la evaluarea riscului de confuzie.
În aceste condiţii, urmează a se analiza dacă instanţa de apel a aplicat criterii corespunzătoare de apreciere a riscului de confuzie în conflictul dintre semnul ce reprezintă numele comercial al reclamantei SC F.E. SRL şi semnul utilizat de către pârâta SC R.H.R. SRL.
Pornind de la premisa că numele comercial al reclamantei este legal înregistrat, ca atare, beneficiază de protecţie legală în conformitate cu dispoziţiile art. 8 ale Convenţiei de la Paris şi Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, instanţa de apel a considerat că analiza riscului de confuzie implică cercetarea tuturor criteriilor aplicabile în ipoteza conflictului marca - semn, inclusiv a caracterului distinctiv al numelui comercial.
Această apreciere este corectă, în condiţiile în care numele comercial este opus, în cauză, unui semn utilizat cu titlu de marcă, în legătură cu care se verifică aptitudinea de a distinge produsele şi serviciile desemnate de cele ale altor concurenţi, context în care simpla preluare a numelui comercial în conţinutul semnului - alături de alte elemente - nu este suficientă pentru existenţa riscului de confuzie.
Pe de altă parte, contrar susţinerilor recurentelor, numele comercial este, la rându-i, un semn utilizat în activitatea comercială, având aptitudinea de a distinge nu numai fondul de comerţ al titularului, ci şi, indirect, produsele şi serviciile oferite de acesta, acesta fiind şi motivul pentru care legiuitorul recunoaşte posibilitatea ca numele comercial să fie opus cu succes unei mărci ulterioare.
Ca atare, caracterul distinctiv al unui asemenea semn este relevant în analiza conflictului cu o marcă sau un semn utilizat cu titlu de marcă, instanţa de apel apreciind că un nume comercial înregistrat poate fi lipsit de distinctivitate, atât timp cât acest caracter nu constituie o condiţie de înregistrare a acestui semn, fără ca recurentele să formuleze critici în legătură cu atare apreciere.
Contrar susţinerilor recurentelor, instanţa de apel a avut în vedere faptul că numele comercial al reclamantei conţine doar elementul verbal al mărcii celeilalte reclamante, dovadă considerentele redate anterior, referitoare la lipsa caracterului distinctiv al numelui comercial în integralitatea sa, ce nu afectează validitatea înregistrării acestui semn.
Referirea la considerentele expuse în analiza comparativă a mărcii reclamantei şi a semnului utilizat de către pârâtă a avut în vedere aprecierea distinctivităţii elementului verbal „fără egal”, nu şi a elementului grafic, ceea ce înseamnă că instanţa a pornit de la premisa că numele comercial este compus doar din elementul verbal „fără egal”, valorificând argumentele pentru care a considerat că acest element nu are caracter distinctiv în formularea concluziei privind absenţa acestui caracter şi în ceea ce priveşte numele comercial „fără egal”.
În consecinţă, se constată că instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a criteriilor de apreciere a riscului de confuzie în conflictul dintre numele comercial şi semnul utilizat cu titlu de marcă, motiv pentru care vor fi înlăturate susţinerile recurentelor pe acest aspect.
3. În ceea ce priveşte calitatea procesuală a pârâtei M.M.G.I. în acţiunea în contrafacere, se constată că, în mod corect, a fost clarificată în cadrul unei excepţii procesuale, soluţionate ca atare.
Chiar dacă legitimarea procesuală pasivă presupune verificări de fond, totuşi, acestea nu au în vedere toate aspectele ce ţin de fondul raportului juridic dedus judecăţii, ci sunt limitate la determinarea identităţii dintre persoana celui chemat în judecată şi a titularului obligaţiei din conţinutul raportului juridic pretins. Este motivul pentru care excepţia lipsei calităţii procesuale pasive are caracterul unei excepţii de fond, fără a se confunda, însă, cu însuşi fondul cauzei.
Drept urmare, instanţa de apel a procedat corect menţinând soluţia primei instanţe ce a fost pronunţată în considerarea unei asemenea apărări, din moment ce a confirmat că nu pârâta M.M.G.I. este cea care a folosit în mod efectiv semnul denunţat de către reclamante, folosire prin care să se fi săvârşit o faptă de încălcare a drepturilor pretinse de reclamante, fără a fi necesară cercetarea fondului, respectiv dacă actele de folosire reprezintă, într-adevăr, o încălcare a dreptului la marcă.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul reclamantelor ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
II. În ceea ce priveşte recursul declarat de către pârâte, criticile formulate vizează menţinerea, de către instanţa de apel, a dispoziţiei primei instanţe de respingere a excepţiei inadmisibilităţii cererii în contrafacere.
În susţinerea acestei excepţii, pârâtele au invocat dreptul de folosire exclusivă a semnului „R.. - „fără egal”, recunoscut prin art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 (în forma anterioară modificărilor survenite prin Legea nr. 66/2010) s olicitantului cererii de înregistrare a mărcii, în condiţiile în care M.M.G.I. a depus, la data de 14 martie 2006, cerere de înregistrare ca marcă a semnului menţionat, marca fiind admisă la înregistrare pentru produse şi servicii din clasele 1 - 45 şi publicată în Buletinul Oficial de Proprietate Intelectuală.
În conformitate cu dispoziţiile art. 36 alin. (1) din lege (în forma de la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii), „Solicitantul cererii de înregistrare a mărcii poate cere să se interzică terţilor să efectueze actele prevăzute la art. 35 alin. (2), numai după publicarea mărcii.”
Se observă că excepţia inadmisibilităţii cererii în contrafacere a fost invocată exclusiv în considerarea deciziei iniţiale de înregistrare, făcându-se referire la prevederile art. 36 alin. (1), decizie ce a fost emisă la data de 18 martie 2009, iar marca - publicată la data de 29 iunie 2009, context în care excepţia a fost, în mod corect, respinsă.
Prin dispoziţiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, se recunoaşte, într-adevăr, titularului unei cereri de înregistrare a mărcii, admise (chiar fără ca decizia să fie definitivă), un drept de folosire a semnului înregistrat ca marcă, din moment ce titularul este îndreptăţit să pretindă şi să obţină interzicerea folosirii semnului de către terţi, fără consimţământul său [în condiţiile art. 35 alin. (2)]. Această protecţie, cu începere de la data publicării mărcii, este una provizorie, drepturile exclusive dobândindu-se în modalitatea prescrisă de art. 35 alin. (1), respectiv după înregistrarea definitivă a mărcii.
Din dispoziţiile menţionate, rezultă a fortiori că, dacă prin admiterea la înregistrare a mărcii şi chiar înainte ca decizia de înregistrare să se consolideze, titularul mărcii poate formula o cerere în contrafacerea acesteia, cu atât mai mult, în acelaşi context, nu se poate promova împotriva sa o cerere în justiţie prin care să se urmărească interzicerea folosirii semnului.
Cu referire strictă la decizia de admitere a înregistrării invocată de către recurentele - pârâte, se observă că nu putea fi luată în considerare în cauză, deoarece publicarea mărcii - de care legiuitorul leagă efectele juridice preconizate prin art. 36 alin. (1) - ca urmare a acestei decizii a intervenit după ce ambele instanţe de fond se pronunţaseră deja în cererea în contrafacere: astfel, publicarea mărcii a avut loc la data de 29 iunie 2009, în timp ce hotărârile de fond sunt datate 22 ianuarie 2009, respectiv 2 martie 2009.
Nici în faza recursului din primul ciclu procesual nu putea fi avută în vedere, deoarece instanţa supremă nu era învestită, la acel moment, cu cercetarea admisibilităţii cererii în contrafacere: acest aspect făcea obiectul apelului incident promovat de către pârâte, or instanţa de apel se pronunţase exclusiv asupra apelului principal al reclamantelor, în sensul respingerii ca tardiv, soluţie contestată de către reclamante pe calea recursului.
Mai mult, la data pronunţării hotărârii de recurs (18 februarie 2011), decizia de înregistrare a mărcii fusese modificată (la data de 2 decembrie 2009), în sensul excluderii din sfera produselor şi a serviciilor desemnate tocmai a celor disputate în cauză, însemnând că decizia de înregistrare devenise lipsită de relevanţă în soluţionarea prezentei cauze.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte va înlătura susţinerile recurentelor pe aspectul inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de către recurente în faza apelului, se constată că, în principiu, sunt corecte susţinerile recurentelor în sensul că respingerea tuturor cererilor de apel formulate de părţile cu interese contrare nu justifică, prin însăşi soluţia adoptată, respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate de părţi, fiind necesară determinarea în concret a culpei procesuale a părţii care a formulat această solicitare.
Cu toate acestea, acordarea cheltuielilor de judecată în prezentul proces este condiţionată de formularea explicită a unei solicitări cu acest obiect, în etapa procesuală pentru care s-au efectuat cheltuielile pretinse.
În acest context, se observă că recurentele au solicitat în faza rejudecării apelului cheltuieli de judecată în cuantum de 4000 euro, rezultând din înscrisuri doveditoare datate astfel: 700 euro - 12 noiembrie 2009; 1800 euro - 18 decembrie 2009; 1500 euro - 19 martie 2010.
Toate cheltuielile de judecată solicitate au fost efectuate după pronunţarea deciziei de apel nr. 68 din 2 martie 2009, aşadar în legătură cu faza recursului din ciclul procesual anterior, în care s-a pronunţat decizia nr. 1478 din 18 februarie 2011 a Înaltei Curţi.
Or, deşi prin acea decizie nu s-ar fi putut acorda cheltuieli de judecată, dată fiind soluţia de casare cu trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând ca eventualele cheltuieli efectuate să fie valorificate în etapa rejudecării, acordarea în concret a acestora poate fi dispusă doar dacă au fost efectiv solicitate de către parte, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, în condiţiile în care pârâtele nu au adresat instanţei de recurs din ciclul procesual anterior o solicitare în acest sens.
În consecinţă, în mod corect, prin decizia recurată în cauză a fost respinsă cererea pârâtelor de acordare a cheltuielilor de judecată şi, faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de către pârâte, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantele SC SC M.I. SRL SRL şi SC F.E. SRL şi de pârâtele M.M.G.I. şi SC R.H.R. SRL împotriva deciziei nr. 246A din 20 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6778/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6597/2012. Civil. Anulare act. Recurs → |
|---|
