ICCJ. Decizia nr. 697/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 697/2012
Dosar nr. 2400/115/2009
Şedinţa publică din 7 februarie 2012
Deliberând în condiţiile art. 260 C. proc. civ., asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
1. Instanţa de fond
Tribunalul Caraş – Severin, prin sentinţa civilă nr. 263 din 22 februarie 2010, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul Z.C. împotriva pârâtului S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Caraş – Severin şi a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 100.000 € sau echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale.
Au fost respinse celelalte pretenţii ale reclamantului.
A fost respins capătul de cerere privind abrogarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale.
În motivarea acestei decizii Tribunalul, în esenţă, a susţinut următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş – Severin sub nr. 2400/115/2009, reclamantul Z.G.C. a chemat în judecată pârâtul S.R. prin M.F.P., solicitând despăgubiri materiale şi morale, atât pentru tatăl acestuia, Z.P.G., deţinut politic, luptător în rezistenţa anticomunistă, decedat în 1981, cât şi pentru reclamant, persoană persecutată politic între 1957/1991, conform înscrisurilor şi declaraţiilor de martori din dosar 1379.1/115/2007 şi dosar nr. 3332/115/2008 (dosare ce solicită a fi anexate).
În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că, despăgubirile materiale le solicită pentru casa din comuna Husnicioara, trecută abuziv la S.R., în 1959 şi nerestituită, în natură, conform Legii nr. 10/2001, nici în 2009 (proces pe rol la Drobeta Turnu Severin), dar şi pentru terenul agricol confiscat în 1959 şi nepredat nici în 1995, dar şi pentru aurul confiscat în 1963 şi nepredat nici în ziua de azi de S.R. Valoarea despăgubirilor materiale este de 590.000 Euro.
Daunele morale, apreciate la 500.000 euro au privit traumele psihice şi persecuţiile politice la care a fost supus în perioada 1957 – 1989, reclamantul încă din copilărie fiind strămutat din casa părintească, persecuţii care au continuat şi i-au afectat grav cariera civilă şi profesională: a fost degradat la gradul de soldat cu facultate, iar în cariera profesională a fost şi a rămas un simplu inginer, după 30 de ani de activitate pe şantierele hidroenergetice, de locuinţe, persecuţii care au continuat şi în regimul de după 1989.
În drept a invocat dispoziţiile art. 5 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 221/2009.
Ulterior, reclamantul a precizat starea de fapt, arătând că dispoziţia de restituire nr. 18/2004 privind casa din comuna Husnicioara, judeţul Mehedinţi, a fost dată de către primăria comunei la Legea nr. 10/2001 în baza notificării nr. 5670/2001, în anul 2004.
Refuzul primăriei de a-i preda imobilul prin proces verbal de punere în posesie, conform art. 4 din dispoziţia de restituire l-a determinat ca, în luna mai 2006 să înceapă acţiune de constatare prin executor judecătoresc şi apoi, în 2008, acţiune de recuperare valorică a casei prăbuşite şi a curţii, la instanţa din Drobeta Turnu Severin, conform Legii nr. 10/2001, acţiune la care în prezent a cerut suspendarea (conform cu avizul scrisorii recomandate către instanţa din Drobeta Turnu Severin) până la pronunţarea în prezenta cerere, conform Legii nr. 221/2009 art. 5 alin. (5).
Prin aceeaşi precizarea de acţiune, reclamantul a arătat că solicită instanţei acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit între anii 1956 - 2009, timp de peste 50 ani, conform art. 5 alin. (1) pct. a, în valoare de 500.000 Euro, respectiv 2.000.000 Ron; acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii casei folosite de stat 50 de ani şi nerestituită la Legea nr. 10/2001 şi echivalentul producţiei agricole pentru terenurile agricole, preluate abuziv în 1956 de S.R. din comuna Husnicioara, conform Registrului agricol din 1956,conform expertizelor tehnice anexate.
Reclamantul a mai precizat că nu a beneficiat de Decretul - Lege nr. 118/1990, deoarece decizia de persecutat politic este din mai 2009.
Tribunalul a reţinut următoarea stare de fapt:
Tatăl reclamantului, Z.G., a fost arestat la data de 02 iulie 1959 şi prin decizia Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 10052/1959 a fost internat într-o colonie de muncă pentru o perioadă de 24 luni, pentru manifestări duşmănoase la adresa regimului comunist. În timpul executării măsurii administrative a fost condamnat la 7 ani.
În temeiul art. 1 coroborat cu art. 3 lit. a) din O.U.G. nr. 214/1999 tatălui reclamantului i-a fost acordată calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă.
Prin sentinţa civilă nr. 1956 din 05 noiembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Caraş – Severin, în dosar nr. 1379.1/115/2007, a fost recunoscută calitatea de persecutat politic a reclamantului pentru perioada 1957 - 1964, pentru faptul că în această perioadă a fost strămutat împreună cu familia din localitatea Husnicioara în Drobeta Turnu Severin, având domiciliu obligatoriu în această localitate.
S-a apreciat că reclamantul, în calitate de descendent al tatălui său, Z.P.G., este îndreptăţit, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea tatălui său şi pentru prejudiciul moral prin care i-a fost afectată propria evoluţie.
Cu privire la cuantumul daunelor morale se reţine că acesta va fi stabilit prin raportare la consecinţele negative suferite de cel în cauză, în măsura probării acestora.
Cuantificarea prejudiciului moral trebuie să fie rezultatul unei aprecieri rezonabile, echitabile, a prejudiciului moral suferit.
Având în vedere aceste caracteristici ale prejudiciului moral, instanţa apreciază că, raportat la probatoriul administrat, prin obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 de euro sau echivalentul în lei la data plăţii, se asigură o reparaţie echitabilă.
Reclamantul a solicitat şi obligarea pârâtului la plata sumei de 590.000 euro, reprezentând despăgubiri materiale pentru casa părintească de la Husnicioara, curtea şi terenul agricol, aur şi argint, toate bunurile fiind confiscate în anul 1959.
Dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 prevăd că persoanele îndreptăţite în sensul legii pot să solicite obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare.
Capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale va fi respins în întregime pentru următoarele considerente:
Mai mult, la dosar există dispoziţia de restituire nr. 18 din 15 aprilie 2004 emisă de Primarul Comunei Husnicioara, prin care, în temeiul Legii nr. 10/2001, se restituie reclamantului, în natură, suprafaţa de 122 m.p. de teren.
După cum arată şi reclamantul în precizările de la dosar, în anul 2006 a efectuat demersuri pentru punerea în executare a dispoziţiei de restituire cu nr. 18/2004 prin intermediul executorului judecătoresc.
Reclamantul a mai solicitat şi acordarea de despăgubiri ca echivalent al folosirii casei din Husnicioara de către S.R. vreme de 50 de ani şi echivalentul valorii producţiei agricole pentru terenurile agricole, însă aceste petite exced despăgubirilor materiale care s-a urmărit a fi acordate în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
2. Instanţa de apel
Curtea de Apel Timişoara, prin decizia civilă nr. 240/ A din 15 februarie 2011, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. I şi II din O.U.G. nr. 62/2010 invocată de reclamant.
A fost admis apelul pârâtului S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Caraş – Severin şi a fost schimbată în parte sentinţa civilă nr. 263/2010 în sensul că s-a respins în totalitate acţiunea reclamantului.
Apelul declarat de reclamant împotriva aceleiaşi sentinţe a fost respins ca nefondat.
În motivarea acestei decizii curtea de apel a reţinut următoarele:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de S.R. prin M.F.P. şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeaşi finalitate, şi anume art. 4 din Decretul - Lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferenţa constând doar în modalitatea de plată, adică prestaţii lunare, în cazul art. 4 din Decretul - Lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menţionat nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
Curtea Constituţională a mai avut în vedere că, prin Decretul - Lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza P. şi P. contra Cehiei) şi că nu s-ar putea susţine ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranţă legitimă” la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza K. contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în cauza S. şi alţii contra Bulgariei), câtă vreme dispoziţia legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia.
Totodată, Curtea Constituţională a reţinut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum şi principiul legalităţii, conchizând că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, Curtea a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie [(prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992)], şi art. 47 alin. (4) din Constituţie.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată (M. Of. nr. 761/15.11.2010), iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale [(art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009)] cu dispoziţiile Constituţiei, s-a constatat că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază că se impune în cauză soluţia admiterii apelului pârâtului cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamantului.
Această soluţie, a reţinut instanţa, este necesar a fi aplicată chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.
În ceea ce priveşte critica hotărârii primei instanţe din perspectiva neacordării despăgubirii pentru prejudiciul material, Curtea reţine că prin acţiunea astfel cum a fost precizată prin înscrisul de la dosarul de fond, reclamantul a solicitat cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral „acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii casei folosite de stat 50 de ani şi nerestituită la Legea nr. 10/2001 şi echivalentul valorii producţiei agricole preluate abuziv în 1956 de către S.R.”.
Din economia textului prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, rezultă însă că persoanele îndreptăţite la despăgubiri de acest text de lege pot solicita despăgubiri în echivalent doar pentru bunurile „confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative”, dacă bunurile respective nu au fost restituite sau nu s-au obţinut despăgubiri în echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Or, în speţă, s-a constatat că prin Dispoziţia nr. 18 din 15 aprilie 2004 emisă de Primăria comunei Husnicioara (nedesfiinţată până în prezent) s-a restituit în natură imobilul proprietatea reclamantului din comuna Husnicioara, dispoziţie care potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, rep. face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra imobilului, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu.
Pe de altă parte, despăgubirile solicitate pentru nefolosinţa casei timp de 50 de ani şi valoarea producţiei agricole pentru terenurile agricole nu intră în sfera bunurilor confiscate circumscrisă de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, nefiind bunuri confiscate prin hotărârea de condamnare, astfel că în mod corect prima instanţă a respins petitul privind acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul material.
3. Recursul
Reclamantul a declarat recurs împotriva deciziei nr. 240/ A din 15 februarie 2011.
În drept recursul a fost întemeiat pe dosarul art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În fapt criticile au vizat motivarea contradictorie din decizia atacată apreciind că prin explicaţiile date instanţei a reţinut o serie de acte normative şi situaţii de fapt deduse din actele din dosar şi cu toate acestea a respins în mod nejustificat apelul reclamantului pe de o parte iar pe de altă parte nu a luat în consideraţie Decizia nr. 1354/2010 a Curţii Constituţionale şi nici împrejurarea că reclamantul a efectuat demersuri la Legea nr. 10/2001 pentru executarea dispoziţiei de restituire în temeiul Legii nr. 18/2004, prin intermediul executorului judecătoresc.
La motivul prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., s-a susţinut că instanţa a schimbat înţelesul vădit neîndoielnic al Deciziei Curţii Constituţionale cât priveşte existenţa art. 4 din Decretul - Lege nr. 118/1990 pentru daunele morale suferite de persoane persecutate politic şi cu toate acestea nu s-au avut în vedere dovezile referitoare la împrejurarea că nici reclamantul, nici tatăl său nu au beneficiat de aceste măsuri reparatorii.
S-au nesocotit efectele deciziei Curţii Constituţionale care are putere numai pentru viitor, şi deci nu se aplică acţiunilor începute în apelul 2009 şi pronunţate pe fond înainte de acte guvernului care atacă şi încalcă dreptul la un proces echitabil în conformitate cu art. 6 din Convenţia de la Roma 1950.
Cât priveşte pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., s-a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea Legii nr. 221/2009 art. 5 alin. (1) lit. b) conform considerentelor de la pag. 5 în care se reţine că persoanele sunt îndreptăţite la despăgubiri doar pentru bunuri confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.
Ca efect al măsurilor administrative recursul a arătat că s-au solicitat măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 care au fost acordate numai pe hârtie, prin dispoziţia nr. 18/2004 care a fost refuzată de Primăria să fie executată, împrejurare care l-a determinat pe reclamant să pornească un proces separat, suspendat până la soluţionarea prezentului proces.
4. Analiza instanţei de recurs
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs în raport de actele şi lucrările dosarului se constată că aceasta este legală şi temeinică, recursul fiind nefondat le-a respins pentru considerentele ce urmează.
Prin acţiunea introductivă reclamantul şi-a fondat pretenţiile în temeiul art. 5 alin. (1), (2) şi (3) in Legea nr. 221/2009 solicitând art. 7 despăgubiri morale pentru persecuţiile politice ale tatălui său şi ale sale prin diferitele măsuri aplicate acestora precum şi despăgubiri materiale.
Instanţa de apel a constatat întemeiată depunerea cererii de despăgubiri materiale luând în consideraţie şi precizările reclamantului de la dosarul de fond.
Corect s-a considerat că în temeiul invocat prin prezenta acţiune reclamantul nu poate cere despăgubiri pentru că acesta este deja implicat într-o serie de acţiuni (în temeiul Legii nr. 10/2001) care i-au fost admise, preocupările sale fiind legate de procedura de punere în executare a acestuia. În concret despăgubirile pentru casa din Husnicioara i-au fost admise printr-o dispoziţie emisă de Primărie, instanţele corect reţinând că problemele de executare a acestor măsuri exced cadrul procesual fixat prin prezenta acţiune şi anume Dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009. Tot în afara cadrului acestui proces se situează şi pretenţii de despăgubiri referitoare la lipsa de folosinţă pentru producţia agricolă pentru o serie de terenuri agricole.
Cât priveşte soluţionarea capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri morale favorabilă prin sentinţa tribunalului, instanţa de apel corect a reţinut că intervenţia în cauză, cu caracter obligatoriu, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale pentru care s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 lit. a) din Lege nr. 221/2009, a făcut necesară modificarea soluţiei instanţei de fond, admiterea acestei cereri rămânând fără temei de drept.
Instanţa de apel a explicat incidenţa acestei decizii şi sub aspectul unui eventual drept al reclamantului ocrotit de art. 1 al Primului Protocol Adiţional la Convenţia de la Roma 1950. În mod corect s-a constatat că reclamantul prin sentinţa nr. 263 din 22 februarie 2010 nu se poate prevala de existenţa unui bun în patrimoniul său în sensul art. 6 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie câtă vreme cu privire la acesta reclamantul nu are o hotărâre definitivă înainte de data publicării Deciziei Curţii Constituţionale în M. Of.
În acest sens s-a pronunţat şi Decizia nr. 12/2001 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în înţelesul legii (M.Of. nr. 789/7.112011) şi aceasta obligatorie pentru toate instanţele în temeiul art. 329 alin. (3) C. proc. civ., cât priveşte dezlegarea problemelor de drept judecate de aceasta.
În decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie menţionată s-a statuat, în ipoteza dată de recursul în interesul legii că nu este vorba despre drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţe, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, iar potrivit jurisprudenţei naţionale dar şi a C.E.D.O., o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat.
Ca urmare, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul petentului la despăgubiri înainte de apariţia deciziei Curţii Constituţionale (publicarea ei în hotărâre), nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul dispoziţiei europene citate mai sus.
Nici criticile referitoare la motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că greşit s-a eliminat de la aplicare art. 5 alin. (1) lit. b), nu sunt întemeiate.
Potrivit art. 5 alin. (1) pct. b din Legea nr. 221/2009 se poate cere acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
În mod corect s-a constatat în cauză că nu s-a făcut dovada incidenţei acestei dispoziţii legal în raport de împrejurarea necontestată că reclamantul a obţinut în procedura Legii nr. 10/2001 o dispoziţie emisă de Primăria Husnicioara prin care i s-a restituit în natură imobilul. Nici cu privire la solicitarea de restituire a bunurilor confiscate nu sunt aplicabile dispoziţiile invocate, în lipsa probelor produse de reclamant în justificarea acestei cereri.
Pentru considerentele arătate, constatând că reclamantul nu a dovedit prin criticile formulate că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 irevocabile care să determine modificarea deciziei atacate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., s-a respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Z.G.C. împotriva deciziei nr. 240/ A din 15 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 670/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 738/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
