ICCJ. Decizia nr. 6597/2012. Civil. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6597/2012
Dosar nr. 9107/62/2009
Şedinţa publică de la 30 octombrie 2012
Prin sentinţa civilă nr. 265/2010 Tribunalul Braşov a fost respinsă acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamantele F.E.P., P.M. şi P.I., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Braşov prin Primar, SC R. SRL, G.S.G., G.A.I., B.S., S.I.L. (I.) şi SC C. SA Braşov, a fost respinsă acţiunea formulată şi precizată de reclamante în contradictoriu cu pârâtul Ministrerul Finanţelor Publice, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, au fost obligate reclamantele să plătească pârâţilor G.S.G. şi G.A.I. suma de 10.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Prima instanţă a reţinut că potrivit înscrierilor din cartea funciară nr. xx Braşov, imobilul înscris sub nr. topografice iniţiale T1., T2./1/1, T2./2/1 a constituit proprietatea numiţilor T.F., cu 3/7, T.G., cu 1/7, P.J., născută T., cu 1/7, T.E. cu 1/7 şi S.R., născută T., cu 1/7.
Reclamantele au calitatea de moştenitoare, în cote egale, ale defunctului P.I., care la rândul său a fost moştenitorul defunctei P.I., potrivit certificatului de moştenitor M1. eliberat de notarul public O.U.
Sub B 9 a fost înscris dreptul de proprietate al Statului Român, cu titlul de drept expropriere, conform Legii de Reformă Agrară, cu actul RA1. CF, iar ulterior imobilul a fost dezmembrat potrivit celor notate la foaia A a CF, şi apoi apartamentele au fost vândute pârâţilor persoane fizice, în baza Legii nr. 112/1995, contractele de vânzare-cumpărare fiind depuse în copii la dosar.
La poziţia 20 a foii B, cu actul nr. A1. CF, a fost notată promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare din data de 16 noiembrie 2000, autentificată de notarul public B.V. sub nr. N1., asupra apartamentului nr. X3. de la A 8, în favoarea pârâtei SC C. SA Braşov, calitatea de promitent vânzător revenind pârâtei I.I.L. (actuală S., potrivit relaţiilor furnizate de S.E.I.P. Braşov).
S-a reţinut de asemenea că, prin procesul-verbal nr. PV1., Comitetul Local de Exproprieri şi Împroprietăriri al Municipiului Braşov a constatat că susţinerile numitei P.I., născută T., sunt adevărate, în sensul că terenul expropriat prin Decizia Comitetului Local de Exproprieri nr. E1., înscris în CF C1. Braşov, în suprafaţă de 974 stânjeni pătraţi este un teren intravilan, pe care s-a clădit o casă de locuit, deci terenul în cauză nu este un teren agricol, ci urban, care nu se poate încadra în textul Legii Reformei Agrare nr. 187/1945. În consecinţă, Comisia a hotărât admiterea contestaţiei şi anularea deciziei de expropriere sus-menţionate.
Reclamantele susţin în esenţă că titlul Statului asupra imobilului nu este valabil şi că autoarea lor a fost în realitate unica proprietară a acestuia, actele subsecvente înscrierii dreptului de proprietate al statului Român în cartea funciară fiind lovite de nulitate absolută, pentru motivele arătate în motivarea cererii introductive şi a precizării de acţiune. Cererea dedusă judecăţii constituie o acţiune complexă, astfel încât este necesar, în prealabil, a se stabili care dintre petitele formulate au caracter principal şi sunt de natură a influenţa în mod determinant soarta unuia sau mai multora dintre capetele de cerere formulate.
În acest sens, instanţa de fond a reţinut că, prin precizarea de acţiune, reclamantele au solicitat a se constata că titlul cu care şi-a intabulat Statul Român dreptul de proprietate în CF nu este valabil, acesta fiind anulat pe cale administrativă anterior intabulării în CF
În legătură cu acest aspect, prima instanţă a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 996 din 30 ianuarie 2003 a Judecătoriei Braşov, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor F.E.P., P.M. şi P.I. cu privire la primul petit al acţiunii, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantelor cu privire la petitul privind acordarea despăgubirilor; a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Braşov prin Primar şi SC R. SRL; a fost respinsă acţiunea formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâtul Fondul Proprietăţii de Stat, ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia, şi în consecinţă s-a constatat că imobilul situat în Braşov, str. M., înscris în CF C1. Braşov, nr. top. T1., T2./1/1, T2./2/1, nu a trecut niciodată în proprietatea Statului Român; s-a constatat că reclamantele sunt succesoarele în drepturi în ceea ce priveşte cota de proprietate a defunctei P.I., respectiv 1/7 părţi; a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să despăgubească reclamantele cu contravaloarea cotei de 1/7 părţi din imobil, în cuantum de 912.688.765 ROL; a fost obligat acest pârât la plata sumei de 5.450.000 ROL cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 1010 din 13 octombrie 2003 a Tribunalului Braşov a fost respins apelul declarat de pârâtul Statul Român împotriva acestei sentinţe; a fost admis apelul declarat de reclamante împotriva aceleiaşi sentinţe, completată prin sentinţa nr. 4093 din 30 ianuarie 2003 a Judecătoriei Braşov, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei apelate, în sensul că pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat să despăgubească reclamantele cu suma de 1.052.066.247 ROL, în loc de 992.613.114 ROL (912.688.765 + 79.924.349 ROL).
Această decizie a rămas irevocabilă prin respingerea recursului declarat de pârâtul statul Român, prin decizia civilă nr. 2050/R din 17 decembrie 2004 a Curţii de Apel Braşov. Aşa fiind, rezultă că inexistenţa dreptului de proprietate al Statului Român asupra aceluiaşi imobil care face şi obiectul cauzei de faţă a fost stabilită prin hotărâre judecătorească irevocabilă, care se bucură de prezumţia legală absolută a puterii lucrului judecat.
În ceea ce priveşte capătul de cerere formulat prin precizarea de acţiune, având ca obiect constatarea faptului că antecesoarea lor, P.J., fostă coproprietară tabulară cu cota de 1/7 din imobilul în litigiu, a fost în realitate unica proprietară a acestui imobil, fiind considerată ca singura proprietară de la care s-a preluat imobilul în baza Legii de reformă agrară, şi căreia i-a fost restituit imobilul prin procesul-verbal nr. PV1. din 14 august 1946 al Comitetului local de exproprieri şi împroprietăriri al Municipiului Braşov, în urma anulării deciziei de expropriere nr. E1., precum şi să se dispună înscrierea în CF C1. Braşov, nr. top. iniţial T1., T2./1/1, T2./2/1, a dreptului de proprietate al acesteia asupra întregului imobil, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Aşa cum s-a arătat mai sus, prin sentinţa civilă nr. 996 din 30 ianuarie 2003 a Judecătoriei Braşov, astfel cum a fost schimbată în parte, prin decizia civilă nr. 1010 din 13 octombrie 2003 a Tribunalului Braşov, în sensul majorării cuantumului despăgubirilor, a fost obligat pârâtul Statul Român să le despăgubească pe reclamante cu contravaloarea cotei de 1/7 din imobilul în litigiu, reţinându-se existenţa faptei răspunderii civile delictuale a pârâtului, care, fără a deţine titlu valabil asupra imobilului, a efectuat acte de dispoziţie asupra acestuia, în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Din considerentele acestor hotărâri judecătoreşti rezultă că instanţele au reţinut că reclamantele sunt îndreptăţite la contravaloarea cotei din dreptul de proprietate a cărei titulară a fost autoarea lor, P.J., în considerarea cotei de 1/7 din dreptul de proprietate, ce a aparţinut acesteia, fiind determinat cuantumul despăgubirilor.
Este de reţinut că, în cadrul respectivului litigiu, reclamantele însele au apreciat că sunt îndreptăţite doar la restituirea (în speţa respectivă, prin echivalent) cotei de 1/7 din imobil, pentru ca, în cadrul procesului de faţă, să solicite a se constata că, în realitate, autoarea lor a fost unica proprietară a acestui imobil, deoarece numai acesteia i-a fost restituit imobilul prin procesul-verbal nr. PV1. din 14 august 1946 al Comitetului local de exproprieri şi împroprietăriri al Municipiului Braşov, în urma anulării deciziei de expropriere nr. E1.
Această cerere nu poate fi primită, din următoarele considerente.
În primul rând, s-a reţinut că, prin hotărârea anterior menţionată, s-a constatat în mod irevocabil că reclamantele sunt îndreptăţite la despăgubiri reprezentând contravaloarea doar a cotei de 1/7 din dreptul de proprietate asupra imobilului, corespunzător întinderii dreptului autoarei lor.
Aşa cum s-a arătat, această hotărâre se bucură de puterea lucrului judecat, respectiv de prezumţia legală absolută că dispoziţiile pe care le cuprinde reflectă adevărul judiciar, acestea neputând fi contrazise printr-o hotărâre judecătorească ulterioară.
Atât persoanele care au avut calitatea de părţi, cât şi instanţa ulterior investită cu soluţionarea unei cereri identice, chiar formulată într-un alt cadru procesual sub aspectul părţilor, obiectului şi cauzei, sunt ţinute la respectarea dispoziţiilor şi efectelor hotărârii irevocabile anterioare, nefiind posibilă, în mod principial, pronunţarea unei hotărâri de natură a contrazice o hotărâre anterioară, cu privire la aceeaşi problemă de drept, deoarece în acest caz s-ar încălca principiul puterii lucrului judecat şi implicit raporturile juridice născute sau constatate prin efectul primei hotărâri.
Aşa fiind, reclamantele nu sunt îndreptăţite să solicite constatarea faptului că autoarea lor a fost în realitate titulara dreptului de proprietate asupra întregului imobil în litigiu, câtă vreme chiar acestea, în litigiul anterior soluţionat, au solicitat şi au obţinut obligarea pârâtului Statul Român la plata de despăgubiri în considerarea cotei de 1/7 din dreptul de proprietate ce a aparţinut acesteia.
Restituirea în echivalent a cotei de 1/7 din imobil, prin hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat, consfinţeşte în mod irevocabil întinderea drepturilor reclamantelor asupra imobilului, dobândite prin succesiune de la autoarea lor.
În al doilea rând, chiar dacă s-ar adopta un punct de vedere contrar, tribunalul a reţinut că simplul fapt al admiterii unei contestaţii împotriva unei decizii de expropriere (argument care, de altfel, era în fiinţă şi la data formulării cererii de chemare în judecată care a făcut obiectul dosarului nr. 6939/2000 al Judecătoriei Braşov, însă reclamantele nu au înţeles să se folosească de acesta) nu este de natură să confere un drept de proprietate celui care a formulat contestaţia, întrucât prin anularea deciziei efectele juridice ale acesteia sunt îndepărtate până în momentul emiterii actului, care este considerat a nu fi existat niciodată; în consecinţă, părţile sunt repuse în situaţia anterioară, inclusiv sub aspectul întinderii drepturilor lor asupra imobilului ce a făcut obiectul preluării, actul administrativ al anulării deciziei nefiind de natură a atribui vreunuia dintre titularii drepturilor de coproprietate mai mult decât a avut sau respectiv cotele celorlalţi coproprietari, aşa cum susţin reclamantele, întrucât dreptul de proprietate se dobândeşte numai în modalităţile prevăzute de art. 644-645 C. civ. şi între care nu se numără şi actul administrativ.
Cu alte cuvinte, faptul că, dintre toţi coproprietarii, numai autoarea reclamantelor a contestat decizia de expropriere a imobilului, nu a dat naştere dreptului de proprietate al acesteia asupra întregului imobil.
În ceea ce priveşte capetele de cerere din acţiunea introductivă, având ca obiect constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de foştii chiriaşi, în baza Legii nr. 112/1995, s-a reţinut că atât pârâta B.S., cât şi pârâţii G.S.G. şi G.A.I. au invocat în apărare faptul că reclamantele nu ar avea calitatea procesuală activă pentru a formula aceste cereri, deoarece autoarea lor nu a fost titulara exclusivă a dreptului de proprietate, ci a deţinut numai cota de 1/7 din acest drept.
Chiar dacă excepţia invocată în acest sens a fost respinsă - împrejurarea invocată nefiind de esenţa excepţiei menţionate - apărarea întemeiată pe acest argument este fondată.
Astfel, instanţa de fond a reţinut că o exercitarea unei acţiuni de natura celei deduse judecăţii, care vizează în esenţă restituirea unui drept real, este fără îndoială un act de dispoziţie, aşadar excede sferei actelor de conservare sau de administrare, aşadar presupune respectarea regulii unanimităţii, în sensul exercitării acesteia de către toţi coproprietarii.
S-a reţinut că reclamantele au încercat să dovedească, prin înscrisurile depuse în probaţiune în actuala fază a ciclului procesual, că nu ar cunoaşte situaţia celorlalţi moştenitori ai cotelor (totale) de 6/7 din dreptul de proprietate asupra imobilului, din datele furnizate acestora de către autorităţile cu atribuţii de evidenţă a persoanelor rezultând că numiţii S.R. (fostă T.) şi S.G. ar figura cu menţiunea „emigrat 1984 Germania”, nefiind evidenţiat decesul acestora, iar cu privire la T.E., s-a furnizat informaţia potrivit căreia acesta a decedat în anul 1948.
Prin urmare, jurisprudenţa Curţii Europene (hotărârea Lupaş şi alţii împotriva României, din 14 decembrie 2006, hotărârea Derscariu şi alţii împotriva României, prin pronunţată la 26 august 2008) nu neagă regula unanimităţii, dar impune ca aplicarea acesteia să nu se facă în mod rigid, ci în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze în parte.
În cauză, nu s-a putut reţine că reclamantele s-ar găsi în imposibilitate de a identifica moştenitorii drepturilor asupra celorlalte cote de 1/6 din imobilul în litigiu, dat fiind că, în afara autoarei acestora, au mai existat 4 titulari ai dreptului, starea de indiviziune provenind dintr-o succesiune după un autor comun (conform înscrierii de la B 1), iar în speţă nu se regăseşte situaţia din cauza Lupaş şi alţii contra României, în sensul că titularii dreptului de proprietate ar fi deosebit de numeroşi, iar demersurile pentru identificarea acestora nu ar da rezultate, cu atât mai mult cu cât reclamantele nici nu au făcut dovada că ar fi efectuat aceste demersuri anterior introducerii acţiunii, ci numai la 8 ani de la promovarea acesteia, în faţa Tribunalului Braşov, şi numai cu privire la doi dintre titularii dreptului de proprietate aflat în stare de indiviziune succesorală, respectiv S.R. şi T.E.
Aşa fiind, nu s-a putut reţine că s-ar impune reclamantelor o sarcină disproporţionată în obţinerea acordului tuturor coproprietarilor pentru promovarea acţiunii de faţă şi că regula unanimităţii ar fi, pentru motive justificate, imposibil de aplicat.
În consecinţă, acţiunea dedusă judecăţii nu poate fi exercitată de către numai unii dintre titularii dreptului pretins, respectiv de către reclamante.
În legătură cu acest aspect, Tribunalul a mai reţinut că acţiunea de faţă vine în contradicţie cu cele solicitate de aceleaşi reclamante prin cererea ce a făcut obiectul Dosarului nr. 6936/2000 al Judecătoriei Braşov, prin care reclamantele au recunoscut în mod expres şi neîndoielnic că sunt succesoare în drepturi ale numitei P.J., numai cu privire la cota de 1/7 din dreptul de proprietate, cotă ce a aparţinut acesteia şi în raport cu care au obţinut şi despăgubiri, pe calea dreptului comun.
În acest context, s-a constatat că aspectele invocate de reclamante, referitoare la încheierea actelor de transmisiune având o cauză ilicită, prin fraudarea legii şi cu reaua-credinţă a părţilor contractante, nu au relevanţă în cauză.
În ceea ce priveşte capetele de cerere având ca obiect rectificarea CF prin radierea drepturilor dobândite de terţi cu privire la apartamentele dobândite de aceştia, s-a constatat că acestea au caracter accesoriu faţă de cererile în constatarea nulităţii actelor juridice care au stat la baza înscrierilor, astfel încât vor urma în mod necesar aceeaşi soartă juridică.
Referitor la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii actului de dezmembrare, în mai multe loturi, a imobilului în litigiu, act întocmit de pârâta SC R. SRL, avizat de Primăria Braşov şi înscris în CF C1. Braşov la A 1, sub nr. top. T1., T2./1/1, T2./2/1, prin încheierea nr. 13208/1998 CF şi în baza actului conexat privind rectificarea dezmembrării intabulată în CF cu încheierea nr. 5265/1999, cu consecinţa restabilirii situaţiei anterioare de carte funciară prin radierea actului de dezmembrare şi a tuturor înscrierilor rezultate din acesta, instanţa de fond a constatat identitatea de raţiune se impune, în sensul că, în condiţiile în care reclamantele nu pot exercita în mod exclusiv acţiunea în revendicare, acestea nu pot formula nici alte cereri prin care să se tindă la realizarea dreptului pretins, acţiunea având, în ansamblul ei, caracterul unui act de dispoziţie.
Mai mult, operaţiunea de dezmembrare este una cu caracter tehnic, care nu produce efecte juridice decât prin înscriere în evidenţele reale imobiliare, ori acest lucru se face prin intermediul încheierii de carte funciară.
Acest din urmă act nu este unul juridic stricto sensu, ci unul jurisdicţional, ceea ce înseamnă că acest act nu poate fi atacat decât pe căile legale prevăzute de legea specială, respectiv prin apelul împotriva încheierii de carte funciară, exercitat potrivit actului normativ care se aplica în materie la data efectuării înscrierii - Decretul-lege nr. 115/1938.
În acest sens, prima instanţă a apreciat că un act de dezmembrare nu poate fi desfiinţat decât ca urmare a atacării, prin căile legale de atac, a încheierii prin care acesta a fost înscris.
În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare încheiate la data de 16 noiembrie 2000, autentificată sub nr. 623 de notarul public B.V., privind apartamentul nr. X3., notată în CF în favoarea pârâtei SC C. SA Braşov, cu consecinţa radierii din CF a notării promisiunii de vânzare-cumpărare de sub B 20, instanţa de fond a reţinut că, atâta vreme cât nu se pune problema nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta SC R. SRL, în calitate de reprezentantă a statului, şi pârâta I.I.L. (S.), prin care aceasta din urmă a dobândit proprietatea bunului ce a făcut obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare, nici acest din urmă act, care are caracter subsecvent, nu poate fi lovit de această sancţiune, neexistând motive de nulitate, câtă vreme promitenta-vânzătoare era titulara dreptului de proprietate, nefiind dovedit caracterul ilicit al actului.
În fine, în ceea ce priveşte cererea având ca obiect constatarea nulităţii actului de dezmembrare din data de 8 aprilie 1999, dezmembrare solicitată de pârâta SC C. SA, privind parcela de teren de la A 3, în mai multe loturi, din care loturile descrise la A 5 şi A 9 au fost transcrise în CF C2. Braşov, s-a constatat că şi această cerere se află în raport de accesorietate cu petitele anterior menţionate, referitoare la nulitatea promisiunii de vânzare-cumpărare, fiind de asemenea valabile argumentele referitoare la înscrierea actului de dezmembrare prin efectul unui act jurisdicţional, arătate mai sus, şi care nu se vor relua.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele F.E.P., P.M. şi P.I.
În dezvoltarea motivelor de apel se critică sentinţa referitor la ne arătarea în dispozitiv a modalităţii de respingere a acţiunii; a reţinerii că reclamantele sunt proprietare doar a cotei de 1/7 în baza unei hotărâri judecătoreşti anterioare, în condiţiile în care acţiunea în revendicare este imprescriptibilă, ceea ce permite ca acestea să considere că autoarea lor a fost unica proprietară a imobilului, de la ea fiind confiscat acest bun; a faptului că în considerente nu sunt enunţate clar capetele de cerere principale şi subsecvente; a faptului că nu este aplicabilă regula unanimităţii pentru cererea de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, a promisiunii de vânzare-cumpărare şi a anulării actului de dezmembrare; a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale a Statului Român.
În continuarea apelului se susţine că este constatat cu putere de lucru judecat faptul că statul nu a fost niciodată proprietarul imobilului, ca atitudinea activă a autoarei reclamantelor indică faptul că aceasta s-a considerat unică proprietară a imobilului, iar în caz contrar se vor aduce dovezi din care să reiasă că dreptul s-a transmis prin moştenire, că datorită inexistenţei titlului statului contractele de vânzare-cumpărare sunt lovite de nulitate absolută datorită relei-credinţe a vânzătorului şi ca urmare este necesară rectificarea CF în favoarea reclamantelor.
Intimaţii au depus întâmpinări solicitând respingerea apelului.
În cursul procesului s-a depus o cerere de intervenţie accesorie în favoarea reclamantelor-apelante care a fost respinsă în principiu prin încheierea din 14 iunie 2011, pentru motivele acolo indicate. Prin aceeaşi încheiere a luat act că s-a renunţat la invocarea excepţiei lipsei de interes a apelantelor ridicată de intimata B.S., aceasta fiind o apărare care vizează de fapt fondul cauzei şi s-a dispus ca excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a statului să fie soluţionată odată cu fondul cauzei.
Prin decizia civilă nr. 80/Ap din 21 iunie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a fost respins apelul ca nefondat.
În motivarea deciziei s-au re ţ inut următoarele.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, care va fi analizată cu prioritate conform dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ., curtea constată că soluţia primei instanţe este legală.
În fapt Statul Român nu a figurat niciodată ca parte în proces, prin precizarea de acţiune depusă la Dosarul nr. 13774/2002 al Judecătoriei Braşov, a fost chemat în calitate de pârât Ministerul Finanţelor Publice. În aceste condiţii nu se poate pune în discuţie admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a statului, ci doar a Ministerului Finanţelor Publice, care a fost chemat în nume propriu şi care nu figurează în nume propriu în nici unul din actele juridice supuse judecăţii motiv pentru care s-a admis excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.
Referitor la neindicarea în dispozitiv în mod expres a modalităţii de respingere a acţiunii curtea constată că aceasta nu era necesară având în vedere că din considerentele sentinţei rezultă cu prisosinţă faptul că aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată. Lipsa acestei menţiuni exprese nu conduce la încălcarea vreunui drept al reclamantelor - apelante cărora li s-a comunicat în integralitate hotărârea.
Cu privire la caracterizarea acţiunii, de către prima instanţă, ca fiind una complexă şi neindicarea capetelor de cerere principale şi subsecvente, curtea constată din simpla lecturare a considerentelor sentinţei că instanţa s-a aplecat separat asupra fiecărui capăt de cerere şi în motivarea soluţiei pe care a adoptat-o a indicat conexiunea acestuia cu celelalte capete de cerere aşa încât nu se poate susţine că nu a făcut o analiză a acestora. Faptul că nu a arătat expres dacă este capăt de cerere principal sau subsecvent nu constituie motiv de netemeinicie sau nelegalitate a hotărârii atâta timp cât au fost analizate toate capetele de cerere.
Reclamantele - apelante susţin că autoarea lor a fost proprietara întregului imobil, datorită pe de o parte faptului că ea se afla în posesia lui la data exproprierii şi pe de altă parte a faptului că a fost singura care a avut o implicare activă în recuperarea acestui imobil de la stat.
Este adevărat că în anul 1946 imobilul în litigiu a fost expropriat, iar ca urmare a demersurilor autoarei reclamantelor-apelante exproprierea a fost anulată. Această diligenţă a antecesoarei lor nu poate fi însă interpretată ca o acţiune care să conducă la preluarea proprietăţii asupra întregului imobil, atâta timp cât în cartea funciară dreptul său de proprietate se întindea numai asupra cotei de 1/7 din imobil.
De altfel, prin sentinţa civilă nr. 996/2003 a Judecătoriei Braşov, urmare a acţiunii introduse de reclamantele din prezenta acţiune s-a constat, cu autoritate de lucru judecat, că imobilul nu a trecut niciodată în proprietatea statului, deşi acesta se afla înscris în cartea funciară. Prin aceeaşi sentinţă s-a statuat asupra calităţii de moştenitoare a reclamantelor după autoarea lor P.J. cu privire la cota de proprietate de 1/7 din imobil. Această sentinţă se bucură în prezentul proces de prezumţia de putere a lucrului judecat, ceea ce face ca susţinerea reclamantelor-apelante privitor la dobândirea proprietăţii asupra întregului imobil de către antecesoarea lor să nu poată fi primită. De altfel, în afara susţinerilor legate de diligenţa manifestată de autoarea lor în anularea exproprierii, reclamantele nu au dovedit prin nici un act sau fapt juridic vreuna din modalităţile de dobândire a proprietăţii pentru celelalte cote de proprietate de către autoarea lor. Mai mult decât atât, în chiar cuprinsul apelului prevăd ca alternativă a acestei susţineri faptul că vor dovedi preluarea imobilului ca urmare a decesului celorlalţi moştenitori, ceea ce nu s-a realizat, nefiind depuse înscrisuri care să ateste existenţa unei astfel de dobândiri a dreptului de proprietate.
În consecinţă, cu privire la acest motiv de critică nu îşi găseşte aplicabilitatea imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare, care nu a fost şi nu este negată de către prima instanţă, însă pentru a introduce o acţiunea în revendicare pentru întregul imobil este necesar, cu prioritate să se facă dovada dreptului de proprietate cu privire la întregul imobil. În mod corect prima instanţă a reţinut, ca urmare a inexistenţei dreptului de proprietate asupra întregului imobil, aplicabilitatea în speţă inclusiv a jurisprudenţei C.E.D.O. referitoare la regula unanimităţii, care în speţa de faţă nu impune reclamantelor o sarcină disproporţionată în găsirea celorlalţi moştenitori pentru a putea promova o acţiune în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, a anulării promisiunii de vânzare-cumpărare şi a dezmembrării imobilului.
Atâta timp cât nu s-a făcut dovada dobândirii dreptului de proprietate asupra întregului imobil, puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 996/2003 a Judecătoriei Braşov îşi produce pe deplin efectele în prezenta cauză, reclamantele fiind proprietare doar asupra cotei de 1/7 din imobil, cotă pentru care le-au fost acordate despăgubiri.
Ca urmare, nu se poate cerceta reaua-credinţă a vânzătorului Statul Român şi nici nu se poate dispune rectificarea înscrierilor cuprinse în cartea funciară.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., întrucât apelantele au căzut în pretenţii au fost obligate la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat.
Împotriva deciziei men ţ ionate anterior au declarat recurs reclamanţii P.M., F.E.P. (decedată), continuat de moştenitorii M.D.A. şi F.C.A. şi P.I. (decedată), continuat de moştenitorii P.M., M.D.A. şi F.C.A., invocât prevederile art. 304 pct. 9 ş i 10 C. proc. civ. şi T.G.
În motivarea recursului reclaman ţ ii au arătat că instanţa de apel era datoare să rejudece cauza sub toate aspectele, sa explice şi sa îşi argumenteze soluţia, că instanţa de apel nu s-a aplecat cu atenţie asupra spetei deduse judecaţii, ci doar a reiterat, parţial, argumentele de la instanţa de fond, că instanţa de apel nu a luat în considerare probele depuse la dosarul cauzei nepronun ţ ându-se asupra utilităţii şi însemnătă ţ ii lor, că instan ţ a nu s-a aplecat cu adevărat asupra spetei deduse judecaţii, motivarea hotărârii fiind foarte succinta iar argumentaţia instanţei fără substanţa.
În continuare, înainte de a intra in critica asupra soluţiei instanţei de fond, recurentele au făcut scurte referiri la cronologia evenimentelor şi la probele din care consideră că rezultă justeţea dreptului lor.
În continuare recurentele au arătat că prima instanţă şi instan ţ a de apel au aplicat în mod eronat legea şi nu au ţinut cont de probele hotărâtoare pentru judecarea cauzei depuse la dosarul cauzei.
Astfel, nici instanţa de fond nici cea de apel nu au explicat in mod coerent de ce nu s-au aplecat asupra judecării cererii in anularea contractelor de vânzare-cumpărare. Niciuna din instanţe nu a explicat într-un mod coerent de ce nu au interesul necesar formulării unei cereri în nulitatea absoluta a acestor contracte. Recurentele reclamante au arătat pe tot parcursul procesului, în special in cadrul notelor scrise depuse la apel, ca interesul lor pentru formularea unor astfel de cereri, exista şi îndepline ş te condiţiile cerute de lege, astfel că instanţa a aplicat greşit legea.
Referitor la probele decisive in dovedirea dreptului lor de proprietate - PV din 1946 şi actele de succesiune după E.T., care arata ca masa succesorala după acesta nu includea şi imobilul din S.M., deşi includea alte imobile ale moştenirii - nu au fost analizate şi folosite de instanţa de fond, astfel că instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
În motivarea recursului recurentul T.G. a arătat că instanţa a aplicat greşit legea atunci când a respins in principiu cererea sa de intervenţie accesorie, acesta depunând la dosarul cauzei actele care sa dovedească interesul necesar admiterii în principiu.
În consecin ţ ă a solicitat admiterea in principiu a cererii sale de intervenţie accesorie, şi judecarea cauzei in cadrul procesual astfel creat.
Înalta Curte a pus în discu ţ ie nulitatea recursului declarat de T.G.
Înalta Curte a constatat nefondat recursul declarat de către reclamanţi ş i nul recursul declarat de către intervenient pentru considerentele expuse mai jos.
Recurentele reclamante au invocat ca temei de drept al recursului dispozi ţ iile art. 304 pct. 9 ş i 10 C. proc. civ.
Referitor la prevederile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. potrivit căruia modificarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, Înalta Curte a constatat că acest punct a fost abrogat prin Legea nr. 219 din 6 iulie 2005 privind aprobarea O.U.G. nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea C. proc. civ.
Astfel, la data formulării recursului nu mai exista un temei de drept în baza căruia să fie analizate motivele referitoare la nepronunţarea instan ţ ei asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, ş i cu atât mai pu ţ in cele prin care se critică modul de interpretare ş i apreciere a probelor administrate de către instan ţ a de apel (care, de altfel, implică aprecieri asupra temeiniciei hotărârii atacate, în timp ce în recurs nu pot fi invocate decât motive de nelegalitate a hotărârii atacate), pct. 11 al art. 304 fiind abrogat prin O.U.G. nr. 138 din 14 septembrie 2000.
De altfel, instan ţ a de apel a analizat situa ţ ia de fapt rezultată din exproprierea imobilului în anul 1946 ş i anularea exproprierii în urma demersurilor doar ale autoarei reclamantelor, considerând că nu poate re ţ ine ca dovedit dreptul de proprietate al autoarei reclamantelor decât asupra a 1/7 din imobil, prin raportare la men ţ iunile din cartea funciară. Instan ţ a de apel a coroborat aceste probe cu atitudinea reclamantelor care, în cadrul procesului finalizat prin sentin ţ a civilă nr. 996/2003 a Judecătoriei Bra ş ov, irevocabilă, au pretins despăgubiri doar cu privire la 1/7 din imobil, considerând că doar cu privire la această cotă parte autoarea lor P.I. era proprietară, iar în cadrul prezentului litigiu nu au prezentat acte translative de proprietate prin care să facă dovada că aceasta ar fi ob ţ inut în proprietate ş i restul de 6/7 din imobil.
În ceea ce prive ş te motivul de recurs prin care se sus ţ ine că din considerentele deciziei (aceasta fiind hotărârea supusă prezentului recurs) nu ar rezulta de ce nu ar avea reclamantele interesul necesar formulării unei cereri în nulitatea absoluta contractelor prin care au fost înstrăinate păr ţ i din imobilul în cauză, motiv de recurs care poate fi încadrat în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte l-a constatat nefondat având în vedere că instan ţ a de apel a re ţ inut că reclamantele nu au dovedit că sunt proprietare asupra restului de 6/7 din imobil, în timp ce pentru cota de 1/7 au ob ţ inut deja despăgubiri.
În aceste condi ţ ii este evident că reclamantele nu au interesul întoarcerii bunului în proprietatea statului, ca urmare a eventualei admiteri a cererii de constatare a nulită ţ ii contractelor de vânzare neavând vreun drept în temeiul căruia să poată cere restituirea bunului în natură.
Sunt nefondate ş i sus ţ inerile în sensul deficien ţ elor motivării, sus ţ ineri care pot fi încadrate de asemenea în prevederile art. 304 pct. 7 prima teză C. proc. civ., având în vedere că acest text de lege are în vedere situa ţ ia în care motivarea este inexistentă. Or, a ş a cum rezultă din considerentele instan ţ ei de apel, aceasta a răspuns criticilor formulate în apel. Judecătorul are obliga ţ ia să motiveze solu ţ ia dată fiecărui capăt de cerere/motiv de apel sau recurs iar nu să răspundă fiecărui argument care sprijină acest motiv.
Pe de altă parte instan ţ a de apel nu poate verifica stabilirea situa ţ iei de fapt ş i aplicarea legii de către prima instan ţ ă, conform art. 295 alin. (1) C. proc. civ., decât în limita motivele de apel formulate, ceea ce s-a ş i întâmplat în cauză.
Mai mult, recurentele reclamante nici nu au invocat în recurs că ar exista motive de apel care nu au fost analizate de către instan ţ a de apel, cu excep ţ ia referirilor la interesul de a formula cererea de constatare a nulită ţ ii contractelor de vânzare ş i la neanalizarea coroborată a unor înscrisuri, critici care au fost analizate mai sus.
În consecin ţ ă, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 7,9 C. proc. civ. ş i art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de către reclamante.
În ceea ce prive ş te recursul declarat de către T.G., Înalta Curte a re ţ inut că prin încheierea din data de 14 iunie 2011 instan ţ a de apel a respins ca inadmisibilă cererea de interven ţ ie accesorie formulată de către T.G., întrucât din actele de la dosar nu rezultă decât o legătură de rudenie între acsta ş i T.E., fără a se face dovada calită ţ ii de mo ş tenitor a ter ţ ului, ş i, în consecin ţ ă, în lipsa acestei calită ţ i de mo ş tenitor, ter ţ ului îi lipse ş te interesul, care trebuie să fie personal, născut ş i actual pentru al îndreptă ţ i să formuleze o cerere de interven ţ ie accesorie.
În motivarea recursului recurentul T.G. a arătat că instanţa a aplicat greşit legea atunci când a respins in principiu cererea sa de intervenţie accesorie, întrucât acesta a depus la dosarul cauzei actele care sa dovedească interesul necesar admiterii în principiu, fără a arăta în ce constă aplicarea gre ş ită a legii de către instan ţ a de apel, ş i fără a arăta concret de ce consideră că ar avea interesul să formuleze cererea de interven ţ ie accesorie.
Potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ. recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal.
Potrivit art. 304 alin. (1) C. proc. civ. modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere în situaţiile prevăzute la pct. 1-9 numai pentru motive de nelegalitate.
Având în vedere că procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii - instanţa fiind ţinută a se pronunţa numai în limitele învestirii sale de către părţile din proces - iar recurentul nu a formulat, împotriva decizie atacate, critici apte a fi încadrate în exigenţele art. 304 C. proc. civ., situaţia existentă este echivalentă aceleia în care nu s-au formulat motive de recurs, devenind operantă sancţiunea nulităţii recursului în temeiul art. 306 alin. (1) C. proc. civ.
În consecinţă, constatând că recurentul nu a invocat motive de nelegalitate a deciziei atacate, în temeiul art. 306 alin. (1) coroborat cu art. 304 alin. (1) C. proc. civ., Curtea va constata nul recursul declarat de T.G.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenţii la plata către către intimaţii G.S.G. şi G.A.I. a sumei de 1240 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii P.M., F.E.P. (decedată), continuat de moştenitorii M.D.A. şi F.C.A. şi P.I. (decedată), continuat de moştenitorii P.M., M.D.A. şi F.C.A. împotriva deciziei civile nr. 80/Ap din 21 iunie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Constată nul recursul declarat de recurentul T.G. împotriva aceleiaşi decizii.
Obligă pe recurenţi la 1240 RON cheltuieli de judecată către intimaţii G.S.G. şi G.A.I.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6726/2012. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6592/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
