ICCJ. Decizia nr. 659/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 659/2012

Dosar nr. 5281/110/2008

Şedinţa publică din 6 februarie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 684 din 28 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. 5281/110/2008 s-a respins ca inadmisibilă acţiunea în revendicare formulată de reclamantul I.A., reţinându-se în esenţă următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 07 august 2010, sub nr. 5281/110, reclamantul I.A. a chemat în judecată pe pârâţii SC P. SA, SC A.R SRL, SC W. SRL şi Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor să îi lase în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 80000 mp teren aferent fabricii SC P. SA, fosta Fabrică de postav I. SA.

În motivarea cererii, s-au arătat, în esenţă, următoarele:

Reclamantul şi vărul său, chematul în garanţie A.I., sunt moştenitorii lui A.I., întemeietorul Fabricii de Postav şi Lână Pieptănată A.I. SA. Fabrica a fost naţionalizată în baza Legii nr. 119/1948, după naţionalizare fiind denumită P. După 1989, Tesătoria P. s-a transformat în SC P. SA, fabrică cu capital integral de stat. În 2003, întreprinderea s-a divizat în SC W. SRL şi SC P. SA., prima dintre societăţi preluând 39,97 % din activele SC P. SA, respectiv terenuri, clădiri şi utilaje, în total 26 438, 74 mp.

În anul 2006, Tribunalul Bacău a dispus deschiderea procedurii falimentului pentru pârâta SC P. SA, moment la care pârâta deţinea în patrimoniul său o suprafaţă de 80.969 mp, în cotă exclusivă şi 163 mp, în cotă indiviză, din bunul revendicat.

Deşi se cunoştea faptul că moştenitorii familiei I. au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, A.V.A.S. a organizat o vânzare la licitaţie publică a activelor SC P. SA, în urma căreia pârâta SC A.R. SRL a adjudecat suprafaţa de 54692,15 mp teren pe care se aflau edificate construcţii speciale.

Chematul în garanţie I.A. şi-a arogat de-a lungul timpului calitatea de moştenitor unic al defuncţilor C., A. şi I.I. şi a făcut demersuri pentru restituirea în natură a fostei ţesătorii I. Acesta a refuzat să fie mandatarul vărului său şi al mamei sale, în cadrul procedurii de restituire a imobilelor naţionalizate, şi, deşi ştia de existenţa acestora, la notificările formulate a ataşat mai multe declaraţii prin care afirma că este unicul moştenitor al familiei I.

Pe de altă parte, reclamantul a adresat SC P. SA notificarea din 13 august 2001, notificarea fiind soluţionată în sensul respingerii cererii de restituire în natură şi a capătului de cerere subsidiar privind despăgubirile şi a declinat competenţa de soluţionare a notificării.

Reclamantul a reiterat notificarea în 2005, iar pârâta i-a răspuns în sensul că s-a pronunţat asupra notificării, adresa de răspuns fiind contestată în instanţă de către reclamant, însă contestaţia a fost respinsă irevocabil pentru lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei.

De-asemenea, în cursul anului 2001, reclamantul a adresat mai multe notificări către A.V.A.S.

Imobilul în litigiu a fost preluat abuziv, nefiind respectate nici măcar prevederile Legii nr. 119/1948, care la rândul ei încălca Constituţia din 1948 şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, iar autorul reclamantului nu a primit nicio despăgubire. Ca atare, acesta poate fi restituit în natură.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480, 481 C. civ.

La cerere au fost ataşate înscrisuri, în copie.

Pârâtul SC A.R. SRL a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În susţinerea acestei excepţii, s-a arătat acţiunea nu poate fi primită faţă de Decizia nr. 33/2008, care statuează cu privire la aplicarea prioritară a legii nr. 10/2001, precum şi în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care prevede că imobilele evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri şi nu la restituirea în natură a imobilului.

De-asemenea, având în vedere că reclamantul şi vărul său, A.I. nu au dezbătut succesiunea bunicului lor, A.I., iar bunurile revendicate sunt indiviziune, acţiunea este inadmisibilă, fiind încălcat principiul unanimităţii.

Mai arată pârâta că reclamantul nu critică în nici un fel dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în raport cu C.E.D.O., iar admiterea acţiunii ar duce la încălcarea securităţii raporturilor juridice.

Pârâta a mai invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, precum şi a lipsei de obiect, iar pe fondul cauzei a arătat că acţiunea este netemeinică, deoarece reclamantul nu face în nici un mod dovada faptului că autorul său a fost singurul acţionar al fabricii I. De-asemenea, pârâta are un titlu preferabil, constând în procesul verbal din 12 iulie 2006 încheiat cu A.V.A.S. Bucureşti.

Aceeaşi pârâtă a formulat cerere de chemare în garanţie a A.V.A.S. şi lui I.A.

Prin cererea formulată în contradictoriu cu A.V.A.S., s-a solicitat obligarea acesteia la restituirea preţului plătit la achiziţionarea imobilului în litigiu proporţional cu măsura admiterii acţiunii, şi la plata cu titlu de daune interese a sporului de valoare al imobilului, pentru perioada cuprinsă între momentul adjudecării la licitaţie publică şi momentul evingerii, cu cheltuieli de judecată.

În contradictoriu cu chematul în garanţie I.A., pârâta a cerut obligarea acestuia la returnarea sumei de 450.000 euro, conform art. 4.4 din contractul de vânzare-cumpărare, prin care chematul în garanţie a vândut drepturile litigioase din dosarul nr. 2988/2002, ce privea imobilul în litigiu. Se solicită obligarea chematului în garanţie la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta SC W. SRL a formulat la rândul ei întâmpinare, prin care a invocat inadmisibilitatea acţiunii, pe considerentul că imobilul revendicat este în indiviziune, astfel încât acţiunea trebuia introdusă de către toţi moştenitorii, precum şi faţă de existenţa legii speciale, nr. 10/2001, care este aplicabilă în speţă, conform Deciziei nr. 60/2007. Pârâta a mai invocat excepţia lipsei calităţii de proprietar a reclamantului, care nu a depus la dosarul cauzei nici un act de proprietate pentru imobilul în litigiu.

De-asemenea, pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a A.V.A.S. şi a S.I.F. Moldova, prin care a solicitat obligarea chematelor în garanţie la plata de despăgubiri proporţional cu admiterea acţiunii, precum de daune interese reprezentând sporul de valoare al imobilului revendicat, calculat la momentul evingerii pârâtei, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, s-a arătat, în esenţă, că, urmare a privatizării SC P. SA, S.I.F. Moldova SA a devenit acţionar al SC P. SA, în proporţie de 39, 97 %. Prin divizarea pârâtei SC P. SA şi a înfiinţării SC W. SRL, aceasta din urmă a cumpărat acţiunile S.I.F. Moldova.

Chematul în garanţie I.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, de-asemenea, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport de Decizia nr. 33/2008 şi de faptul că imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale, astfel încât nu se mai poate restitui în natură.

Se mai arată că reclamantul a urmat procedura administrativă şi judiciară prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar demersurile acestuia au rămas fără rezultat favorabil. Astfel, contestaţia formulată de reclamant împotriva dispoziţiei emise de SC P. SA a fost respinsă irevocabil, ca şi cererile de intervenţie formulate de către reclamant şi mama sa, în dosarul nr. 5758/2001 al Tribunalului Bacău, dosar în care chematul în garanţie a fost reclamant şi care a fost soluţionat irevocabil în sensul că a fost obligat A.V.A.S. să propună despăgubiri pentru cota de 2/3 din valoarea „Ţ.B.”.

Pârâta A.V.A.S. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pentru aceleaşi considerente ca şi cele invocate de ceilalţi pârâţi, iar pe fond s-a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Pârâta-chemată în garanţie A.V.A.S. a formulat întâmpinare la cererile de chemare în garanţie formulate de SC A.R. SRL şi SC W. SRL, solicitând respingerea acestora ca neîntemeiate.

Chemata în garanţie S.I.F. Moldova SA a formulat, la rândul ei, cerere de chemare în garanţie a A.V.A.S. şi a Statului Român, reprezentat prin A.V.A.S., arătând, în esenţă, că acţiunile pe care le-a deţinut la SC P. SA au fost primite de la A.V.A.S., astfel încât aceasta trebuie să răspundă pentru evicţiune şi pentru daune.

De-asemenea, a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC W. SRL, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a apărătorului pârâtei, excepţia tardivităţii cererii de chemare în garanţie şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.I.F. Moldova SA.

Reclamantul a formulat la dosar note scrise prin care a solicitat respingerea excepţiilor invocate de pârâţi. Astfel, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, sub cele patru aspecte invocate de către pârâta SC A.R. SRL, s-a arătat, în esenţă, că acţiunea nu se circumscrie sferei de aplicare a Deciziei nr. 33/2008 a Î.C.C.J., deoarece notificarea reclamantului nu a fost soluţionată nici până în prezent, iar dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile, deoarece acest text de lege priveşte ipoteza restituirii în natură în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar nu în cadrul acţiunii în revendicare. În ceea ce priveşte încălcarea regulii unanimităţii, se invocă decizia C.E.D.O. în cauza „Lupaş c. României”, precum şi faptul că I.A. nu ar avea interes să formuleze acţiune în revendicare. Contrar susţinerilor pârâtei, mai arată reclamantul că nu a epuizat fără rezultat procedura specială a Legii nr. 10/2001, astfel încât nu se poate considera că prezenta acţiune ar reprezenta un demers abuziv, efectuat după respingerea notificării.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC A.R. SRL, se solicită respingerea acesteia, întrucât această societate este deţinătoarea în prezent a unei fracţiuni din patrimoniul fostei fabrici I.

Reclamantul a mai solicitat respingerea excepţiei lipsei de obiect a acţiunii, precum şi a excepţiei inadmisibilităţii invocată de chematul în garanţie I.A., pentru considerentele arătat mai sus.

Prin încheierea din data de 13 mai 2009, instanţa a suspendat judecata cauzei, conform art. 244, pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. 2988/32/2002 al Curţii de Apel Bacău.

Cauza a fost repusă pe rol la termenul de judecată din 28 aprilie 2010, când instanţa a pus în discuţia părţilor şi a rămas în pronunţarea cu privire la excepţia inadmisibilităţii, apreciind că trebuie soluţionată cu prioritate faţă de celelalte excepţii şi faţă de fondul cauzei, conform art. 137 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând excepţia inadmisibilităţii cererii, instanţa a reţinut că excepţia a fost invocată de către pârâţii SC A.R. SRL, SC W. SRL şi Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, precum şi de către chematul în garanţie I.A., în susţinerea acesteia fiind invocate, în esenţă, Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Î.C.C.J. în interesul legii, dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 şi încălcarea regulii unanimităţii aplicabilă, conform jurisprudenţei consacrate, în materia revendicării.

În ceea priveşte inadmisibilitatea acţiunii, ca urmare a pronunţării deciziei nr. 33/2008 a Î.C.C.J., instanţa constată că s-au invocat ambele teze dezbătute în cuprinsul deciziei, respectiv opţiunea între procedura specială a Legii nr. 10/2001 şi dreptul comun reprezentat de acţiunea în revendicare, precum şi conflictul dintre Legea nr. 10/2001 şi C.E.D.O., ce s-ar naşte prin încălcarea art. 6 din C.E.D.O., în cazul respingerii acţiunii în revendicare ca inadmisibilă.

Deşi decizia sus-amintită nu a tranşat într-un mod neechivoc problema admisibilităţii acţiunilor în revendicare, neputând fi aplicată direct în numeroase situaţii de speţă, în cauză teza I din decizie este pe deplin aplicabilă şi obligatorie conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., Î.C.C.J. statuând în mod clar că, în aplicarea regulii electa una via, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare.

Or, în speţă, reclamantul a uzitat de procedura specială Legii nr. 10/2001, iar susţinerile sale, în sensul că acţiunea este admisibilă deoarece procedura este pendinte la A.V.A.S., nefiind finalizată până în prezent, nu prezintă relevanţă, întrucât în considerentele deciziei nu se face distincţie, după cum procedura legii nr. 10/2001 a fost sau nu epuizată.

Referitor la al doilea aspect din Decizia nr. 33/2008, instanţa constată că Î.C.C.J. a hotărât că aplicarea altor dispoziţii legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenţiei, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenţie aparţinând altor persoane.

Sub acest aspect se pune problema dacă, în speţă, imperativul urmării cu prioritate a procedurii legii nr. 10/2001 este de natură să-i încalce reclamantului dreptul de acces la justiţie prevăzut de art. 6 din C.E.D.O., iar în caz afirmativ, dacă nu se încalcă, prin admiterea acţiunii în revendicare, principiul securităţii raporturilor juridice, prin lezarea drepturilor pârâtelor (aceasta fiind de fapt o problemă de fond, de temeinicie a acţiunii în revendicare).

Reclamantul susţine că nu are alt mijloc de valorificare a dreptului său de proprietate şi că admiterea excepţiei ar încălca atât art. 6 din C.E.D.O. cât şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O.

Instanţa de fond a apreciat că admiterea excepţiei inadmisibilităţii nu încalcă art. 6 din C.E.D.O.; prin prisma dreptului de acces la justiţie, deoarece, promovarea prezentei acţiuni nu reprezintă singura cale procedurală pe care o are reclamantul pentru a-şi valorifica drepturile.

Astfel, întrucât notificarea depusă la A.V.A.S. nu a fost încă soluţionată, fiind într-adevăr încălcat orice termen rezonabil de soluţionare a acesteia, reclamantul se poate prevala de Decizia nr. XX/2007 a Î.C.C.J. şi poate solicita instanţei competente să se pronunţe pe fondul notificării.

Este evident însă că, soluţionarea unei astfel de acţiuni nu se poate face decât cu respectarea puterii de lucru judecat a Deciziei nr. 146/2008 a Curţii de Apel Bacău, prin care s-a statuat în mod irevocabil atât cu privire la imposibilitatea restituirii în natură a imobilelor revendicate de către reclamant, faţă de incidenţa în speţă a art. 29 din lege, în sensul că pentru imobil persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri, imobilul fiind în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, cât şi cu privire la cota ce i s-ar cuveni reclamantului, respectiv 1/3 din valoarea imobilului.

În ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii în revendicare în baza art. 29 din lege, instanţa de fond a apreciat că acest argument nu poate fi primit în susţinerea excepţiei, deoarece, astfel cum a arătat şi reclamantul, acţiunea nu a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, astfel încât imposibilitatea restituirii în natură în cadrul procedurii speciale nu are relevanţă în cadrul unei acţiuni în revendicare. În speţă, imposibilitatea restituirii în natură echivalează practic cu netemeinicia acţiunii în revendicare, ceea ce presupune analizarea pe fond a drepturilor părţilor, inclusiv din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., or pronunţându-se pe excepţia inadmisibilităţii instanţa nu este îndrituită a face o astfel de analiză, deoarece părţile nu au formulat concluzii pe fond.

Cu toate acestea, instanţa de fond a constat că în speţă imposibilitatea restituirii în natură, conform Legii nr. 10/2001 este una juridică şi nu una materială, deoarece imobilul revendicat există în materialitatea lui, iar singura problemă care s-ar pune, odată surmontată problema inadmisibilităţii, ar fi atingerea adusă drepturilor pârâţilor SC A.R. SRL şi SC W. SRL şi posibila încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice.

În concluzie, sub acest aspect, acţiunea nu apare ca inadmisibilă.

Pe de altă parte, din perspectiva imperativului respectării puterii de lucru judecat a Deciziei nr. 146/2008 a Curţii de Apel Bacău, acţiunea apare inadmisibilă şi sub cel de-al treilea aspect invocat de pârâţi, respectiv al încălcării principiului unanimităţii, în sensul că drepturile asupra imobilului aparţinând reclamantului şi vărului său, chematul în garanţie I.A. în indiviziune, acţiunea trebuia promovată de amândoi.

Este adevărat că, în cauza Lupaş contra României, Curtea de la Strassbourg a constatat că aplicarea nediferenţiată a principiului unanimităţii în acţiunile în revendicare încalcă art. 6 din C.E.D.O. în condiţiile în care unul sau mai mulţi coindivizari refuză să se alăture reclamantului, însă decizia curţii a fost nuanţată, lăsând posibilitatea instanţelor naţionale de aprecia în continuare cu privire la aplicarea acestui principiu, în funcţie de situaţia de fapt reţinută în speţă.

În cauză nu s-a făcut în mod neechivoc dovada că chematul în garanţie I.A. nu are interes în promovarea acţiunii în revendicare şi, ca atare, a refuzului său de a i de alătura reclamantului. Faptul că prin decizie irevocabilă i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri nu semnifică faptul că acesta nu ar fi interesat să dobândească bunul în materialitatea lui, iar faptul că însuşi chematul în garanţie a invocat încălcarea regulii unanimităţii denotă contrariul.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar aprecia ca dovedit refuzul lui I.A. de a promova acţiune în revendicare împreună cu reclamantul, date fiind disensiunile dintre cei doi, şi ca atare, s-ar pune problema accesului la justiţie al reclamantului, prin aplicarea deciziei C.E.D.O. indicate mai sus, instanţa constată că prin Decizia nr. 146/2008 a Curţii de Apel Bacău s-a stabilit în favoarea reclamantului un drept doar în cotă de 1/3 din imobilul respectiv, or prin prezenta acţiune este revendicat imobilul în integralitatea lui.

În concluzie, a considera prezenta acţiune admisibilă pentru respectarea accesului la justiţie al reclamantului duce la încălcarea chiar a puterii de lucru judecat a deciziei Curţii de Apel Bacău şi implicit la încălcarea principiului securităţii raportului juridic, al cărui corolar este respectarea puterii de lucru judecat, or în acest mod se încalcă, în egală măsură, art. 6 din C.E.D.O. şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Brumărescu c. României, Păduraru c. României).

Ca atare, acţiunea este inadmisibilă şi sub acest aspect, astfel încât faţă de toate considerentele ce preced, instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins ca atare acţiunea reclamantului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul I.A. iar prin decizia civilă nr. 6 din 26 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bacău – secţia civilă cauze cu minori, familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale s-a respins ca nefondat apelul reclamantului, reţinându-se următoarele considerente:

Dispoziţiile Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 în privinţa modalităţii de soluţionare a conflictului între Legea nr. 10/2001 şi prevederile dreptului comun în materie de revendicare sunt aplicabile în toate situaţiile în care imobilul revendicat este un imobil ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001 şi persoana care revendică este o persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în sensul Legii nr. 10/2001, indiferent că această persoană a urmat sau nu calea legii speciale.

Cu alte cuvinte, o persoană care ar fi îndreptăţită la măsuri reparatorii în sensul Legii nr. 10/2001 nu poate revendica, pe calea dreptului comun, un imobil care a fost preluat abuziv în perioada 1945 – 1989.

Decizia I.C.C.J. „vizează expresis verbis modalitatea de soluţionare a conflictului pozitiv de legi între prevederile Legii nr. 10/2001 şi cele ale dreptului comun în materie de revendicare.

Decizia nu face nicio distincţie între situaţiile în care, fiind vorba de imobile ce fac obiectul de reglementare al legii speciale prevederile sale ar fi sau nu aplicabile după cum persoana îndreptăţită a urmat sau nu calea legii speciale.

Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie arată în mod expres faptul că nu există un drept de opţiune între calea legii speciale şi calea dreptului comun, persoana îndreptăţită fiind obligată să urmeze calea legii speciale, prin urmare este irelevant faptul că odată urmată această cale, ea a condus la respingerea demersurilor, la admiterea lor, sau se află în curs de soluţionare.

Respingerea acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun ca inadmisibilă nu echivalează cu o privare a apelantului – reclamant privind accesul la justiţie prin încălcarea art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţinând sub acest aspect că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite, iar statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.

Întrucât instanţa de fond a respins acţiunea reclamantului în considerarea altor temeiuri de inadmisibilitate decât aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 102001, criticile apelantului cu privire la acest aspect sunt lipsite de obiect.

Prin motivele de apel, apelantul reclamant a criticat soluţia pronunţată de către instanţa de fond, respectiv admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi pentru faptul că instanţa de fond ar fi ignorat sancţionarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a regulii unanimităţii prin decizia dată în cauza Lupaş c. România.

Prin decizia evocată de apelant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a înlăturat de plano aplicarea regulii unanimităţii ci a limitat aplicarea acesteia, înlăturând-o doar în situaţiile în care reclamantul face dovada existenţei unor circumstanţe speciale care fac imposibilă apărarea dreptului de proprietate.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul I.A., solicitând casarea ei cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sub următoarele aspecte:

Astfel recurentul susţine că acţiunea sa nu se circumscrie sferei de aplicare a deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cum greşit a reţinut instanţa de apel.

În aceeaşi idee se susţine că deşi demarată încă din anul 2001, notificarea lui nu a fost soluţionată nici până în prezent.

Ca atare, susţine reclamantul, având în vedere ineficienţa practică a procedurii instituite de Legea nr. 10/2001, este pe deplin îndreptăţit să opteze pentru calea dreptului comun pentru a-şi valorifica drepturile.

O altă critică vizează neincidenţa regulii unanimităţii cu atât mai mult cu cât această regulă a fost sancţionată de C.E.D.O. în cauza Lupaş contra României; şi în considerarea faptului că nimic nu poate obliga coindivizarii să pună capăt stării de indiviziune.

În această idee, se învederează că unicului coindivizar în afară de el, A.I., i s-a recunoscut dreptul prin hotărârea executorie, pe calea deschisă de legea specială de reparaţie, drept urmare nu ar putea justifica un interes pentru o eventuală revendicare, care în fapt ar constitui tot o reparaţie.

Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele.

Prin acţiunea înregistrată la 7 august 2008 sub nr. 5281/110/2008 reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor de a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie întreaga suprafaţă de 80.000 m.p. aferentă fabricii SC P. SA Bacău, suprafaţă situată în B-dul Unirii a fostei Ţesătorii P. – fostă Fabrica de Postav şi Filatură de Lână Pieptănată A.I. SA şi construcţiile aferente imobilului.

Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, sunt incidente în cauză dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, dispoziţii ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv, cu dispoziţiile art. 480-481 C. civ., invocate de reclamant în acţiune.

Or, cu privire la acelaşi imobil reclamantul a formulat şi notificare în condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, şi din această perspectivă, dar şi a dispoziţiilor deciziei civile nr. 146/2008 a Curţii de Apel Bacău (prin care s-a stabilit în favoarea reclamantului un drept doar în cotă de 1/3 din imobilul respectiv), instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a legii, în condiţiile în care prin prezenta acţiune, reclamantul revendică întregul imobil.

Ca atare, în cauză este incidentă din această perspectivă şi excepţia puterii de lucru judecat în condiţiile art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ. raportat la dispoziţiile deciziei civile sus evocate, cum de altfel bine a reţinut instanţa de apel şi cea de fond.

Nefondată este şi critica legată de neincidenţa deciziei nr. 33/2007 dată în recurs în interesul legii de secţiile unite ale I.C.C.J., în condiţiile în care reclamantul a urmat procedura legii speciale.

Acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deşi admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte.

A considera altfel şi a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant, de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, Codul civil, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant.

Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială faţă de Codul civil, care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant fiind existenţa unei norme speciale şi a unei norme generale cu acelaşi domeniu de reglementare, situaţie în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.

Astfel, prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare. În temeiul art. 480 şi 481 C. civ.

Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a perfecţionat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios.

Or, în speţă, reclamantul nu se găseşte în niciuna din situaţiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, iar accesul la justiţie îi este asigurat prin contestaţia reglementată de legea specială.

Soluţia se impune justificat şi de faptul că referitor la exerciţiul aceluiaşi drept nu se poate accepta existenţa unui tratament juridic discriminatoriu şi inegal cu privire la aceeaşi categorie de persoane care se adresează justiţiei şi care invocă împrejurări de fapt şi de drept similare, urmărind acelaşi scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri.

Ca atare, nu este posibil ca în cadrul aceleiaşi categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedaţi abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. unu să îşi poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparaţie, iar alţii să poată acţiona în justiţie pe cale separată, nelimitat şi în acelaşi scop, de a obţine retrocedarea bunului, fapt contrar şi principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.

Art. 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale, însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.

În acelaşi timp, instanţa de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziţiei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei la instanţă. căreia i se oferă o jurisdicţie deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiţie.

Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă nici dispoziţiile art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.

Prin imposibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare de drept comun ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, norma arătată garantând protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Din perspectiva celor expuse instanţa de apel a examinat cauza şi prin prisma dispoziţiilor Deciziei nr. 33/2008 dată în recurs in interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel dispoziţiile Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 în privinţa modalităţii de soluţionare a conflictului între Legea nr. 10/2001 şi prevederile dreptului comun în materie de revendicare sunt aplicabile în toate situaţiile în care imobilul revendicat este un imobil ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001 şi persoana care revendică este o persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în sensul Legii nr. 10/2001, indiferent că această persoană a urmat sau nu calea legii speciale.

Or, reclamantul se află în această situaţie, motiv pentru care instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a legii.

Din perspectivă celor expuse, criticile recurentului inclusiv cele legate de principiul unanimităţii sunt nefondate, şi nefiind incidente nici dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata SC T. SRL, fostă SC A.R. SRL.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul I.A. împotriva deciziei nr. 6 din 26 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bacău – secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 februarie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 6421/2012. Civil. Conflict de competenţă....		ICCJ. Decizia nr. 667/2012. Civil. Despăgubiri Legea... →

ICCJ. Decizia nr. 659/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 659/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs