ICCJ. Decizia nr. 7071/2012. Civil. Legea 10/2001. Revendicare imobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 7071/2012

Dosar nr. 23044/3/2010

Şedinţa publică din 16 noiembrie 2012

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. 39928/3 din 15 noiembrie 2007 şi precizată la 30 ianuarie 2008, 26 martie 2008 30 septembrie 2008 şi 22 februarie 2010, reclamantul B.L.M. a solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General, Ş.T.M., M.Ş., P.M., V.J., L.M., G.I., G.A., să constate calitatea sa de persoana îndreptăţită la restituirea imobilului situat în Bucureşti, Intrarea P.V., sector 2, compus din teren în suprafaţă de 210 mp şi construcţie, reţinându-se refuzul de soluţionare a notificării de către pârâtul Primarul municipiului Bucureşti asimilat unei soluţii negative, să constate deţinerea fără titlu de către Statul Român a imobilului de care părinţii săi, B.D. şi B.L. au fost deposedaţi abuziv şi să-i oblige pe pârâţii persoane fizice să-i lase în deplină proprietate şi liberă folosinţa spaţiile pe care le ocupă în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că în baza Legii nr. 10/2001 a notificat Primăria Municipiului Bucureşti cu cerere de retrocedare a imobilului de care părinţii săi au fost deposedaţi abuziv. Deşi pârâtul Municipiul Bucureşti a fost obligat să emită o dispoziţie de restituie în echivalent a imobilului sub sancţiunea unor daune, nici până în prezent nu a primit un răspuns la cererea formulată.

A susţinut că imobilul retrocedat a fost preluat abuziv de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Prin sentinţa civilă nr. 282 din 01 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, instanţa a disjuns judecarea acţiunii principale precizată având ca obiect constatarea calităţii de persoana îndreptăţită la reparaţie în baza Legii nr. 10/2001 şi revendicare imobiliară formulată de reclamantul B.L.M., precum şi cererile de chemare în garanţie formulate de pârâtele L.M. şi M.Ş. în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, acordându-se termen de judecată la 10 mai 2010 (Dosar nr. 23044/3/2010)

Astfel, s-a format Dosarul nr. 23044/3/2010.

La termenul din 14 noiembrie 2011 au avut loc dezbaterile asupra fondului, instanţa rămânând în pronunţare iar prin încheierea din 28 ianuarie 2011 instanţa Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, a dispus repunerea pe rol a cauzei, fixându-se termen la 4 martie 2011, pentru ca reclamantul să-şi precizeze temeiul de drept al acţiunii.

La termenul din 4 martie 2011, reclamantul, prin apărător, a precizat că „temeiul de drept al acţiunii este art. 480 C. civ. dar şi Legea nr. 10/2001 (...) şi că instanţa urmează să aprecieze dacă sunt aplicabile dispoziţiile art. 480 C. civ. sau ale Legii nr. 10/2001 (Dosarul nr. 23044/3/2010 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă).

Prin sentinţa civilă nr. 634 din 25 martie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 23044/3/2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active ca neîntemeiată, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a respins acţiunea formulată de reclamantul B.L.M. în contradictoriu cu pârâţii M.Ş., Ş.T.M., G.I., G.A., P.M. prin curator B.G.I., V.J., L.M., Primăria Municipiului Bucureşti şi cu chematul în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primarul General, având ca obiect Legea nr. 10/2001 şi revendicare imobiliara şi a respins cererea de chemare în garanţie.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin notificarea nr. 790/2001, întocmită în baza Legii nr. 10/2001, reclamantul a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti restituirea imobilului situat în Bucureşti, Intrarea P.V., preluat abuziv de la părinţii săi, notificare ce nu a fost soluţionată, deşi prin sentinţa civilă nr. 1556/2006 pârâta Primăria Municipiului Bucureşti a fost obligată să emită dispoziţie motivată cu privire la notificarea reclamantului.

S-a reţinut că, în speţă, imobilul din Bucureşti, Intrarea P.V., a fost preluat abuziv de stat, prin Decretul nr. 92/1950, de la părinţii reclamantului, faptul că persoanele deposedate sunt aceleaşi cu cele menţionate în decret, fiind dovedit în cauză cu actele de stare civilă şi declaraţiile de notorietate.

S-a mai reţinut că reclamantul are calitate procesuală activă în cauză.

Conform practicii Înaltei Curţi, acţiunea în revendicare trebuie analizată şi prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001, lege specială derogatorie de la dreptul comun (art. 480 C. civ.), instanţa fiind ţinută de obiectul acţiunii şi cauza acesteia - nu de textul de lege indicat de parte.

Prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi pronunţată asupra recursului în interesul legii s-a statuat că persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.

Reţinând că reclamantul nu a formulat o acţiune în revendicare în contradictoriu cu statul anterior Legii nr. 10/2001, cu privire la imobilul în litigiu, nu a urmat procedurile administrative prevăzute de Legea nr. 112/1995 şi de Legea nr. 10/2001, văzând şi dispoziţiile art. 45 alin. (5) şi art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, s-a apreciat că acesta a pierdut posibilitatea de a cere restituirea în natură a imobilului.

Având în vedere însă ca prin sentinţa civila nr. 282 din 01 martie 2010 pronunţata de Tribunalul Bucureşti în Dosar nr. 39928/03.2007 a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind revendicarea invocată de pârâţii persoane fizice, instanţa în analiza comparativă a titlurilor de proprietate, pe fondul cererii în revendicare, s-a raportat şi la criteriile de preferinţă instituite de Legea nr. 10/2001.

Sub acest aspect, s-a reţinut situaţia specială a imobilului ce face obiect de reglementare a Legii nr. 10/2001, înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 şi faţă de dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 (care deschid persoanei îndreptăţite calea obţinerii masurilor reparatorii în echivalent) şi obligativitatea menţinerii situaţiei juridice creată în mod valabilă, în favoarea dobânditorilor de buna-credintă.

Astfel, în compararea de titluri solicitată, pârâţii deţin un „bun actual", în sensul art. l din Protocolul 1, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, cu deplina respectare a acestei legi şi cu buna-credinţă atât timp cât aceste contracte nu au fost desfiinţate în cadrul unei proceduri judiciare.

Pe de altă parte, C.E.D.O., prin practica sa consecventă, a statuat că trebuie păstrat un just echilibru între interesul general al comunităţii şi imperativele de salvgardare a drepturilor fundamentale ale omului.

Mai mult, prin hotărârea C.E.D.O. dată în cauza Măria Atanasiu şi alţii c. României, Curtea Europeană şi-a schimbat viziunea şi nu mai recunoaşte în favoarea fostului proprietar un drept de proprietate vechi, ci vorbeşte despre existenţa unui nou drept care se naşte în temeiul legislaţiei adoptate de către statele membre (parag. 142 din cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României).

În raport de temeiurile menţionate, acţiunea în revendicare a reclamantului a fost respinsă iar faţă de această soluţie a fost respinsă şi cererea de chemare în garanţie.

împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel reclamantul, care a solicitat admiterea apelului şi schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâţilor la a-i lăsa în deplină proprietate şi liberă posesie spaţiile ce le ocupa în temeiul contractelor de vânzare - cumpărare nr. V1./1997, V2./1996, V3./1996, V4./1996 şi V5./1996.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 147/A din 29 martie 2012, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 634 din 25 martie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În apel, reclamantul a înţeles să critice exclusiv aspectele vizând modul de soluţionare al acţiunii în revendicare de drept comun, acţiune întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., solicitând obligarea pârâţilor cumpărători ai acestui imobil, în temeiul Legii nr. 112/1995, la a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie bunul revendicat.

Acţiunea în revendicare de faţă a fost introdusă la data de 15 noiembrie 2007, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Raportat la situaţia de fapt existentă în cauză, instanţa de apel a avut în vedere faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială şi C. civ. art. 480, ca lege generală, precum şi cea a raportului dintre legea internă şi Convenţia europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanţa de recurs, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Cu privire la problema existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că: „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ş.a.).

În mod judicios s-a reţinut în cauză că în soluţionarea acestei acţiuni, întemeiată de reclamant, pe dreptul comun reprezentat de art. 480 C. civ., nu se poate face abstracţie de dispoziţiile legii speciale de reparaţie.

S-a reţinut că singurul demers realizat de reclamant, anterior promovării acţiunii de faţă pentru restituirea imobilului a constat în acţiunea formulată în 29 mai 2004, în contradictoriu cu Primăria Municpiului Bucureşti, soluţionată prin sentinţa civilă nr. 1556/2006 a Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, prin care pârâta menţionată a fost obligată la soluţionarea notificării formulate de reclamant, în temeiul Legii nr. 10/2001.

În acest context, împrejurarea că acţiunea în revendicare a fost introdusă după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, are drept consecinţă faptul că fostul proprietar, deşi are în mod incontestabil deschisă calea acţiunii directe în revendicarea bunului, câtă vreme prevederile legii speciale nu exclud expres sau implicit, acţiunea în revendicare formulată împotriva cumpărătorului, posesor al imobilului, analiza temeiniciei acesteia trebuie realizată cu luare în considerare a criteriilor de comparaţie, la care a făcut referire Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cadrul deciziei nr. 33/2008.

Referitor la susţinerea reclamantului vizând nevalabilitatea titlului statului, instanţa de apel a reţinut că în prima faza procesuală, analizându-se argumentele reclamantului în susţinerea acţiunii în revendicare, s-a statuat că imobilul intră sub incidenţa Legii 10/2001. Or, prin adoptarea Legii nr. 10/2001, această preluare a fost declarată, în puterea legii, ca fiind abuzivă.

Reclamantul nu beneficiază de o hotărâre judecătorească anterioară de obligare a statului la restituirea imobilului în natură şi nici de o hotărâre emisă de o autoritate administrativă, care să îi fi recunoscut dreptul la restituirea în natură a imobilului în litigiu, ci invocă în susţinerea acţiunii în revendicare, titlul de proprietate deţinut de autorul său, prevalându-se de faptul că acesta provine de la titularul originar al dreptului şi de caracterul abuziv al deposedării autorului său.

Instanţa de apel a apreciat că o atare constatare nu îl îndreptăţeşte să spere că se va da preferabilitate titlului său în faţa titlului pârâţilor.

Aprecierea existenţei unui bun în patrimoniul reclamantului implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate de jurisprudenţa Curţii Europene atât a unui bun actual cât şi a unei speranţe legitime de valorificare a dreptului de proprietate.

În cauza Atanasiu şi alţii contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010), Curtea europeană şi-a nuanţat modalitatea de abordare, realizând o distincţie tranşantă între dreptul la restituire şi dreptul la despăgubiri, Curtea reţinând că:

„134. (...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. l din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea „bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

140. (...) existenţa unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

S-a statuat că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului. în caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.

Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual" în accepţiunea dată de hotărârea pilot, nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefiincţionarea Fondului Proprietatea, ce reprezenta, până la acel moment, un element esenţial în recunoaşterea dreptului la restituire.

Or, în cauză, aşa cum s-a arătat, reclamantul nu deţine o hotărâre prin care statul sau autorităţile publice să fi fost obligate, anterior formulării acţiunii de faţă, să-i restituie, în natură, imobilul revendicat.

Deşi în apel se face referire la obţinerea de către reclamant a sentinţei civile nr. 1556/2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, prin care i s-ar fi recunoscut dreptul pretins, verificând cuprinsul deciziei civile nr. 312/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin care s-a soluţionat apelul împotriva hotărârii menţionate, Curtea constată că, prin această hotărâre, s-a dispus obligarea Primăriei Mun. Bucureşti, investită de acelaşi reclamant, cu soluţionarea notificării întemeiată pe Legea nr. 10/2001, având ca obiect imobilul revendicat, să soluţioneze notificarea.

Din cuprinsul acestei hotărâri nu rezultă că în favoarea reclamantului ar fi fost recunoscut, de către instanţele naţionale, în contradictoriu cu Primăria, dreptul de proprietate, în sensul de a se fi dispus restituirea în natură a imobilului revendicat, către reclamant.

De altfel, chiar prin notificarea formulată reclamantul nu a solicitat restituirea în natură a imobilului ci acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru acesta.

În consecinţă, în aplicarea acestor statuări obligatorii, instanţa de apel a statuat că deşi reclamantul deţine un „bun", în accepţiunea Curţii Europene, astfel cum se desprinde din jurisprudenţa formată în aplicarea art. l din Protocolul nr. 1, acesta nu rezidă într-un drept la restituirea în natură a bunului, care să susţină pretenţiile sale în acţiunea în revendicare, prin care se tinde la redobândirea posesiei, ca stare de fapt, ci într-un drept de creanţă, susceptibil a fi valorificat în procedura Titlului VII al Legii nr. 247 /2005.

În ceea ce îi priveşte pe pârâţi, instanţa de apel a reţinut că deţin un „bun actual" în sensul Convenţiei, deoarece au cumpărat apartamentele în litigiu, imobile asupra cărora aceştia continuă să exercite posesia şi în prezent, în baza unei legi în vigoare - Legea nr. 112/1995.

Aceste contracte nu au fost anulate, acţiunea în anularea acestor contracte, formulată de reclamant, fiind respinsă ca prescrisă iar la momentul încheierii lor, nici reclamantul şi nici autorii săi nu exercitaseră vreun demers prin care titlul statului să fi fost contestat.

Referitor la susţinerile reclamantului în sensul că dezdăunarea sa pe calea legii speciale nu este efectivă şi astfel ar apărea un conflict cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care se impune a fi tranşat în sensul admiterii acţiunii în revendicare, instanţa de apel a reţinut că prin hotărârea adoptată în cauza pilot Măria Atanasiu, dreptul la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea, ce prezenta, până la momentul adoptării deciziei amintite, un element esenţial în recunoaşterea dreptului la restituire.

Astfel, instanţa de contencios european nu a mai condiţionat recunoaşterea existenţei unui „bun" în patrimoniul titularului, de nefuncţionalitatea Fondului "Proprietatea1, ce reprezenta, până la acel moment, un element esenţial în recunoaşterea dreptului la restituire.

Schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligaţiei de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ şi administrativ, prin stabilirea obligaţiei Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente parag. 232.

Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual" în accepţiunea dată de hotărârea pilot, nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speţă, că reclamantul nu are un drept la restituire care să îl îndreptăţească la redobândirea posesiei imobilului, contrar susţinerilor acestuia, situaţie în care Curtea constată că reclamantul nu poate invoca în mod eficient garanţiile art. 1 din Protocolul 1.

Astfel nu pot fi primite nici susţinerile din apel în sensul că în contextul nefuncţionării Fondului Proprietatea, singura modalitate în care se poate asigura respectarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. l la C.E.D.O., pentru situaţia reclamantului este admiterea acţiunii în revendicare.

împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel a declarat recurs reclamantul B.L.M., solicitând admiterea recursului, admiterea excepţiei de neconvenţionalitate a prevederilor Legii nr. 10/2001 şi, ca o consecinţă a înlăturării acestor norme şi judecarea cauzei potrivit dispoziţiilor art. 480 C. civ., cu aplicarea prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, admiterea acţiunii şi obligarea pârâţilor la a-i lăsa apartamentele pe care le ocupă, în deplină proprietate şi liberă folosinţă.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că hotărârile pronunţate în cauză au încălcat grav dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie a cărui aplicare, potrivit art. 11 sin 20 din Constituţie se face ori de câte ori legea română vine în contradicţie cu normele şi principiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

Recurentul-reclamant a susţinut că la dezbaterea pe fond a cererii de apel dar şi în concluziile scrise a invocat şi argumentat excepţia de neconvenţionalitate a Legii nr. 10/2001, aspect care nu se regăseşte în nici un fel în soluţia atacată cu recurs.

Recurentul-reclamant, în motivarea excepţiei de neconvenţionalitate a prevederilor Legii nr. 10/2001, a susţinut că trebuie să i se recunoască, în temeiul celor statuate prin jurisprudenţa C.E.D.O., accesul la o cale viabilă de rezolvare a solicitării, impunându-se concluzia înlăturării dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ca urmare a constatării caracterului neconvenţional al acestui act normativ special, urmare a întrunirii trăsăturii lipsei de eficacitate.

Recurentul-reclamant a susţinut că indiferent de soluţia adoptată, securitatea circuitului civil va fi afectată, respingerea acţiunii periclitând dreptul de proprietate recunoscut reclamantului prin art. 2 alin. (2) (în forma în vigoare la data introducerii acţiunii) al Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, admiterea acţiunii sale, afectează efectele contractelor de vânzare - cumpărare încheiate de către chiriaşii - cumpărători.

Împrejurarea abrogării, ulterioare, alin. (2) din art. (2) din Legea nr. 10/2001 nu poate să răpească reclamantului, acest drept recunoscut deja, acest bun, intervenţia legislativă a statului pe parcursul judecării unei cauze care îi priveşte direct, nefiind conforma principiilor deduse din art. 1 al Primului Protocol la Convenţia C.E.D.O. sau garanţiilor instituite de art. 6 din acelaşi act european.

Recurentul-reclamant a susţinut că deţine un drept patrimonial care se analizează ca un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie deoarece formulase notificare pentru imobilul în litigiu în temeiul Legii nr. 112/1995, demersurile sale fiind iniţiate încă de la adoptarea Legii nr. 112/1995, când şi-a revendicat proprietatea.

Vânzând unui terţ apartamentele pe care ar fi trebuit să le restituie, statul 1-a privat pe reclamant de posibilitatea de a redobândi posesia asupra acestora (mutatis mutandis, Guillemin împotriva Franţei, Hotărârea din 21 februarie 1997).

Recurentul-reclamant a arătat că a formulat în 2001 notificare pentru imobilul în litigiu, în temeiul Legii nr. 10/2001 şi deşi printr-o sentinţă civila s-a confirmat preluarea abuziva a imobilului, de către statul comunist, constatându-se şi dreptul său la despăgubiri pentru apartamentul vândut, în cei peste 10 ani care au trecut de la formularea notificării, n-a primit nicio despăgubire efectivă.

Recurentul-reclamant a susţinut că se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive, beneficiind şi de o hotărâre judecătorească definitivă care i-a confirmat explicit dreptul de proprietate dar în primul rând, de recunoaştere legislativă a dreptului său de proprietate, prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data introducerii acţiunii aşa cum am arătat anterior.

Pârâţii, deţinători şi ei ai unor titluri asupra apartamentului, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti de menţinere a contractului dispun la rândul lor, de un „bun" însă viciul care afectează titlul autorului lor - statul -, radiază implicit şi în privinţa propriului lor titlu, fapt de natură să împiedice recunoaşterea preferabilităţii titlului lor în concurs cu cel al reclamantului mai bine caracterizat.

Cu alte cuvinte întrucât ambele părţi litigante deţin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil şi au un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, trebuie recunoscută preferabilitatea titlului înfăţişat de reclamant, ca fiind cel originar şi mai bine caracterizat provenind de la proprietarul iniţial care obţinuse bunul în condiţii de perfectă legalitate, necontestat şi anterior naţionalizării sale.

Recurentul-reclamant a mai susţinut că înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenţiei Europene, fapt permis de Constituţie, dar şi de decizia nr. 33/2008 dată în interesul legii astfel că trebuie să se facă aplicarea directă a Convenţiei cu consecinţa înlăturării preferabilităţii contractelor de vânzare - cumpărare în raport de modul în care s-a produs privarea de proprietate a adevăratului titular, respectiv a reclamantului.

Recurentul-reclamant a mai susţinut că, în aceste condiţii, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantului către chiriaşi.

În soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii nu se va putea opune argumentul referitor la suportarea de către pârâţi, în acest context, a consecinţelor răspunderii statului pentru adoptarea unor norme neconforme cu Convenţia, deoarece acest risc a fost eliminat prin adoptarea Legii nr. 1/2009 care îi dă dreptul chiriaşului cumpărător la posibilitatea obţinerii chiar a valorii actuale de piaţă a imobilului şi în orice caz, cel puţin la obţinerea efectivă de despăgubiri băneşti reprezentând preţul actualizat plătit pentru imobil, din această perspectivă fiind îndeplinită terţa cerinţă impusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia sa în interesul legii, privitoare la neafectarea altui drept protejat.

Recursul este nefondat pentru considerentele care succed.

Fiind învestite cu o acţiune în revendicare promovată la data de 15 noiembrie 2007, astfel cum a fost precizată de reclamant, cu privire la un imobil preluat ca efect al Decretului nr. 92/1950, instanţele, au avut de analizat dacă reclamantul justifică un drept de proprietate, posibil de valorificat pe această cale, în condiţiile în care pentru situaţia unor astfel de imobile fusese adoptată, ca act normativ special, Legea nr. 10/2001.

Sub acest aspect, deşi recurentul-reclamant pretinde că are un bun susceptibil de protecţie conform art. 1 din Protocolul nr. 1, în realitate titlul reclamantului nu a fost confirmat jurisdictional anterior, pentru a se putea prevala de el în cadrul acţiunii în revendicare.

Aprecierea existenţei unui „bun" în patrimoniul reclamantului implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual", cât şi a unei „speranţe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.

Se observă, în jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun".

Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti - prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, chiar dacă nu avea caracter definitiv - reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanţii au chiar un „bun actual" ori doar un „interes patrimonial" de a obţine restituirea în natură, cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Păduraru, parag. 83-87; cauza Porţeanu, parag. 339), în cauza Atanasiu şi alţii contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a statuat că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 143).

Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a modului de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Astfel, dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autorilor reclamantului şi speranţa redobândirii exerciţiului acestuia, pierdut de multă vreme, nu sunt asimilabile noţiunii de bun, ci corespund mai degrabă unei „simple speranţe de restituire", nici măcar unei „speranţe legitime" care să poată fi corelată cu o bază suficientă în dreptul intern (de ex., o jurisprudenţă bine stabilită care să statueze că în situaţia unor asemenea imobile, obiect de reglementare a unei legi speciale de reparaţie, posibilitatea recuperării lor există în condiţiile dreptului comun, indiferent de regimul juridic al imobilului).

Contrar susţinerii recurentului-reclamant, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenţei recente a instanţei de contencios european, este necesar ca, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele să fi recunoscut părţii calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza - pilot Atanasiu şi alţii împotriva României, parag. 140).

Aşadar, pentru deţinerea unui bun nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se fi constatat nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe şi o dispoziţie în sensul restituirii bunului către reclamant.

A fortiori, nu este suficient să se fi constatat nevalabilitatea preluării în chiar judecata acţiunii în revendicare pentru a se considera, că reclamantul este beneficiarul unui bun.

Din aceeaşi hotărâre - pilot (cauza Atanasiu c. Românie) rezultă că transformarea într-o „valoare patrimonială" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (parag. 142).

În speţă, reclamantul a iniţiat procedura administrativă prevăzută de dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001 şi, dat fiind refuzul Primarului Municipiului Bucureşti de a soluţiona notificarea reclamantului, prin sentinţa nr. 1556/22 noiembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, rămasă definitivă prin decizia nr. 312 din 7 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă pronunţată în Dosarul nr. 36751/3/2006 (depusă la Dosarul nr. 39928/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă), acest pârât a fost obligat să emită dispoziţie motivată privind notificarea formulată de reclamant sub nr. 790/2001 privind imobilul din Bucureşti, str. Intrarea P.V., sector 2, pârâtul fiind obligat totodată la plata daunelor cominatorii de 50 RON/zi de întârziere până la executarea hotărârii.

Reclamantul, deşi avea posibilitatea legală de a pune hotărârea astfel obţinută în executare, prin folosirea mijloacelor coercitive prevăzute de lege - în cazul în care pârâtul nu s-ar fi conformat de bunăvoie obligaţiei stabilite de instanţă în sarcina sa - nu a produs dovezi în acest sens pentru a se putea constata că au fost îndeplinite astfel şi celelalte cerinţe vizând epuizarea procedurii, apte să îi confirme existenţa dreptului în patrimoniu.

Referitor la hotărârea judecătorească menţionată, de care reclamantul a înţeles să se prevaleze, susţinând că prin aceasta s-a confirmat preluarea abuzivă a imobilului de către statul comunist şi s-a constatat dreptul său la despăgubiri, în mod corect a reţinut instanţa de apel că din cuprinsul acesteia nu rezultă că în favoarea reclamantului ar fi fost recunoscut un drept de proprietate, în sensul de a se fi dispus restituirea în natură a imobilului revendicat.

Cum reclamantul nu justifică existenţa „bunului actual", soluţia din acţiunea în revendicare formulată de acesta nu putea fi decât în sensul respingerii, pentru considerentele menţionate anterior.

Deşi este real că pârâţii, la rândul lor, au exhibat titluri de proprietate (respectiv contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 cu privire la care cererea în constatarea nulităţii a fost respinsă, ca prescrisă), ceea ce se impune, prioritar, în adoptarea soluţiei este împrejurarea că reclamantul, care a iniţiat demersul judiciar, nu a demonstrat că este titularul actual al dreptului a cărui protecţie au pretins-o.

Ca atare, admiterii acţiunii promovate de acesta nu se opune în primul rând, principiul securităţii juridice, ci împrejurarea că reclamantul nu a cerut protejarea unui drept actual.

În aceste condiţii, susţinerile recurentului-reclamant care vizează preferabilitatea titlului său în raport de cel al pârâţilor, rămân lipsite de suport.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant conform cărora hotărârile pronunţate în cauză au încălcat grav dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie a cărui aplicare, potrivit art. 11 sin 20 din Constituţie, se face ori de câte ori legea română vine în contradicţie cu normele şi principiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, nu se poate reţine că instanţa de apel a negat principiul constituţional al priorităţii reglementărilor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, consacrat de art. 11 şi art. 20 din Constituţia României, ci dimpotrivă, tocmai datorită recunoaşterii puterii acestei norme constituţionale a procedat la verificarea îndeplinirii de către reclamant a condiţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Conform art. l din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."

În raport de circumstanţele particulare ale speţei, instanţa a ajuns la concluzia că reclamantul nu este titularul unui „bun" şi că, aşa fiind, nu beneficiază de protecţia prevăzută de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

În jurisprudenţa sa, C.E.D.O. a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.

Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat şi aflate în posesia unei alte unităţi deţinătoare nu vine în conflict cu norma europeană şi se înscrie în soluţiile de restituire a bunurilor confiscate adoptate de stat.

Fiind reglementată prin norme cu caracter special, respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.

Recurentul-reclamant a mai invocat faptul că împrejurarea abrogării, ulterioare, a alin. (2) din art. (2) din Legea nr. 10/2001, nu poate să-i răpească acest drept recunoscut deja, acest bun şi că intervenţia legislativă a statului pe parcursul judecării unei cauze care îl priveşte direct, nu este conformă principiilor deduse din art. 1 al Primului Protocol la Convenţia C.E.D.O. sau garanţiilor instituite de art. 6 din acelaşi act european.

Nici această apărare nu poate fi primită având în vedere că, deşi este adevărat că art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data promovării acţiunii statua că, în cazul preluării fără titlu valabil, persoana îndreptăţită îşi păstra calitatea de proprietar avută anterior preluării, textul prevedea în partea lui finală că această calitate putea fi exercitată numai după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor acestei legi. Prin urmare, consolidarea dreptului de proprietate al celui deposedat fără titlu valabil de către stat presupunea şi în varianta iniţială a Legii nr. 10/2001, urmarea procedurii acestei legi şi îndeplinirea tuturor celorlalte condiţii pe care ea le prevedea pentru restituirea bunului astfel preluat.

Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicţie deplină.

În plus, prin decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei pretins îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.

În consecinţă, aşa cum s-a reţinut şi în considerentele deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.

În aplicarea art. 6 din Convenţie, analizarea condiţiilor privind exerciţiul unui anumit drept este subsecventă dreptului de a se adresa unui tribunal, în conformitate cu procedurile legale instituite de stat prin norme de drept care, sub aspectul analizat, sunt explicite, accesibile şi previzibile.

Recurentul-reclamant a invocat prin cererea de recurs, excepţia de neconvenţionalitate a prevederilor Legii nr. 10/2001, în motivarea căreia a susţinut că trebuie să i se recunoască, în temeiul celor statuate prin jurisprudenţa C.E.D.O., accesul la o cale viabilă de rezolvare a solicitării şi că se impune concluzia înlăturării dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ca urmare a constatării caracterului neconvenţional al acestui act normativ special, dată fiind lipsa sa de eficacitate.

Cu privire la această excepţie, recurentul-reclamant a susţinut că a invocat-o şi cu ocazia dezbaterii pe fond a cererii de apel, însă instanţa de apel nu a răspuns acestei excepţii.

Din verificarea lucrărilor cauzei se constată că prin încheierea din 22 martie 2012, când au avut loc dezbaterile pe fond asupra apelului, s-a consemnat că reclamantul, prin apărător a solicitat să se ia act că înţelege să invoce neconvenţionalitatea art. 18 din Legea nr. 10/2001, iar prin notele scrise depuse cu acest prilej, a solicitat să fie înlăturate aceste dispoziţii iar cauza să fie soluţionată potrivit normelor dreptului comun şi în conformitate cu art. l din primul Protocol adiţional la Convenţie susţinând că în judecarea acţiunii în revendicare instanţele trebuie să analizeze: existenţa unui bun în sensul Convenţiei în patrimoniul reclamantului; neconvenţionalitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 prin raportare la speţă; asigurarea securităţii şi stabilităţii circuitului juridic şi neatingerea altui drept de proprietate, apărat de convenţie.

Or, prin considerentele deciziei pronunţate, redate în expunerea lucrărilor cauzei, instanţa de apel şi-a motivat judicios soluţia de respingere a apelului şi, printr-o corectă interpretare şi aplicare a legii la situaţia de fapt, a răspuns tuturor apărărilor şi criticilor formulate de reclamant, inclusiv chestiunii privind pretinsa neconvenţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 prin raportare la speţă, având în vedere că analiza de neconvenţionalitate a legii interne nu implică examinarea „in abstracto" a legii ci o cercetare a împrejurării dacă modul în care legea e interpretată şi aplicată într-un anumit caz riscă să conducă la încălcarea convenţiei.

Astfel, referitor la susţinerile reclamantului în sensul că dezdăunarea sa pe calea legii speciale nu este efectivă şi că astfel ar apărea un conflict cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care se impune a fi tranşat în sensul admiterii acţiunii în revendicare şi înlăturării dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, instanţa de apel corect a reţinut, că prin hotărârea adoptată în cauza pilot Măria Atanasiu, dreptul la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea, ce prezenta, până la momentul adoptării deciziei amintite, un element esenţial în recunoaşterea dreptului la restituire.

Instanţa de apel corect a statuat că schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligaţiei de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ şi administrativ, prin stabilirea obligaţiei Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente şi că, aşa fiind proprietarul care nu deţine un „bun actual" în accepţiunea dată de hotărârea pilot, nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, iar în speţă, reclamantul nu poate invoca în mod eficient garanţiile art. 1 din Protocolul 1 şi nici nu pot fi primite apărările acestuia conform cărora, în contextul nefuncţionării Fondului Proprietatea, singura modalitate în care se poate asigura respectarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., ar fi, în cazul său, admiterea acţiunii în revendicare.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în temeiul art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamantul B.L.M. împotriva deciziei nr. 147A din 29 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 noiembrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 6587/2012. Civil. Revendicare imobiliară....  ICCJ. Decizia nr. 7139/2012. Civil. Pretenţii. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 7071/2012. Civil. Legea 10/2001. Revendicare imobiliară. Recurs